Vinul bine cultivat

Roger Scruton oferă elitei burgheze euro-americane cheile celor mai bune podgorii, soiuri și pivinițe.

Roger Scruton (n. 1944) și-a exercitat int­e­ligența analitică asupra unor subiecte apa­rent disparate: estetica arhitecturii, re­flec­ția asupra structurilor muzicale, mari fi­guri filozofice – Platon, Spi­noza, Kant –, dar și teme geopolitice fierbinți, pre­cum Orientul Mijlociu, glo­balizarea sau fenomenul te­rorismului. Acest englez ad­mirabil se consideră un mar­tor al tradiției occi­den­tale, un critic al potecilor false pe care s-a rătăcit mi­to­lo­gia modernității, un cus­to­de al temeiurilor pier­dute.

// ROGER SCRUTON - Beau, deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor (Traducere din limba engleză de Teodora Nicolau, Editura Humanitas, 2014)

Prin tot ce scrie, Scruton nu caută să șo­cheze (așa cum procedează, adesea, mult mai polemicul Paul Johnson). Își propune doar să ne amintească, printr-o anamneză erudită și modestă, savoarea pierdută a lu­mii vechi, în care Dumnezeu, arta, iubirea și plăcerea de a trăi meditativ compensau, prin asumarea credinței, durerile, măr­gi­nirea și anxietatea condiției umane. Ca ori­ce spirit conservator, Scruton e convins că antropologia istorică pesimistă – axată pe imposibilitatea manifestă a progresului moral – reprezintă singura perspectivă pa­radoxal capabilă să ne reconcilieze cu lu­mea, cu semenii și cu noi înșine. Nu ne pu­tem salva umanitatea constitutivă decât dacă eradicăm idolatrizarea propriei spe­cii, autodivinizarea politică sau cultul ne­să­buit al iluziilor colective care otrăvesc iz­vorul lucidității și transformă societatea în­tr-un experiment utopic, alienant, di­form, golit de sens. Conservatorismul nu es­te o reacție burkeeană la smintelile re­vo­luției, ci mai degrabă un cod al moderației salvatoare: o atitudine atemporală, hră­ni­tă din înțelepciunea ecumenică a celor care, precedându-ne, ne-au luat-o, de fapt, înainte.

De data aceasta, printr-o carte din 2009, frumos tradusă de Teo­dora Nicolau (Beau, deci exist. O călătorie filozofică în lumea vinurilor, Humanitas, 2014), Roger Scruton oferă elitei burgheze euro-americane cheile celor mai bune podgorii, soiuri și pivinițe. Textul acestui euforic cre­do cartezian cuprinde o primă secțiune autobiografică, descriptivă, plină de eva­luări gustative și peisaje telurice, în care autorul își descrie inițierea enologică, face un elogiu total al Franței viticole, fără a neglija piețele secundare (Ita­lia, Spania) sau emer­gen­te (Chile, Argentina, Ca­lifornia, Africa de Sud, Aus­tralia, România), urmată de o ultimă parte dedicată unei fenomenologii a de­gustării, la intersecția din­tre fascinația halucinogenă și contemplația estetică. Pe tot parcursul expunerii, Scruton caută argumente pentru a-i împăca, definitiv, pe Dionysos și Iisus Hristos, divinitățile complementare ale oricărei jubilații vitale bine cumpănite. Cu precedentele lor iudaice ori ecourile sale patristice, Banchetul grec și Eu­ha­ris­tia constituie temelia civilizației așa cum o știm și cum ar merita să o știm, oricând. Un epicureism creștin, îngemănat sub du­bla emblemă a lui Rabelais și Montaigne, iată cadrul în care Scruton trece strălucit și proba scriiturii artiste: multe pagini au ca­litatea literaturii excelente, în care aro­mele, sclipirile sau misticele conexiuni din­tre licoarea viei și tărâmul din care se naș­te aceasta sunt exaltate poematic, pre­cis și sugestiv. De altfel, însăși toponimia viticulturii franceze sună ca o tapiserie sonoră, solară, enigmatică și aristocratic ritualizată: Saint Amour, Marquis de Saint Loup, Tardieu-Laurent, Sauternes...

Ideea recurentă a cărții pare a fi, dincolo de moderația potențatoare a jubilației ba­hice, obligația morală a convivialității ca probă de altruism. Chiar dacă deguști un grand cru în singurătate, gestul se cuvine dedicat, mental și afectiv, tuturor com­pa­nionilor imaginari: prieteni absenți, spi­rite afine, semeni în preajma cărora des­co­peri laolaltă plăcerea distincției și vo­lup­tatea sublimat orgiastică a comunității. Cu alte cuvinte, există un duh al complicității intelectuale pe care vinul îl rotunjește oriunde e băut cu inima deschisă, așa cum se cuvine. Evident, această ortodoxie ba­hică e pândită de ereziile cupajelor ano­nime, ale industrializării, ale ruperii bo­bului de strugure din contextul său geo­logic și socio-cultural de neînlocuit. Ge­niul vinului este un genius loci, asta ne re­petă Scruton, pentru a ne disciplina res­pectul față de „terroir“. Fâcând dreptate vinurilor de Bourgogne, în veșnica lor rivalitate cu acelea de Bordeaux, autorul e nedrept, oarecum, cu vinurile Lumii Noi, deși butacii lor au salvat viticultura europeană de catastrofa filoxerei și chiar dacă producătorii lor sunt, volens nolens, expatriați ai Lumii Vechi.

Interesante mi se par și racursiurile scrutoniene în alte religii și civilizații, unde – asemenea islamului actual – vi­nul e prohibit, deși Avicenna sau Omar Khayamm îi preaslăveau, fără perdea, virtuțile curative. După autor, is­la­mul post-andaluz a intrat în mo­der­ni­tate deposedat de propria cultură (ori­gi­nară) care va fi fost mult mai permisivă decât de­cretele molahilor actuali, inculți și opaci. Sondând alteritatea culturală, Scru­ton nu pierde ocazia de a veșteji con­sumul bău­turilor tari, al rachiurilor și li­corilor din ce­reale, care amețesc animalic, agresând deo­potrivă ficatul, bunul simț al co­loc­via­lității decente sau iubirea ca­va­le­rească fa­ță de femeie și natură. Și face o remarcă nos­ti­mă: pe drumurile de țară ale Angliei, un­de mitocanii excursioniști arun­că pet-uri de plastic (asemenea celor de la noi), n-ai să vezi, barbar abandonate, sti­cle goale de vin... In vino veritas, dar și... nobilitas!

Opus-ul lui Scruton se încheie cu o hazliu judicioasă anexă vino-bibliografică: cu ce soi de vinuri merită însoțite lecturile mari din Aristotel (Sauvignon Blanc de Be­rin­ger), Cicero (Ausone din 1959), Sfântul Au­gustin (asortabil cu un Cabernet Sau­vig­non marocan, în lipsa dispărutului vin de Cartagina), Boethius (Mersault, Chas­sagne-Montrachet sau Saint-Aubain) și tot așa, incluzând în listă până și re­co­mandarea de a-l degusta pe nihilistul Hei­degger cu un pahar de vin... gol. Bonne dégustation! //