Vise și butaforie

Doina Papp | 14.04.2015

Pe aceeași temă

ÎN PLINĂ GLORIE!, de Peter Quilter · Regia: Răzvan Mazilu · Cu: Gabriela Popescu, George Mihăiţă, Felicia Filip, Mihai Bisericanu · Teatrul de Comedie, Sala „Radu Beligan“.

 

Florence Foster Jenkins, personajul în ju­rul căruia se țese povestea din piesa În pli­nă glorie! (Glorious!, în original, ceea ce su­nă mult mai bine), e un fel de Don Qui­jote în fustă al anilor ne­buni de după primul război mondial și înainte de al doi­lea. Când a început spec­ta­colul de la Teatrul de Co­medie, cu acele imagini de epocă în care marșurile mi­litare se amestecau cu ba­lurile, pălăriile doamnelor cu uniformele soldaților, obu­zele cu muzica de jazz, mi-a trecut prin cap re­pe­de o comparație posibilă cu zilele noastre. Noroc că plușurile rubinii din decorul Iu­lianei Vâlsan sugerau fără echivoc scena de teatru, deci iluzia, deci butaforia. Nici că putea fi ceva mai adecvat decât această am­bianță fals luxoasă, cu pianul acom­pa­niator la care-și începe Mihai Bisericanu ro­lul, pentru saltul într-o lume a fan­tas­magoriilor hilare, imaginată cu atâta bun gust și ironie de Răzvan Mazilu în postură de regizor al spectacolului.

 

Așadar, în acest cadru de pluș și zorzoane ba­roce o vom cunoaște pe extravaganta cân­tăreață de operă care a devenit fai­moasă pentru lipsa ei de talent, cu atâta încăpățânare propulsat pe primele pagini ale ziarelor vremii. Mărturisesc că habar n-aveam de acest caz absolut fabulos, pe ca­re dramaturgul englez Peter Quilter îl scoate de la naftalină în anul 2005, scriind piesa, dar mi-e clar că el, cazul, servește de minune unui mesaj mult mai generos, care se întinde pe claviatura in­ter­pre­tă­rilor de la sensul visului și al visării și pâ­nă la mistificarea realității cumpărată cu bani. Ce să alegem ca să ne simțim flatați în acuta noastră nevoie de con­tem­po­ra­neizare? Tema visului, ca soluție la o rea­litate potrivnică și cenușie? Sau nefasta lui maculare prin amestecul banului? Rea­lizatorii admirabilului spectacol de la Tea­trul de Comedie au optat pentru farmecul invincibil al autopăcălelii. Să credem așa­dar în Florence Foster, în visele ei de glo­rie, pentru care-și aruncă pe fereastră ave­rea plătind impresari, secretari, core­pe­ti­tori, iubiți, spectatori. Să credem în îndrăzneala celei care a trăit pe un nor și s-a confundat cu irealitatea lui de butaforie, așa cum su­gerează inspirat scenografa într-o scenă de pură fic­țiune.

 

Ceea ce ne ajută s-o ur­măm în acest paradis de car­ton pe Florence Foster Jenkins e tocmai credința în închipuirile pe care și le zămislește cu risipă de imaginație și curaj. Gabriela Po­pescu, minunata ei interpretă, nu e mai puțin nebună. Când năvălește călare în sce­nă, cu armură și coif, învârtind o ha­lebardă plumburie, nu poți spune că rolul n-o prinde. Rolul pe care personajul din realitate și l-a scris singură și căruia i-a ră­mas credincioasă până la moarte pare anu­me croit pentru această actriță atât de în­zestrată. De o îndrăzneală halucinantă e și ea, acceptând să-și sluțească vocea fr­u­moasă în falseturile care trebuiau s-o facă ridicolă pe eroină, să îngroașe în in­ter­pre­tare atunci când Foster se cerea ri­di­cu­lizată. Gabi Popescu are tot ce-i trebuie pen­tru acest rol dificil. Frumusețe, siluetă de invidiat, seducție, voce, aplomb, inte­ligență, umor. Jucând pe muchie între co­medie și dramă (căci Foster are și mo­men­te de luciditate întristătoare), trecând de la sublim la ridicol cu ușurința talentului ei bogat, actrița pune parcă la bătaie tot ce a adunat în anii de așteptare la în­tâlnirea cu marea partitură.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1308/foto_doina_papp.jpg

Gabriela Popescu în În plină glorie! la Teatrul de Comedie (foto: Andrei Runcanu)

 

Piesa lui Peter Quilter nu e un Sha­kes­peare și nici a vreunui alt mare autor, dar este cartea potrivită din mânecă la mo­mentul potrivit, pentru care are a-i mul­țumi lui Răzvan Mazilu și Teatrului de Co­medie. Ca un meseriaș bun ce este, au­to­rul englez scrie și alte câteva roluri de suc­ces, pe lângă cel al Divei. Cel mai gras e al povestitorului, în persoana pianistului Cos­mé McMoon, personaj real și acesta, pe care Mihai Bisericanu îl interpretează cu mult atașament. El însuși pianist, actorul are un atu bine exploatat în secvențele în care pianul joacă live, dar mai are ceva rar întâlnit, cultul detaliului. Felul cum își ține pălăria, mimica, gesticulația reținută a celui care vrea să placă și, nu în ultimul rând, zâmbetul ironic din colțul ochiului fac din personajul lui Bisericanu un fel de rezoneur al întregului spectacol. Pre­ten­dentul interesat la mâna cântăreței e Geor­ge Mihăiță. Afectând comportamentul sa­lonard, în costumul croit parcă din ca­ti­feaua cortinelor după care se ascunde, acest surogat de dandy într-o lume de su­rogate are duioșia pe care actorul i-o con­feră, Mihăiță nefiind capabil să devină an­tipatic pe scenă (Primarul din Revizorul e o excepție). Așadar, St. Clair ar fi putut fi odios. Sub chipul lui Mihăiță el e pur și sim­plu simpatic. O revelație a serii de pre­mieră a fost și Eugen Racoți, acest actor fără vârstă, maestru al unor compoziții me­morabile care, din păcate, au trecut ade­sea neobservate (ce formidabil e în Bob­cinski!). Travestiul din această piesă, idee pentru care trebuie din nou felicitat re­gizorul, e o bijuterie. Eugen Racoți o in­terpretează așadar pe Dorothy, im­pre­sa­rul, sforarul care pune la cale tot asaltul spre glorie al impostoarei, întreținându-i cu convingere iluzia succesului. Nu știm dacă textul piesei prevede întâlnirea din­tre cântăreața închipuită și una adevărată, dar scena din spectacol în care Gabriela Popescu îi ține piept sopranei Felicia Filip devine crucială. Pe de o parte pentru că, după atâta zgâriat de urechi și masacrări de partituri, se aude în fine muzica au­tentică și vocea cultivată a profesionistei, pe de alta, pentru că protagonista are oca­zia să se dezbrace de grotesc și să intre în zona de umanitate rănită a personajului, vărsând lacrimi adevărate. Un moment de mare sensibilitate, care face să crească în carate interpretarea Gabrielei Popescu. Foar­te importante în spectacol, pentru com­pletarea peisajului aiuritor de faună exotică, sunt și cele două balerine su­pra­ponderale, contraindicate profesiei, ca și cântăreața noastră. Simona Stoicescu și Me­da Topîrceanu îndeplinesc misiunea in­grată, dând și mai multă culoare și ex­tra­vaganță spectacolului. Ca și Andreea Sam­son, care, în rolul menajerei Maria, adau­gă hazului vorbirii în spaniolă tem­pe­ra­mentul de tip Ole!.

 

În finalul care-i revine tot lui Mihai Bi­se­ricanu, comperul însărcinat să ne tre­zeas­că la realitate cu informații privind moar­tea adevăratei Florence Foster, balonul ima­ginar pocnește, lăsându-ne ca amin­tire zdrențele unei frumoase himere. Și a unui spectacol minunat care, mimând stră­lucirea paietelor, ajunge să se confunde cu ele. Pentru că Răzvan Mazilu și echipa sa cred în acel vers baudelairian despre lux, calm și voluptate, în care poate să încapă, de ce nu?, și visul primadonei de la Carnegie Hall.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22