Victimele societății

Daniel Cristea-enache | 03.03.2015

Pe aceeași temă

Este de observat, încă înainte de a încheia romanul lui Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu, constanța parcursului unui autor profesionist, care face eforturi să nu se repete de la o carte la alta. Cu o excepție (În iad toate becurile sunt arse, „scos“ în bună măsură din proza scurtă), romanele lui Lungu sunt tot atâtea subiecte explorate și exploatate epic, din câte o perspectivă de insolitare și aprofundare. În Sunt o babă comunistă!, subiectul era nostalgia după vremurile „de aur“ ale epocii trecute, iar unghiul, indicat inclusiv de titlu, se regla după experiența generațiilor mai vârstnice. O nostalgie difuză ori acută după o liniște socială macro făcea din protagonistă nu atât un caz al Tranziției, cât un personaj tipic al ei.


http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1302/carte_DCE.jpg

Fetița care se juca de-a Dumnezeu schimbă perspectiva, fiindcă și faza socio-politică este diferită. Nu mai suntem la începutul originalei democrații românești, în anii ‘90 (evocați încă, nu fără un frison, în romanul recent), și românii - mai ales tinerii - nu-și mai iau lumea-n cap din cauza mineriadelor. În fundalul prozei noi se regăsește „migrația“ economică, dimensionată ciclic prin valuri de români plecați la muncă în Italia și-n alte țări și particularizată în cercuri prin experiențe de comunitate, de familie, de cuplu și de identitate individuală. Acesta e tabloul în care se cuprinde și poate fi înțeleasă drama din romanul de față.

 

E un fapt ce merită apreciat că prozatori încă tineri ca Liliana Corobca (în Kinderland) și Dan Lungu (aici) focalizează această nouă experiență, în care sunt prinse mai multe generații, nu una. Subiectul oferă o compoziție pe măsură, întrucât distanța dintre personaje (părintele sau părinții plecați la muncă în străinătate și copiii rămași în România, în grija bunicilor și a altor rude) se „compensează“ prin dialoguri imaginare și fantasme de substituție. Interesul cade, firește, pe psihologia copiilor temporar „orfani“ și pe comportamentul infantil în situații de criză. Și la Lungu, precum la Corobca, protagonista este o fetiță obligată să se maturizeze accelerat, iar lumea românească în care ea evoluează se transformă după imaginația ei. Realismul de observație și notație va fi, în mod logic, făcut posibil de partitura cealaltă, a mamei plecate la muncă în Italia. De o parte, o femeie în puterea vârstei care își ține familia din România îngrijind o bătrână; de cealaltă, o fetiță care îi duce dorul și care este „auzită“ și „ascultată“ de romancier din interiorul unui limbaj personal și al unei imaginații infantil-magice. Cele două registre sunt destul de clar diferențiate de autor și alternate, aceasta făcând lectura antrenantă.

 

Partea de experiență italiană se parcurge prin lărgirea cadrului, lucru iarăși interesant pentru lector. Lungu intră perfect în pielea personajelor sale, de data aceasta Letiția fiind observatorul societății în care a ajuns și tester-ul toleranței ei. Românii, „barbarii de dincolo de zid“, au împânzit Roma în ultimii ani, generațiile de tineri și maturi italieni fiind unele de „neputincioși“, după vorba aspră a Nonei, bătrâna cochetă de care are grijă Letiția. Românii sunt buni de muncă, dar și de furturi, ceea ce le dă italienilor un sentiment de autoritate amestecat cu milă și cu nițică silă.

 

De la această intersectare macro de lumi și mentalități (centru vs. provincie, civilizați vs. barbari, rude bogate vs. rude sărace), Lungu coboară analitic și epic spre experiențele propriu-zise ale personajelor sale. Treptat, italienii la care muncește Letiția îi descoperă calități; tot treptat, ea le constată defecte. Particularul nu mai e deci efectul unei reguli, ci, dimpotrivă, el tinde să corecteze regula, să o moduleze. În acest realism minuțios și obiectivat, fără geometria unei scheme de care se resimțea puțin Sunt o babă comunistă!, a jucat un rol important, fără îndoială, documentarea scriitorului, pornit - și nu numai la figurat - pe urmele românilor la muncă în Italia. Nona, bătrâna manierată și ușor înțepată, se obișnuiește atât de mult cu îngrijitoarea ei româncă, încât îi face destăinuiri din viața familiei și radiografii ale decăderii Italiei. Ticul ei este să pună tot ce e frumos la trecut. „Abia aștept să facem o masă ca în anii ‘70“, îi notifică ea bietei Letiția, care de aproape trei ani nu și-a mai văzut familia, muncind să trimită și să tot trimită bani acasă. Ceremonialul bătrânei doamne și plăcerea convivialității stau, în definitiv, pe suferința mută a unei mame venite de departe și obligate să „facă frumos“. Iar drama Letiției este cu atât mai puternică, literar și omenește, cu cât situația ei în familia de italieni la care lucrează e dintre cele mai bune. Comparația cu experiențele altor români la muncă în Roma (a se vedea traiectoria și repertoriul Laurei, prietena ei) este net în favoarea sa. Dar asta nu o încălzește cu nimic - și e meritul lui Dan Lungu că scriitorul nu s-a lăsat dominat de un cadru sociologic atât de bine conturat.

 

Partea de experiență românească e „trasă“ atât de personajele care au plecat de aici pentru a face bani și a-i trimite tot aici; cât și de cele, încă mai nevolnice în noul context social, ajutate prin această migrație. Un soț care rămâne șomer, doi bătrâni care nu prea îl înghit, două fete împărțite între bunici și tată: iată familia de departe a Letiției. Văzută îndeaproape, în capitolele, așa zicând, alocate, ea își va dezvălui dedesubturi murdare, până la oribila scenă din final. Sărăcia nu ajută demnității individuale ori familiale, iar banii veniți de la mama aflată la muncă în Italia devin indispensabili pentru încropirea celor de aici.

 

Perspectiva magică a copilului universal, de care vorbea G. Călinescu, obturează până la un punct realismul dur și sordid al vieții de „familie“. Stilul indirect-liber prin care, în pagini, își face simțite prezența, vocea și imaginația Rădița (fata mai mică) devine un fel de cortină. Nu doar realitatea exterioară e acoperită și nu doar drama absenței mamei impresionează. Sub imaginile colorate ale fetiței și distorsionările ei imaginative, luciditatea însă nu se pierde. Așa mică și „neștiutoare“ cum e, Rădița înțelege că, până la urmă, nimeni din familie nu mai suferă de lipsa Letiției, ca ea; că toți s-au acomodat într-un fel sau altul cu situația; că banii veniți de trei ani încoace de la mama ei, din Italia, au ajuns mai importanți decât mama însăși; că abia venirea acasă a Letiției ar fi o problemă.

 

Suferința fetiței, după acest lanț intuitiv-deductiv, este groaznică - și ea va contrasta, în finalul memorabil (pe care n-o să-l dezvălui ca spoiler-ii), cu liniștea satisfăcută și cu vocea care sună „vesel“ a tatălui, bietul șomer... Iată, înaintea finalului, revelația micuței eroine: „După film, s-au dus cu toții la culcare. A adormit imediat, însă la o bucată de noapte s-a trezit, de fapt, a fost trezită de un gând. Și-a dat seama cu limpezime că nimeni nu dorește ca mama să se întoarcă și asta a tras-o din somnul ei adânc la suprafață. Stătea cu ochii mari, paralizată de propriul gând. Mălina și tata voiau bani de vacanță și de lucruri noi în casă, Bunu voia să-și ducă la bun sfârșit renovarea, tot vorbea de refăcut fațada casei, poate doar Buna să-și fi dorit întoarcerea ei, dar nu se vedea asta. Pentru toți, mama era mai bună acolo, la Roma, doar ea, Rădița, o voia aproape, să-i simtă mirosul și să se gâdile amândouă până se îneacă de râs. Totul i se părea atât de clar și de logic, încât o cuprinse o tristețe care îi îngheța mâinile și picioarele, iar puțin după aceea începu să plângă încetișor, scâncit. A plâns o bucată cu capul în pernă, apoi s-a ridicat în fund și s-a sprijinit cu spatele de perete, lăsând lacrimile în continuare să-i mișune pe obraz, ca niște furnici de apă.“ (p. 346).

 

Adevăratele victime ale societății și o copilărie traumatizată, într-un roman al deplinei maturități artistice.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22