Visul armean spulberat prin genocid

Problema armenească pare a nu-şi găsi curând soluţionarea, fie că vorbim despre ade­văratele lupte de gherilă pro­pa­gan­dis­ti­că pe care le duce regimul din ce în ce mai autocrat de la Ankara împotriva celor care în­drăz­nesc să recunoască Ge­no­cidul Armean din 1915, fie că ne mutăm privirea în Caucaz, acolo unde o mică Armenie independentă este înconjurată strategic de Turcia şi Azerbaidjan. Con­flictul îngheţat din enclava Nagorno-Karabah, cu o is­to­rie învolburată, face anu­al câteva zeci de victime de ambele părţi, determinând şi blocada armeană asupra enclavei azere Nahicevan, un alt fief feu­dal şi autocratic al acestei zone. De aceea volumul Visul spulberat al armenilor, re­dactat cu destul talent literar de Gaidz Mi­nassian, specialist francofon al zonei Cau­cazului, ziarist la Le Monde şi profesor la Sciences Politiques la Paris, nu are drept miză doar descoperirea organizaţiei ar­mene Federaţia Revoluţionară Armeană, fondată la Tbilisi în 1890.

Armenii trăiau în secolul al XIX-lea în două mari imperii, în cel rus şi cel otoman, reprezentând cam patru milioane de suflete, însă deşteptarea politică avea să înceapă tocmai în Madras, în India, un­de se află o puternică minoritate ar­me­neas­că de origine persană. Aici a fost pu­bli­cat în 1773 proiectul unei Constituţii ar­meneşti de către filozoful Sahamir Sa­ha­mi­rean (1723-1797), considerat unul dintre pri­mele texte constituționale din lume, ca­re a fost urmat, în 1794, de lansarea pri­mu­lui ziar în limba armeană, Azarar. Tot în secolul XIX existau două accente ale limbii armene, cel oriental şi cel occi­den­tal. „În Turcia, elitele armeneşti îşi în­torc faţă spre Anglia, cu spiritul ei co­mer­cial, şi Franţa, cu Luminile ei. Se pă­trund cu conceptul politic francez de Na­ţiune, înţeleasă ca o comunitate a cetă­ţe­nilor. În Rusia, armenii sunt mai curând inspiraţi de Germania şi de conceptul ei cul­tural de Naţiune, văzută ca o co­mu­ni­ta­te etnică, lingvistică şi religioasă.“ Noi suntem mult mai familiarizaţi cu acţiunile militare întreprinse de Imperiul Ţarist în zona Balcanilor, însă, de regulă (până în Primul Război Mondial), ruşii presau atât în zona noastră, cât şi în zona Caucazului, unde aveau graniţa directă cu Imperiul Otoman şi unde exista un amestec etnic şi religios şi mai accentuat decât cel din Bal­cani. Otomanii făceau faţă cu greu pe un sin­gur front, darămite pe două. „Amin­tin­du-şi de victoria militară rusă de la Er­zurum şi Kars, din 1829, autorităţile oto­mane se tem de vecinătatea culturală in­tercreştină şi-şi dublează eforturile pen­tru ca armenii să nu fie niciodată ma­jo­ri­tari din punct de vedere demografic.“ Otomanii s-au folosit atât de triburile kurde, cât şi de colonizarea cerchezilor, populaţie musulmană din zona Mării Ne­gre care nu a acceptat să trăiască în Im­pe­riul Ţarist şi, odată cu refluxul puterii oto­mane din întreaga zonă, s-a refugiat în Tur­cia. Însă elita armenească era con­cen­trată la Constantinopol, unde în anii 1880 trăiau 150.000 de armeni (17% din po­pu­laţia metropolei), ei fiind „perfect in­te­graţi în societate şi organizaţi într-o ie­rar­hie socială foarte închisă“. Din ne­fe­ri­ci­re pentru armeni, ei erau prea departe şi prea neomogeni pentru a stârni cu ade­vărat interesul puterilor europene din se­co­lul al XIX-lea, singurele care contau pe plan in­ter­naţional.

Autorul se concentrează asu­pra încâlcitei istorii a Federaţiei Re­vo­lu­ţio­na­ri­lor Armeni, care a fost în­fiinţată în vara anului 1890 şi care chema toate păturile poporului (femei, ţărani şi burghezi) la uni­re, „pentru ca să ducem mai departe sfânta cauza a libertăţii“, cum avea să scrie iniţiatorul organizaţiei, Christapor Mikaelian, care dorea să reu­nească în aceleaşi rânduri toate facţiunile dezbinatei mişcări naţionalist-re­vo­lu­ţio­nare armene, de aici şi folosirea ter­me­nu­lui de federaţie. „În treisprezece ani de experienţă revoluţionară şi datorită te­na­cităţii sale, FRA se impune pe scena in­ternaţională ca principala forţă politică ar­meană. Sigur, anii 1890 au fost grei: masacrarea repetată a armenilor a făcut 250.000 de morţi între 1894-1896.“ În­ce­pând cu 1896, FRA a declanşat un ade­vă­rat război subteran împotriva Imperiului Otoman. Mişcarea revoluţionară armeană s-a extins peste tot unde era prezentă minoritatea armenească (până şi în Egipt). FRA a stabilit o colaborare trainică şi cu două grupări similare macedonene, având în vedere scopurile (alungarea otomanilor) şi condiţiile destul de similare între miş­carea armenilor şi cea a macedonenilor, singura diferenţă fiind că Macedonia oto­ma­nă (până în 1913 şi Pacea de la Bu­cu­reşti) se afla în Europa, mult mai aproape de sensibilităţile puterilor europene. În plus, Bulgaria sprijinea mişcarea ma­ce­do­neană, nu dezinteresat, spre deosebire de armeni, care nu aveau în regiune niciun stat care să-i simpatizeze. Cooperarea s-a concretizat prin livrarea de către ma­ce­doneni, aliaţilor armeni, de explozibili şi arme. Lipsa fondurilor pentru procurarea de armament a forţat conducerea FRA să accepte şantajarea, extorcarea şi chiar asasinarea unor oameni de afaceri bogaţi, de origine armeană, din Caucaz. După ce trei dintre ei au fost ucişi, ceilalţi au în­ceput să cotizeze „voluntar“, permiţând FRA să achiziţioneze armament, care în sine era o altă provocare, având în vedere că armenii erau înconjuraţi din toate păr­ţile de puteri ostile (iar armata persană era prost dotată).

Revoluţionarii armeni şi au­to­ri­tăţile otomane s-au confruntat militar în mai multe episoade (nu în sensul clasic al ter­me­nului, dat fiind disproporţia de forţe între armeni şi armata otomană, ar­menii adoptând şi metode neortodoxe, ca­re pot fi încadrate în categoria celor te­ro­ris­te şi care seamănă destul de mult cu ce­le ale Armatei Republicane Irlandeze -IRA - din secolul trecut): insurecţia de la Sa­sun (3-24 august 1894, înăbuşită de o armată turcă puternică şi bine înarmată, spre deosebire de cele câteva sute de re­beli armeni), masacrarea a 400 de lup­tă­tori armeni la Van, în primăvară-vara anu­lui 1896, ocuparea Băncii Otomane de la Istanbul (din 1896, banca era condusă de francezi, simboliza puterea financiară a sul­tanului, dar, în acelaşi timp, şi de­pen­denţa lui faţă de puterile occidentale. 31 de armeni au ocupat sediul băncii, această acţiune fiind prima luare de ostatici din istorie. Cererea FRA era ca otomanii să în­ceteze masacrarea armenilor, ajungându-se la o mediere între cele două părţi, co­man­doul acceptând să părăsească Cons­tant­inopolul în schimbul nedetonării bom­belor. Mulţimi furioase de fanatici m­u­sulmani s-au aruncat asupra cartierelor un­de locuia minoritatea armeană, făcând 7.000 de victime), trei încercări de aten­tate în Constantinopol, la 6 august 1897 (doar unul fiind dus până la capăt), un ade­vărat minirăzboi în 1904, în zona Sa­sun (au fost angajaţi 9.000-10.000 de mi­litari otomani, ajutaţi de 5.00-6.000 au­xi­liari kurzi din zonă, bine înarmaţi, in­clusiv cu artilerie şi mitraliere, împotriva a doar 1.000 de rezistenţi armeni, din ca­re doar vreo 200 de guerilleros ex­pe­ri­mentaţi, restul fiind ţărani înarmaţi).

Un capitol aparte trebuie dedicat în­cer­cării de asasinat a sultanului, pregătiri ca­re au fost foarte costisitoare pentru miş­ca­rea revoluţionară armeană deopotrivă, chiar liderul FRA, Christapor Mikaelian, şi-a pierdut viaţa în Bulgaria, unde co­mandoul experimenta bombele pe care do­reau să le plaseze nu numai în apropierea unei moschei, unde urma să ajungă sul­ta­nul Abdul Hamid al II-lea pentru a par­ti­ci­pa la rugăciunea de vineri, dar şi în mai multe locuri din Constantinopol, pen­tru a crea un adevărat haos, care ar fi per­mis şi atentatorilor să fugă. Evenimentele nu au decurs deloc aşa cum prevedeau ar­menii, o singură bombă, foarte puternică, alcă­tui­tă din 124 de kilograme de ex­plo­zibil, fi­ind amplasată într-o trăsură model Vic­to­ria ultimul trăsnet. Atentatul a avut loc în ziua de 21 iulie 1905 şi Abdul Hamid a avut noroc, pentru că „la ieşirea din mos­cheie a încetinit pasul şi apoi s-a oprit un moment pe scări în faţa lă­ca­şului de cult“. Deflagraţia i-ar fi făcut in­vidioşi şi pe artificierii IRA: craterul era de 50 cm adâncime şi 3 metri diametru, iar bilanţul uman a fost greu: 26 de morţi şi 258 de ră­niţi. „Sultanul a luat-o cu sân­ge rece spre palat, aşezat în caleaşca sa, lă­sând în urmă suferinţă, strigăte, sân­ge.“ Co­man­doul armean a ajuns nevătămat la Sofia. Răs­tur­narea regimului detestat al lui Abdul Ha­mid al II- lea de către Junii Turci (sau CPU), cu aju­torul FRA, care iniţial era ali­at politic cu Junii Turci, împotriva sul­ta­nu­lui, se credea că va oferi o cu totul altă pers­pec­ti­vă asupra relaţiilor turco-ar­me­ne. Aş­tep­tă­rile au fost contrazise când în bogata pro­vincie Cilicia au fost comise noi ma­sacre de o mare amploare (în total 30.000 de ar­meni fiind ucişi de militari oto­mani „ra­dicalizaţi“).

Paradoxul este că regimul politic care avea să fie responsabil pen­tru genocidul armean din 1915, dominat de Comitetul Unitate şi Progres (CPU), avea relaţii de cooperare cu FRA. Deriva CPU spre un na­ţionalism turc şovin şi criminal avea să schim­be complet datele problemei. Din 1911 regimul Junilor Turci practic se afla în­tr-un continuu război, întâi cu Italia pri­vind Tripolitania, iar apoi cu coaliţia sta­telor balcancie (Primul Război Balcanic a consfinţit pierderea majorităţii posesiu­ni­lor europene otomane). Aceste lungi şi cos­tisitoare conflicte cu puterile creştine aveau să marcheze percepţia musulmană, favorizând răzbunarea lor faţă de ţapul ispăşitor cel mai la îndemână și cel mai slab din punct de vedere militar. Ceea ce s-a întâmplat în anul 1915 deja este destul de binecunoscut şi fundamentat, în ciuda uriaşei încăpăţânări a turcilor fie de a găsi justificări (care mai de care mai ilare şi ridicole), fie de a nega genocidul armean. Prin acţiunile guvernului turc aflat în răz­boi de partea Puterilor Centrale s-a în­cer­cat şi reuşit, în mare măsură, să se şteargă de pe suprafaţa pământului (turcesc) între­gul popor armean, în frunte cu elita po­litico-economică de la Constantinopol şi chiar cu deputaţii armeni din Parlamentul Oto­man dominat de Junii Turci. „Lumea a asistat la asasinarea cu uşile închise a unei naţiuni: 1.500.000 de armeni din Im­periul Otoman au fost sistematic ma­sa­craţi de regimul Junilor Turci, adică do­uă treimi din totalitatea armenilor de la începutul secolului XX. Nu este asasinat doar un popor; este exterminată o ci­vi­li­zaţie legată direct de primele culturi ale Antichităţii, unul dintre cele mai vechi popoare ale omenirii.“