Pe aceeași temă
Luna mai a adus pe ecranele româneşti cele mai bune două SF-uri din ultima vreme, în care viitorul pre- şi postapocaliptic oferă spectatorului senzaţii tari.
Te-ai dat vreodată într-un montagne-russe? Eşti urcat încet până în vârful schelei, de unde vezi panorama parcului de distracţii, apoi cobori ameţitor, cu adrenalina urlând mai tare decât vocea şi, la final, eşti dezamăgit că ai ajuns de unde ai plecat şi că ai fi vrut ca totul să dureze mai mult. Cam aşa e Tomorrowland – Lumea de dincolo de mâine, filmul inspirat de o atracţie de la Disneyland şi regizat de Brad Bird, unul dintre cineaştii pe care Pixar i-a promovat cu succes.
Britt Robertson şi George Clooney în Tomorrowland – Lumea de dincolo de mâine
Marele merit al studiourilor Pixar e că au scos animaţia din cercul restrâns al publicului-ţintă – copiii – şi că au făcut-o interesantă şi pentru adulţi. Deşi nu e o animaţie, Tomorrowland face parte din categoria filmelor inteligente care pot bucura întreaga familie. Pentru că oferă o imagine magică a viitorului, cu o regie impecabilă şi cu o distribuţie aleasă la fix. George Clooney ţine capul de afiş, dar nu e personajul principal, lăsându-i loc să se desfăşoare tinerei Britt Robertson şi fenomenalei Raffey Cassidy (ţineţi minte numele acestei englezoaice de numai 13 ani, o să-l mai auziţi), cărora li se adaugă Hugh Laurie (îl mai ţineţi minte pe mizantropul Dr. House?).
Scenariul porneşte de la premise optimiste – un oraş al viitorului, într-o dimensiune paralelă, în care cele mai luminate minţi ale Terrei îşi unesc forţele pentru a crea societatea perfectă cu ajutorul tehnologiei -, dar ajunge să fie tezist către final. Practic, două treimi de film suntem ca într-un montagne-russe, numai că, în loc să ne aducă înapoi la bază, vehiculul care ne-a purtat ameţitor în această călătorie fantastică se gripează. Chiar şi aşa, Tomorrowland e unul dintre cele mai frumoase filme ale anului, oferind în momentele sale de graţie o încântare comparabilă doar cu scenele în care James Cameron ne dezvăluia minunăţiile planetei Pandora din Avatar. Iar Brad Bird (care a regizat The Incredibles şi Ratatouille pentru Pixar, dar şi cel mai recent Mission: Impossible - probabil cel mai bun din serie) este un cineast care merită toată atenţia.
Tot despre viitor, dar unul prăfuit şi distopic, este şi Mad Max: Drumul Furiei, filmul prin care George Miller reia, după aproape 30 de ani, franciza postapocaliptică a singuraticului aventurier într-o lume secată de resurse. Cum Mel Gibson, starul trilogiei iniţiale, nu mai e frecventabil, Miller l-a distribuit în rolul lui Max pe Tom Hardy, unul dintre cei mai bine cotaţi actori britanici. Deşi numele personajului său e în titlul filmului, Max e în plan secund şi o lasă în faţă pe Imperator Furiosa, războinica interpretată magistral de o Charlize Theron rasă în cap. Unii internauţi s-au declarat deranjaţi de mesajul feminist al filmului, dar Mad Max: Drumul Furiei reuşeşte să menţină echilibrul şi să evite tezismul care a stricat finalul lui Tomorrowland.
Charlize Theron şi Tom Hardy în Mad Max: Drumul Furiei
La 70 de ani şi după ce, în ultima decadă, a regizat doar două animaţii strict pentru copii, George Miller revine cu o forţă care depăşeşte toate aşteptările. Filmul e spectaculos până la absurd, efectele speciale sunt făcute „de mâna omului“, cu ajutor cât mai puţin din partea computerului, iar asta se simte şi contribuie decisiv la orgia vizuală care însoţeşte urmăririle cu maşini coşmareşti prin deşert. Pentru că asta e noul Mad Max: aproape două ore de iureş motorizat, în care planurile ample alternează cu close-up-uri, lumina orbitoare a deşertului se topeşte în furtuni de foc, aproape că simţi mirosul de benzină şi de gaze de eşapament, iar cascadoriile te duc cu gândul la Cirque du Soleil. Asta nu înseamnă că personajele sunt doar un pretext pentru efectele speciale: chiar dacă, în cazul lui Max, scenariul nu sapă în trecutul lui (presupunând că îl ştim deja din trilogia originală), Furiosa are o poveste solidă şi o partitură pe măsura talentului incontestabil cu care ne-a obişnuit Charlize Theron.
Mad Max: Drumul Furiei e cel mai bun film al primei jumătăţi de an şi o rază de speranţă că Hollywoodul mai are resurse să rişte, pariind sume enorme pe un regizor septuagenar şi pe o poveste care nu e pentru toată lumea.
