Pe aceeași temă
Absolut lăudabilă este implicarea Editurii Humanitas în derularea unui adevărat program editorial de recuperare a memoriei Primului Război Mondial, (re)punând în circulație volume fie publicate în perioada interbelică, dar puse la index de regimul comunist, fie altele inedite, care sunt de natură să ofere o imagine complexă și amplă, din multe unghiuri, după cum este cazul și cu această colecție de mărturii, aparținând adversarului declarat al României în Primul Război Mondial, Ungaria, parte componentă a imperiului dualist. Era evident că, declarând război Austro-Ungariei (dar cu partea austriacă, Bucureștiul nu avea mare lucru de împărțit, poate doar Bucovina), Germania avea să sară în sprijinul aliatului său mult slăbit. Și pe aceasta se bazau, de altfel, și Aliații. Contrafactual, putem presupune rezonabil că, fără sprijinul militar al germanilor, dualismul austro-ungar s-ar fi prăbușit după primele luni de război (dacă l-ar fi declarat). Cu o populație multietnică de 51 de milioane de oameni, armata austro-ungară avea pe timp de pace 400.000 de militari profesioniști și două milioane de rezerviști, însă necesitățile războiului, purtat pe mai multe fronturi (din 1914 în sud-vest, împotriva Serbiei, finalizat cu mare greutate în 1915 și numai după intrarea în război a Bulgariei, în estul Galiției, împotriva Imperiului țarist, din 1915 în nordul Italiei și din 1916 în Transilvania, împotriva României), au forțat autoritățile austro-ungare să încorporeze masiv nu mai puțin de 8 milioane de bărbați. În Transilvania nu se aflau în vara anului 1916 decât 34.000 de militari austro-ungari, care aveau 76 de tunuri, superioritatea numerică fiind de partea română cu un raport zdrobitor, de cel puțin 1 la 10. Care nu a durat mult și nici nu a fost fructificat de românii foarte temători.
Context. Întregul eșafodaj austro-ungar a fost supus unei presiuni teribile, de mirare fiind că a rezistat până în octombrie 1918. Pentru finanțarea cheltuielilor de război au fost emise o serie de obligațiuni de război (13 serii în Ungaria). Cel mai greu a dus-o imperiul din punct de vedere economic. Inflația este un factor concludent, între iulie 1914 și octombrie 1918 ea ridicându-se la 977%. Toate produsele s-au scumpit înfiorător: cartofii (cu 417%), cărbunele (cu 523%), laptele (cu 618%), carnea de porc (cu 643%), carnea de vită (cu 720%). S-a recurs la raționalizarea mâncării, au apărut cartelele pentru pâine (funcționarii aveau alocate numai 336 de grame pe zi) sau lapte (un litru pe zi pentru copiii sub 2 ani și jumătate de litru pentru restul), cantinele populare, cu meniuri fixe și gratuite pentru păturile sărace, dar și cantinele populare, cu meniuri de 1-3 coroane, frecventate inclusiv de clasa de mijloc pauperizată. Au apărut substitutele ﹘ margarina în locul untului, cafeaua din năut, pâinea din făină de grâu amestecată cu orz sau secară. S-a răspândit mămăliga, privită cu superioritate inițial, căci era mâncarea tradițională a țăranului român.
Din mărturiile contemporanilor maghiari, populația s-a panicat atunci când trupele române au încercat să amenințe dominația lor asupra Ardealului și aveau motive întemeiate, căci civilii nu aveau cum să știe că ofensiva noastră avea să fie atât de timidă și să se încheie timpuriu și fără mari pierderi pentru populația civilă sau trupele imperiale (planurile românilor fiind date peste cap de dezastrul de la Turtucaia). Universitarii din Cluj făceau eforturi să evacueze tezaurul Bibliotecii Muzeului Ardelean spre Budapesta, după ce acela din Cernăuțiul ocupat de trupele țariste luase calea Clujului, însă nu se găseau vagoane disponibile și chiar cele ale Băncii Transilvane erau ocupate cu bunurile magnaților și nu mai aveau spațiu liber pentru valorile bibliofile. Aproximativ 200.000 de oameni au fugit din calea armatelor române în august și septembrie 1916, luând cu ei o bună parte din bogatul șeptel al zonei montane. S-a încercat achiziționarea bovinelor și ovinelor de către autorități, dar numărul lor fiind foarte mare, prețul a scăzut, au apărut și abuzuri, speculă, corupție, cum se întâmplă în astfel de vremuri de restriște oriunde în lume. După respingerea trupelor române, refugiații au început să revină la casele lor. Au existat și distrugeri (orașul Miercurea-Ciuc a fost complet incendiat), pagube suferind și Târgu-Secuiesc, Sfântu Gheorghe, gara din Brașov, podul Mihăileni-Ghimeș aruncat în aer. În martie 1917 încă trăiau la Cluj 10.000, iar 4.000 în plasa Reghin. Altă mărturie atestă că la Blaj, gradații de origine română au fost dezarmați, pe considerentul că erau nesiguri. Nu se specifică soarta lor, dar probabil că au fost trimiși pe un alt front, cel rusesc sau cel italian (și nu executați). Din rândul acestor zeci de mii de ardeleni și bucovineni care au fost luați prizonieri s-au format unitățile ce aveau să lupte în timpul Războiului Civil Rus și care aveau să fie împinse spre Extremul Orient, fiind repatriate în 1920-1921 prin activitatea neobositului Victor Cădere*.
Mărturia unui copil dintr-un sat din Harghita este mai puțin filtrată de ideologia naționalistă și mai sinceră. În primul rând, el are o dispută cu fratele său mai mare, deja înrolat în armată: „Auzisem deja de la oameni ce prăpăd de ființe omenești este în război și că se-mpușcă unii pe alții, și că se străpung cu baioneta. Deși nu doar că nu-și făcuseră niciun rău unul altuia, dar nici măcar nu se văzuseră până-n clipa aia. Păi eu nicidecum n-am vrut să pricep una ca asta, că dacă cineva nu s-a văzut niciodată cu altcineva, n-a greșit cu nimic față de cineva, păi atunci de ce trebuie să se ucidă unul pe altul”. Fratele dădea vina pe Franz Iosef și îi spune fratelui mai mic că sârbii îl uciseseră pe moștenitorul imperiului. Replica acestuia nu se lasă mult așteptată. „De ce nu sunt pedepsiți cei care l-au asasinat pe moștenitorul tronului, și cu asta basta. Ceilalți să fi fost lăsați în pace, pentru câțiva oameni să se facă atâta prăpăd de oameni și bunuri.” În sat ajunsese și o patrulă de cavalerie românească, spre groaza secuilor. „În sat erau deja soldați români, iar când i-am văzut, păi și ei sunt oameni la fel ca maghiarii, doar numele le este altfel.” Țăranii secui erau mirați că românii aveau cai buni! Într-o șură, țăranii din partea locului au găsit un cavalerist român rănit la picior, căruia autorul amintirilor i-a adus de mâncare, iar țăranii i-au bandajat și îngrijit rana care se infectase. A fost dus la spitalul din Odorhei, unde ofițerii români le-au dat salvatorilor alimente drept recompensă.
Alte mărturii indică jafurile comise de militarii români, dar unele dintre ele ar fi fost comise și de soldații austro-ungari în retragere, mai ales unele trupe cehe, a căror loialitate era mai vagă, sau de proletariatul urban, care a profitat de disoluția pe moment a autorităților pentru a sparge depozite, fura din magazine etc. Ofițerii români ar fi încercat să curme aceste activități. Farmacistul Sandor Balazsovich din Sfântu Gheorghe descrie situația complexă din oraș, odată cu intrarea trupelor române. Un căpitan a declarat că „ei, ca națiune civilizată, au venit în numele civilizației, nu să fure, să jefuiască și să ucidă, ci să-și îndeplinească misiunea militară. Toată lumea să-și ducă, așadar, traiul mai departe ca până acum. Să-și vadă liniștită de treabă, deoarece, dacă nu vor exista silnicii, atunci niciun fir de păr nu i se va clinti nimănui”. Alt maior român se interesa pe la localnici de unde putea cumpăra un vin bun și după ce a găsit localul potrivit, a cumpărat 12 sticle pentru gradații săi, după ce degustase două cu călăuza sa maghiară din partea locului. Zsigmond Malnassy, proprietar funciar din Târgu-Secuiesc, rememorează cu mai multă acuratețe: „Comandantul trupelor i-a chemat pe oameni în piața centrală și a declarat în limba română că, începând de azi, în acest oraș toți sunt supuși români. Apoi a cerut femeilor să pregătească mâncare pentru soldații români, care nu fac rău cetățenilor neînarmați. De făcut n-au făcut rău nimănui și n-au făcut uz de violență”. Un farmacist din Sfântu Gheorghe redă imaginea jafurilor pe scară largă la care s-au dedat trupele române în septembrie 1916. Bunurile celor plecați în refugiu au fost considerate pradă de război. „Era cumplit de trist să vezi, în coloanele de trupe care treceau, mulțimea de care secuiești, cai și tot felul de bunuri luate cu japca. Cireada mânată de trupe era alcătuită din cele mai frumoase exemplare de vaci și viței din soiuri apusene. Duceau cu ei și mânji cât pentru o herghelie, și foarte multe trăsuri.” Cu toate capcanele pe care le oferă din plin istoria orală, aceste mărturii merită citite și trebuie să reflectăm asupra lor cât mai imparțial cu putință, pentru a înțelege și punctul de vedere al celuilalt, mai ales având în vedere că trăim niște vremuri tulburi, în care naționalismul adormit/amorțit este resuscitat și folosit în scopuri politice. Și pentru că este mult mai greu să fii împăciuitor decât radical. Și este mult mai ușor să incendiezi decât să stingi un foc. //
* Despre care am scris în Revista 22, în numărul din 10.12.2019, articolul „O epopee românească în Siberia”.
Nándor Bárdi (ed.), Judit Pál (ed.)
Dincolo de tranșee. Cum au trăit maghiarii din Transilvania
Marele Război și Trianonul
Traducere: S. Skultéty
Editura Humanitas, 504 pagini, București, 2022
