Pe aceeași temă
Două volume (dar venind cumva din marginaliile discursului de acest gen) țin de regalitatea din România. Alte două oferă text și fotografii care acoperă un evantai tematic mult mai divers, pe de o parte, despre realitatea urbană dintr-o țară îndepărtată și, pe de altă parte, despre memoria unei anume ruralități și mai ales a unei lumi care (aproape) s-a stins; acestea din urmă sunt albume în care doi foști europarlamentari (și nu numai), plus un fotograf cu un ochi extraordinar de atent au surprins și au comentat mai multe zeci de instantanee cu totul remarcabile.
1. Una dintre cele mai neobișnuite „intrări“ în istoria Casei Regale de România îi aparține Ștefaniei Dinu, actualmente director general-adjunct al Muzeului Național Cotroceni, istoric specializat (între altele) în tematica regalității românești. Modalitatea inedită, pe care o menționam imediat mai sus, de a lua în posesie istoria Casei Regale de la noi ține, în cazul doamnei Dinu, mai ales de un volum (un volum compus) despre Mese și meniuri regale. Eleganță, fast și bun gust. „Am încercat să aduc în prim-plan modul cum se desfășurau mesele la Curtea Regală a României în perioada 1866-1945, protocolul impus cu acest prilej, orele la care membrii familei regale luau masa, ce alimente preferau și ce tipuri de mese aveau loc cu diferite prilejuri (...) Odată cu trecerea timpului, bucătăria s-a înnoit continuu și constant, posibilitatea de a lansa moda în acest domeniu aparținând, bineînțeles, marilor familii regale. În acest context se încadra și familia regală a României, care urma preceptele bucătăriei franceze“, notează istoricul în analiza care, acurat, cu multe informații inedite și (bine) sistematizate, însoțește o serie de documente care ilustrează un fel aparte de a privi istoria modernă a României.
Demersul Ștefaniei Dinu se subsumează, bineînțeles, generoasei (și, în ultimii ani, tot mai exploratei) istorii a regalității românești și, totodată, el este un original studiu de caz pentru ceea ce înseamnă „istoria cotidiană“ și, la limită, „istoria socială“. Avem, așadar, odată cu Mese și meniuri regale. Eleganță, fast și bun gust, și un fel de a privi, din mic spre mare, dinspre cotidian către un tablou general, dinspre istorii ale detaliior către o narațiune (mai) mare și esențială pentru modernitatea românească. Concret și foarte schematic: sunt patru mari calupuri narative – care corespund celor patru domnii regale (Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai) – în care sunt evidențiate elementele de protocol, de conținut, de continuitate și de diferențe (între epocile regale), de adecvare internațională și de „cuplaj“ sau, de ce nu, de „așezare“ autohtone care țin mai ales de mesele și meniurile regale. Să spunem despre această carte că este una savuroasă? O putem face, desigur, cu condiția de a adăuga precizarea, obligatorie mi se pare, că ea nu este numai atât...
2. Regina Maria. O poveste cu lipici este, între narațiunile din unghi regal care ne vin pe piața de carte în ultimii ani și mai, așa-zicând, nișată. E tot un volum de tip „instalație“ (cum sunt, de altfel, toate cele patru cărți-album care prilejuiesc această cronică) – cu fotografii și, în jurul lor, cu o galantă „broderie“ textuală. O poveste cu lipici e una despre candoare, despre nostalgie și, într-o anume dimensiune a sa, chiar o poveste despre etică; pentru că albumul original e și un (rar, deci prețios) obiect de colecție (care acum se află în arhiva privată a domnului Wargha Enayati, fondatorul rețelei private de sănătate „Regina Maria“ și președintele fundației de inovații sociale „Regina Maria“), O poveste... e și una despre grijă, despre atenție, despre protejarea memoriei. În două vorbe: cartea de față reproduce și pune un consistent context pentru un adorabil album original al Prințesei Maria (viitoarea Regină a României) primit de aceasta în dar la vârsta de 7 ani, în care sunt adunate mai ales cărți poștale (de Crăciun și Anul Nou). Albumul – încă o dată, în cel original – are 15 file, 37 de imagini lipite, 6 vigniete. Pasiunea micii prințese pentru asemenea colecții și, direct, existența albumului sunt menționate în primul volum din Povestea vieții mele. Tot acolo și în raport direct cu acest album (precum și în legătură cu lipiciul folosit pentru a fixa cărțile poștale) regăsim și aspra lecție de etică mai înainte amintită – guvernanta sa e cea care i-o livrează și ea constă în faptul că, vorbele sunt ale Reginei Maria, „e singura dată în toată viața mea când mi s-a aplicat lovirea corporală ca mijloc de educație“. Un detaliu important și ultim: întreg proiectul editorial care spune – cu text și imagini - povestea acestui album este coordonat de istoricul Adrian Buga.
3. Odată cu Un Vazaha printre malgași, Cristian Preda publică un al treilea (frumos și foarte elegant) album de fotografii realizate chiar de domnia sa, în călătoriile făcute în perioada în care îndeplinea funcții conexe demnității de europarlamentar.
Profilul de fotograf pasionat și riguros al domnului Preda – cunoscut în spațiul public de la noi pentru performanțele sale remarcabile în domeniul științei politice, precum și pentru prezența activă și distinsă direct în câmpul politic (în cel puțin o triplă calitate: de doctrinar, de consilier politic și de politician activ, în politica internă și, mai ales, în Parlamentul European) – a început odată cu Strada. Cu, adică, un elogiu făcut (cu o privire atentă și exersată) străzii în 137 de fotografii de mare forță, realizate în capitalele a 36 de țări de pe mai multe continente, precum și în alte câteva orașe. A urmat E așa de urât că pare frumos – alte zeci de instantanee din, de asemenea, zeci de țări care relevă o memorabilă „estetică a urâtului“, adusă la zi, așa-zicând. Un Vazaha... – cel mai recent album de fotografii semnat(e) de Cristian Preda (e pe piață de numai câteva luni) – nu se schimbă nimic în privința imaginilor – ele au forță, eleganță, putere de sugestie și de seducție -, dar referința geografică se îngustează, prin comparație cu precedentele două albume. Un Vazaha... este o intrare laterală, plină de culoare și de viață, în istoria de acum a unei singure țări, Madagascar.
Este vorba de țara în care, în 2018, Cristian Preda a îndeplinit o misiune de observare a alegerilor de acolo. Dintre toate cele trei albume de fotografii, acesta din urmă este și – formulez așa– „cel mai scris“; imaginile (numeroase și aici) sunt dublate de notații de jurnal, în marea lor majoritate, cu privire la viața (nu numai cea politică) din această țară, exotică pentru mulți dintre noi. Bref, pe lângă profilurile publice menționate mai înainte, putem adăuga, în dreptul domnului Cristian Preda, încă unul – pe deplin omologat de aceste trei albume splendide. Și anume: pe acela de fotograf extraordinar de înzestrat.
4. „Lumea înfățișată în această carte ne-a fost, nu demult, vecină și contemporană. E lumea care ne-a însoțit, fără pretenții, până în clipa în care, seduși de timpuri noi, am încetat să îi mai dăm atenție. Ba chiar am început să vedem în ea un trecut inutil și înapoiat. Bărbați și femei, sate și case, locuri și obiceiuri – toată această forfotă pe care am numit-o, cândva, lumea românească – trec în uitare și se sting fără speranțe sau urmași. Cartea (...) caută adevărul lumilor stinse, dar nu e un abecedar naționalist ilustrat. Veți găsi în fotografiile lui Emanuel Tânjală oameni în port popular, case vechi și priveliști fără seamăn. În toate, dincolo de aparența folclorică și pitorească, vorbește un adevăr uman puternic pe care timpul l-a ferit de accidente decorative“. Frazele de mai sus – plasate în introducerea prefeței cărții Adevărul lumilor stinse – îi aparțin lui Traian Ungureanu. Fostul europarlamentar, dar și sclipitor eseist și publicist e cel care, prin text, dublează și potențează forța, nostalgia, dar și farmecul celor peste 180 de fotografii despre o lume acum mai degrabă veche realizate de Emanuel Tânjală (începând cu anii 1960), ele însele, individual și grupate, opere de artă, și reproduse în acest document remarcabil. O notă scurtă și ultimă în legătură cu această carte-album: când, despre unele cărți se spune că au suflet, luăm afirmația ca fiind una metaforică. Ei bine, în privința Adevărului lumilor stinse, tentația legitimă e de a aprecia că o asemenea afirmație – această carte are suflet – e mai mult decât o metaforă.
Să mai spun doar atât: toate cele patru cărți/albume sunt scoase în condiții grafice de zile mari. Și anume: la trei edituri (care binemerită felicitări și aprecieri) - Corint, Argo și Baroque Books and Arts. //
ȘTEFANIA DINU
Mese și meniuri regale. Eleganță, fast și bun gust
Editura Corint, 2019, 192 pp.
REGINA MARIA
O poveste cu lipici
Coordonator și text: Adrian Buga
Editura Argo - Art Prublishing, 2018
TRAIAN UNGUREANU, EMANUEL TÂNJALĂ
Adevărul lumilor stinse
Baroque Books & Arts, 2019, 208 pp.
CRISTIAN PREDA
Un Vazaha printre malgași
Baroque Books and Arts, 2018, 152 pp.
