Vietasii ca starlete

Cu sange rece, de Truman Capote, este o carte care a facut cariera la vremea sa, prin reportajul realizat de celebrul prozator american pe marginea unei crime oribile, rememorata in fata lui Capote de chiar autorii ei. Eugen Istodor nu are in vizor neaparat modelul Capote pentru a scrie despre Vietasii de pe Rahova (Iasi, Editura Polirom, 2005); dar conditia intervievatilor sai, aceea de condamnati pe viata, este una la limita (a umanului sau a inumanului) si provoaca. Spoveditii lui Capote erau condamnati la moarte, cei ai lui Istodor sunt condamnati pe viata: este dificil de spus care conditie dintre cele doua este mai greu de suportat. Termenul vietasi vine de la viata si este unul paradoxal: intrucat contine tot ceea ce acestor condamnati sisifici le este interzis sa posede in mod concret si absolut. Istodor se sileste si il sileste pe cititor sa descopere in personajele sale reale inca niste oameni, chiar daca semnul intrebarii planeaza asupra acestui statut.
Confesiunea lui Eugen Istodor despre cum s-a nascut proiectul Vietasilor de pe Rahova nu este neaparat revelatorie: autorul cauta un subiect (incitant) abisal, real pana la suprareal, ori chiar “o reteta a supravietuirii”. Iar “mortii vii” i-au oferit sansa dorita. Nu a avut o metoda, ci doar intrebari ca orice fel de intrebari. Dar ii plac povestile si stie sa extraga povesti de (la) si din oameni. Este o alchimie uneori riscanta, care insa merita a fi incercata. Confesiunea lui Istodor-autorul se termina ciudat si abrupt: “Lasitatea de a trai adevarata viata a fost metoda mea”.

Totusi, despre metoda, cata va fi fiind

Istodor scrie sacadat atunci cand face portretul generic al vietasilor. “Nu sunt oameni”, afirma autorul, fara sa sustina, insa, nici ca ar fi monstri. Au trupuri ca orice faptura umana. Mananca, respira, fac sport si multe altele. Ceea ce-i desparte de ceilalti este doar libertatea (sau nelibertatea). Istodor nu ascunde ca identitatea sa este si aceea de calauza vergiliana. Suntem in infern, dar intr-unul narativ si narativizat, povestelnic. Istodor “cumpara” povesti de la vietasi (pe tigari, cafea si alte obiecte relativ contractuale), iar acestia le “vand”. Povestile, argotice de obicei, captiveaza. Gustul este de mahala aproape intotdeauna, mai rar cate o confesiune cvasi-intelectuala, vorbirea este pestrita, dar povestea curge, are ritm, stil si contine franturi autentice de viata.
Desi autorul sustine sus si tare ca nu are o metoda, ceva tot exista. Istodor este un desferecator de lacate verbale, un descuietor de oameni. Stie cum sa elibereze vorbele, cum sa faca limbile sa aiba pofta de naratiune, cum sa scoata calusele de la gura si dopurile din urechile ascultatorilor care sunt cititorii. Istodor nu este vrajitor, nici fachir, dar are un vino-ncoace pe gustul vietasilor care accepta sa i se destainuiasca. Este un duhovnic lumesc, hatru, inteligent. Este un paharnic de vorbe. Vietasii intuiesc ori simt acest lucru si se lasa in voia lui.

Proza sau ce sa fie?

Vietasii de pe Rahova este o carte de proza si nu de interviuri, asa cum ar putea parea la prima vedere. Povestea fiecarui condamnat pe viata este conceputa (constient sau nu) ca un microbildungsroman. Este o naratiune strabatuta de multa oralitate si de un stil lejer care, insa, curge pitoresc, avandu-si suculentele sale native. Apoi nu doar vietasii vorbesc, ci si ofiterii care ii supravegheaza si care, si ei, adesea suspectati ca sunt neoameni, sunt tot niste oameni. Iar intre aceste doua lumi nu este o ruptura totala, ci doar una partiala, intrucat exista forme de comuniune.
Cat despre scriitura, ea este multipla: declaratii, cereri, observatii, ritualuri de troc intre detinuti, altercatii, empatii, automutilari, tatuaje etc.; unii rezolva rebusuri, altii cresc hamsteri; iar unii fabrica tuica la cazan ori au vise premonitorii. In mod previzibil, puzderia de povesti alcatuieste un Turn Babel despre iubire, moarte, Dumnezeu (poreclit Bosul), prietenie, tradare, gelozie, putere s.a.m.d. Vietasii de pe Rahova este si o proza detabuizanta: se gasesc aici misive ultrasexuale ori puseuri despre homosexualitate si vorbe slobode. Condamnatii pe viata nu au de ce sa se cenzureze. Si nici Istodor-autorul. Istoriile esentiale din aceasta carte au ca punct nodal o crima sau mai multe: sunt ucise nevestele, ibovnicele ori indivizi straini cazuti in calea pradatorului sau alesi pe spranceana de acesta. Unele sunt crime pasionale, altele sunt din greseala, altele sunt crime de razbunare. De toate pentru toti. Dostoievski ar fi fost si el un bun duhovnic printre acesti actori argotici.
Nu voi povesti aici viata subiectilor “spovediti” de Eugen Istodor, ci il las pe cititor sa descopere singur, sa se mire, sa reflecteze, sa se infricoseze. In ce ma priveste, am incercat sa fac doar o imbiere sau, mai bine zis, o atatare la lectura.

Eugen Istodor, Vietasii de pe Rahova, Din marturiile unor condamnati pe viata, Ed. Polirom, 2005