Pe aceeași temă
Televiziunea Română i-a dedicat lui Victor Rebengiuc, cu ocazia aniversării a 88 de ani, două seri în care au fost programate filmul „Doctorul Poenaru”, producție 1978, regia Dinu Tănase, și „Unchiul Vanea”, un spectacol emblematic al Teatrului Bulandra din 2001, regia Yuri Kordonsky, preluat de televiziune în 2014, în care actorul joacă rolul savantului de paie Serebreakov. O creație cinematografică de început și una scenică dintr-o perioadă mai târzie a biografiei venerabilului actor, ambele excelente. Din păcate, din cauza crizei sanitare, cea mai recentă realizare a sa de pe scena Teatrului Național, rolul titular din Regele moare, de Eugène Ionesco, n-a putut fi văzută, deși cred că actorul ar fi vrut și ar fi putut să ne facă acest cadou.
Dar orice altceva din fonoteca televiziunii sau arhiva cinematografiei l-ar fi putut celebra la fel de bine pe acest actor devenit efigie a teatrului în ce are el specific, măreț și nobil.
Am privit fără prejudecăți, dar cu emoție, o peliculă veche, ștearsă de vreme, filmată însă cu mare acuratețe cinematografică de un regizor înzestrat, de unde privirile de oțel ale unui doctor cu vocația meseriei și a datoriei răzbat nealterate, țintuindu-ne în fotoliul de spectator.
În peisajul sterp al unui sat dobrogean din 1919, din ce în ce mai sărac după război, afundat în frigul istoriei care a urmat, statura morală, tăria de caracter și generozitatea doctorului Mitică Poenaru, un om cu chemare, au avut prin Victor Rebengiuc darul să ne transmită nouă, celor de azi, care ne uităm la doctori ca la dumnezei, o mare și nețărmurită încredere. A câta oară în cariera sa, grație și acestei programări inspirate, actorul cu vocația civismului trece rampa pentru a se adresa conștiințelor. De ieri și de azi. În manta militară în loc de halat, cu țuică pe post de spirt și feșe din cearșafuri, doctorul Poenaru înfruntă, iată, timpul în numele unui jurământ care nu admite compromisuri. I-o datorează actorului care pe orice rol a pus mâna l-a făcut să sune adevărat, clar și distinct, fără clătinări de îndoială. Aceste două cuvinte mi‑au venit întâi în minte când am fost invitată să scriu în cartea dedicată actorului de colegele Mihaela Mihailov și Simona Chițan. Cred și azi că acest cartezianism îl definește cel mai bine pe Victor Rebengiuc, în așa fel încât rostirile sale par uneori aforisme de necontrazis.
Cum se face însă că acest mod de a fi pe scenă sau pe ecran, fără ezitări, fără lunecări ambigue pe care alții mizează, face casă bună cu emoția, cu sentimentele? Continuu să-mi pun această întrebare, fiindcă actorul n-a jucat numai caractere inflexibile sau ferocități grotești, precum Caliban din Furtuna sau Pampon din De ce bat clopotele Mitică, n-a fost ales doar pentru a ilustra strategii ale malversațiunii gen Tipătescu din O scrisoare pierdută sau odioși ca Tănase Scatiu din filmul cu același titlu. Nu el a întruchipat pe ecran drama lui Apostol Bologa din Pădurea spânzuraților, sfâșiat de tristeți și trăiri la limită? Sau pe a lui Willy Loman din Moartea unui comis-voiajor aparent atât de contrar profilului său de actor care n-a cunoscut ratarea?
Victor Rebengiuc ilustrează și un alt paradox. A interpretat cu aceeași vigoare artistică în mod predilect intelectuali (profesorul din Dimineață pierdută, scriitorul din Pescărușul) până-ntr-atât încât el însuși se credea predestinat acestor roluri de citadini, fiind cât pe ce să refuze rolul țăranului emblematic din Moromeții care i-a adus atâtea premii. Și totuși, a fost pe ecran unul dintre cei mai autentici țărani, poate singurul așa cum și Ilie Moromete a fost pentru literatură. Dar Niky și Flo, filmul lui Cristi Puiu? Dar rolul din Cel mai iubit dintre pământeni, după romanul lui Marin Preda?
Cariera de necuprins a actorului Victor Rebengiuc are, cu toate astea, atâta coerență, încât te întrebi cum oare poate fi un om, fie și mare artist, mereu același și totodată atât de diferit, mizând pe aceleași însușiri. Între acestea, raționalitatea, luciditatea, care par să domine feluritele exprimări artistice ale actorului, ale uneia și aceleiași forma mentis. Se pare că doar trecând mai întâi prin cap și abia apoi prin inimă replicile din orice rol, Victor Rebengiuc ni se poate adresa plenar, convingător, fiindcă primul care crede în ceea ce aparent născocește scena sau ecranul e el. În plus, cu timpul ajungând la maturitate, iar acum la senectute, actorul s-a descoperit tot mai în acord cu sine. De aici limpezimea și siguranța cu care pășește pe scenă, croindu-și rolurile și felul în care își gestionează mijloacele pe care e stăpân.
Pentru cei care mai cred că meseria de actor e făcută din sensibilitate lâncedă și alinturi de domnișoară, Victor Rebengiuc e modelul contrar, care înfige o efigie bărbătească, de neclintit, în scândura teatrului de ieri și de azi.
Reprogramând, cu ocazia aniversării actorului, Unchiul Vanea, spectacolul de la Teatrul Bulandra recreat pentru televiziune de Kordonsky însuși, TVR n-a greșit. La mică distanță de la reluarea unui alt mare succes, un antologic Pescărușul într-o distribuție de vedete în frunte cu Gina Patrichi și în regia minunată a lui Petre Sava Băleanu, unde Victor Rebengiuc era scriitorul de succes Trigorin, rolul lui Serebreakov, savantul zaharisit din capodopera cehoviană, reprezintă, de asemenea, o bornă aurită a biografiei sale scenice. Așa cum a conceput, se pare, Cehov însuși rolul, Serebreakov ne apare ca un pandant al lui Vanea în materie de ratare. Doar că el nu-și dă seama și se crede important, se vrea în centrul atenției, lăsându-i pe ceilalți să-i deplângă ridicolul. Foamea de adevăr și de viață care-l chinuie pe Vanea îi e străină ca și iubirea, deși trăiește lângă o femeie mult mai tânără și frumoasă. Prin Victor Rebengiuc, spectacolul lui Kordonsky îi opune lui Vanea o soluție de viață egoistă, contrară aspirațiilor omenești ale nefericitului său frate. Datorită lui Victor Rebengiuc, care a înțeles rolul la înălțimea importanței, contrastul între drama lui Vanea și cinismul inconștient al lui Serebreakov dobândește o nouă valoare, iar spectacolul, un eșafodaj solid al ideilor. E din nou vorba de primatul inteligenței care face diferența în mai toate creațiile actorului, și, Doamne, câte mai sunt! De aceea s-a înțeles atât de bine cu regizori ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Radu Penciulescu, Dan Pița, Stere Gulea sau mai tinerii Cristi Puiu, Felix Alexa și, recent, Andreea și Andrei Grossu, alături de care a răzbit prin hățișurile absurdului sfârșit al Regelui moare. Maeștri sau începători, bătrâni sau tineri, pentru Victor Rebengiuc, timpul și generațiile nu par a avea reprezentări concrete, făcându-l să se simtă oricând confortabil în superbia unei tinereți spirituale care n-are vârstă.
L-am văzut cu toții și în civil, cum se spune, adică în afara scenei. De ce e atât de iubit și crezut acest om de o franchețe rară? Tocmai de aia, fiindcă e franc, direct, onest, sincer, iar darul acesta e, cred, înnăscut, ca și uriașul său talent. //
