Pe aceeași temă
Se pare ca Lenin ar fi declarat ca, daca ar asculta Appassionata de Beethoven pana la capat, nu ar mai fi in stare sa termine Revolutia. Frumusetea muzicii ar fi trezit in el un rest de umanitate care l-ar fi impiedicat sa mai ramana orb si surd la "sacrificiile" idealului revolutionar. Personajul scriitorului (Georg Dreyman) din filmul german Viata celorlalti (Das Leben der Anderen), de Florian Henckel von Donnersmarck, comenteaza pe scurt faptul si aici se afla, poate, cheia acestui film care a primit Premiul pentru cel mai bun film, in 2006, la European Movie Awards , Oscar-ul pentru cel mai bun film strain, in 2007, un César pentru Cel mai bun film strain, zilele trecute, la Paris, plus alte, nenumarate, premii. Viata celorlalti este primul lungmetraj al regizorului (si scenaristul filmului) Florian Henckel von Donnersmarck, un tanar de doar 34 ani, e drept, insa, cu studii de stiinte politice, filozofie si economie la Oxford si de limba rusa la Sankt-Petersburg.
Cum incepe
Republica Democrata Germana, 1984. Capitanul Gerd Wiesler preda un curs la scoala de ofiteri ai STASI si prezinta studentilor un interogatoriu filmat. "Cu interogatoriul veti reusi in munca impotriva inamicilor socialismului", spune el. "Inamicul statului nostru e arogant, trebuie sa aveti rabdare cu el." In fine, cand vrei sa afli daca cineva e vinovat, "il interoghezi pana nu mai rezista". Acest capitan-model iti da fiori reci: cvadragenar, un chip care nu tradeaza nimic, singuratic, ajuns acasa, mananca uitandu-se la programul de propaganda TV, pe care il stim si noi cum arata, si face din cand in cand apel la serviciile unei prostituate. El are flerul de a detecta in scriitorul Georg Dreyman, "arogant, dar loial", cum il caracterizeaza Grubitz, superiorul lui Wiesler, un tip care ar putea sa le puna probleme. Din initiativa lui, casa lui Dreyman e "plantata" cu microfoane si incepe urmarirea.
Fara eroi
Viata celorlalti nu isi propune deloc sa ne arate vreun erou al dizidentei est-germane. Aproape dimpotriva, am spune. Dreyman este un dramaturg de succes care poseda un curaj mediu si o capacitate de reactie la sistem destul de moderata. E prieten si cu jurnalistul Hauser, care are stofa de erou, dar ramane personaj secundar, si cu regizorul Jerska, cel care se sinucide discret dupa sapte ani de interdictie, dar si cu oamenii partidului. El are inca credibilitate in Occident, iar in interior stie ca "scriitorii au nevoie de partid, iar partidul are si mai mare nevoie de ei", cum spune ministrul Culturii, Hempf, cel care, de altfel, vrea sa-l piarda, ca sa-i fure iubita. Dreyman e un "burghez" care nu mai stie sa faca nod la cravata! Grubitz crede ca e tipul de scriitor "antropocentric isteric", cel care, daca ar fi izolat vreme de zece luni, dar nemaltratat, ar inceta singur sa mai scrie, la eliberare. Dreyman e, de fapt, un fals personaj principal: desi in centrul atentiei, nu el este miza reala, asa cum silueta ii e "flexibila", tragedia il va ocoli.
O victima, totusi
Christa-Maria este actrita si iubita lui Dreyman. Frumoasa si usor nevrotica, ea se aprovizioneaza cu medicamente antipsihotice de pe "piata neagra". Nu e foarte clar in ce constau intalnirile ei secrete cu ministrul Culturii, care o conduce cu masina, seara tarziu, la iubitul ei, supravegheat deja de STASI. Face bai lungi, ca sa se purifice de o maculare pe care nu o vedem. Il iubeste sincer pe Dreyman si pasajul ei in film se traduce printr-o serie de momente de vulnerabilitate. Ca o balerina atinsa de vreo boala, miscarile ei sunt gratioase, dar prevestitoare de rau, prin slabiciune. Prinsa in flagrant delict si arestata, ea cedeaza si devine informatoare. Doborata de remuscari, se sinucide, ca o eroina de tragedie raciniana.
Seductia micilor scene
Exista in Viata celorlalti niste gaselnite care fac in mare parte farmecul rafinat al filmului. Vecina lui Dreyman, care ii vede pe ofiterii STASI veniti sa "planteze" microfoane in casa acestuia, e amenintata si, apoi, recompensata de acestia pentru discretia ei. In aceeasi zi, Dreyman o roaga sa-i faca nodul la cravata si sa nu-i spuna Christei asta. "Puteti sa pastrati un secret?", o intreaba el, iar femeia fuge ingrozita.
La premiera unei piese a lui Dreyman, planurile se suprapun ametitor: pe scena are loc o drama fictiva, dar vazuta de toti, in sala se afla ministrul Hempf, care, aratandu-se prietenos cu Dreyman, ii cere lui Grubitz sa-i gaseasca acestuia "ceva", intr-o loja, Dreyman e fericit si ignorant, iar Wiesler ii priveste pe toti, cu binoclul, dintr-o alta loja.
Tarziu, intr-un bar, capitanul Wiesler se duce la masa Christei, care ezita sa mai merga la intalnirea cu Hempf. "Sunteti mai naturala ca actrita decat acum", ii spune el si reuseste sa o determine sa se intoarca la Dreyman. Christa crede ca e doar un admirator al ei, dar Wiesler face asta cunoscand perfect intimitatea ei cu Dreyman, pentru ca o asculta neobosit, la casca. (La un moment dat, e surprinsa, in mod tragicomic, adormirea concomitenta a celor supravegheati si a ofiterului care-i asculta!)
Exista, cu alte cuvinte, un joc foarte crud, dar foarte inspirat intre rolurile vizibile si cele invizibile ale personajelor. Arareori, ele indraznesc sa dea cartile pe fata, iar atunci se creeaza un moment de emotie, ca scena in care Christa ii spune iubitului ei: "si tu esti in pat cu Hempf, de ce?", sau cea in care il roaga pe Dreyman sa nu-i spuna ce face cu articolul pentru Der Spiegel, articol nesemnat, pe care acesta il dactilografiaza la o masina de scris neinregistrata, adusa din RFG.
Replici antologice
Viata celorlalti are un scenariu impecabil. Nu numai ca nu exista replici ratate, dar scenariul spune povestea cum ar face-o un roman: in constructie sigura si cu accentul pus pe esential. Plus multe replici memorabile. "Aratati un pic obosita. N-ar trebui: acum sunteti informator", ii spune, vesel, Grubitz Christei. "Era bine in mica noastra republica…", ofteaza acelasi Grubitz dupa caderea Zidului Berlinului. La perchezitie, Dreyman spune despre un roman vest-german: "Mi l-a facut cadou Margot Honnecker!". Fugind de microfoanele din casa, in parc, Dreyman le spune lui Hauser si Wollman: "Christa e ingerul nostru pazitor". "Cand ma gandesc ca oameni ca tine au condus tara mea…", ii spune Dreyman, dezgustat, lui Grubitz, in 1991.
Sentimente, puternice sentimente
Desigur, surpriza vine de la antieroul Wiesler (jucat, magistral, de actorul Ulrich Mühe). El il va salva, literalmente, pe Dreyman, in afacerea masinii de scris. Durul capitan are o evolutie stranie: asculta, la casca, in timpul supravegherii, muzica de pian, compusa de Jerska, intitulata premonitoriu Sonata pentru oameni buni, apoi citeste Brecht, un volum furat din casa lui Dreyman. E sensibil la frumusetea si talentul Christei-Maria. Intr-un lift, un copil ii spune ca stie de la tatal lui ca STASI baga oameni nevinovati la inchisoare, iar Wiesler reuseste sa se abtina sa merga pe urmele acestui tata, desi e foarte tentat! Nu se intampla ceva spectaculos, expresia faciala a lui Wiesler se schimba, insa, din ce in ce mai mult din momentul in care se trezeste in el un resort de umanitate care il va determina sa-l salveze pe Dreyman, periclitandu-si propria pozitie. Dupa ce Dreyman e lasat in pace, in lipsa de probe, Wiesler devine simplu deschizator de corespondenta, pana in ’89. Intalnirea dintre Dreyman si Wiesler se produce, tarziu, prin intermediul unei carti: scrisa de Dreyman si dedicata celui cu numele de cod "HGW XX/7".
Discretia e nota in care se petrece aceasta metamorfoza emotionanta a unui ofiter STASI model. El nu discuta cu nimeni si nu avem patetisme ieftine de nicio parte. Sentimentele pe care ni le trezeste umanitatea regasita a acestui personaj sunt asemanatoare povestii lui Schindler, din celebrul film al lui Spielberg. Publicul romanesc ar recunoaste foarte rapid atmosfera apasatoare a anilor ’80, pentru ca regizorul stie sa o induca fara a face apel la scene explicite, de violenta fizica. Viata celorlalti e impresionant mai ales prin puternica emotie a regasirii umanului, starnita cu economie de mijloace, si pledeaza, implicit, in favoarea discutarii nuantate, de la caz la caz, a fostilor ofiteri de politie politica din Europa de Est. Un film extrem de necesar atat in Vest (unde are deja succes), cat si in Est: pe cand si pe ecranele romanesti?
