Vocatia iluziei intru deziluzie

Gabriel Liiceanu: Am sa-l rog pe d-l Nicolae Manolescu sa inceapa acest protocol cultural pe care va marturisesc ca nu-l indragesc deosebit de mult si de cate ori sunt pus in situatia de a face o lansare publica, ma gindesc la vorbele lui Ionesco, care, adus cu forta la un vernisaj de arta, mai intai a fugit si pe urma, dupa ce a fost gasit, ajuns in fata microfonului, a spus: "Les vernissages sont inutiles, c'est pour a qu'elles sont à déconseiller." Trebuie sa ne conformam totusi acestui ritual, spunand ca in principiu el "este de deconseiat", dar acceptam regula jocului si il rugam pe d-l Manolescu sa inceapa dansul.

Jurnalul iesirii din clandestinitate

Nicolae Manolescu: Pentru noi toti, care suntem aici, nu stiu daca si pentru cei mai tineri, pe care-i vad cu coada ochiului, intr-o parte si in alta, numele doamnei Monica Lovinescu s-a asociat, pana in 1989, cu acela al postului de radio Europa Libera. Cand in 1990 Monica Lovinescu a venit prima data in Romania dupa 40 de ani, 40 si mai bine de ani, era recunoscuta pe strada si in locurile cele mai diverse, dupa voce, pentru ca aproape nimeni n-o vazuse, nu exista pe vremea aceea televiziunea Europa Libera, nu exista nici acum. Din 1990 incoace numele Monicai Lovinescu se leaga de acela al editurii Humanitas. Am sa revin indata la aceasta informatie, nu inainte de a spune insa ca numele Monicai Lovinescu se mai asociaza si cu situatii de criza sau dramatice, unele din ele foarte neplacute pentru noi toti. Chiar si astazi, cu exact 5 minute inainte de a veni aici sa vorbesc despre Jurnalul ei, volumul al III-lea, am aflat ca postul de radio Europa Libera pentru Romania s-a desfiintat. Il mai putem asculta o luna de zile. Exista probabil o fatalitate in legatura aceasta dintre Monica Lovinescu si postul Europa Libera. Intr-un fel, vorbim acum despre primul volum al jurnalului de dupa 1989 al Monicai Lovinescu, deci jurnalul ei in libertate, si, o data cu asta, vorbim si despre disparitia postului de radio pe care l-am ascultat, unii dintre noi, de la inceputurile lui, din anii '60, unde o auzeam pe Monica Lovinescu. Postul de radio reprezenta pentru noi enorm de mult, una din putinele surse de informatie adevarata si onesta. Spuneam ca din 1990 incoace Monica Lovinescu este legata de editura Humanitas.

I-au aparut in aceasta editura practic toate textele radiofonice, mai intai in volume de articole, de comentarii de carte, de evenimente culturale, mai apoi in volume de memorii si in sfarsit in acest jurnal, al carui al treilea volum a aparut zilele acestea si care se refera la perioada 1990 - 1993. Va dati seama ca este primul volum al Jurnalului in care Monica Lovinescu vorbeste despre o lume si despre niste oameni cu care nu venise pana atunci in contact decat de la distanta, adresandu-li-se la postul de radio, pe unii dintre ei cunoscandu-i personal, dar in clandestinitate, in masura in care aveau curajul sa o viziteze la Paris, pe altii necunoscandu-i niciodata. Este jurnalul in care sunt consemnate si primele impresii ale Monicai Lovinescu din prima vizita in Romania, din cele trei, a treia practic ratata, de dupa 1989. Era pentru prima data in tara - in '47 a plecat, faceti socoteala, '47 - '90, dupa 43 de ani. 43 de ani inseamna o istorie intreaga. Jurnalul este marturia emotionata a iesirii din clandestinitate, atat a Monicai Lovinescu, cat si a unora dintre noi, a celor mai multi dintre noi. Este consemnarea acestui contact reluat cu tara pe care o parasise, cu aproape o jumatate de veac in urma. Si totodata este o incercare de a intelege ce se intampla de fapt, cu noi, cu tara noastra si cu doamna Lovinescu insasi, in conditiile in care regimul politic s-a schimbat.

Sfarsitul unei epoci istorice

Monica Lovinescu face parte dintr-o generatie care a avut uriasa nesansa de a fi trait in comunism vreme de aproape jumatate de veac si imensa sansa de a fi asistat la doua schimbari de regim politic. Cand ma gandesc cateodata ca am putea sa punem in balanta nenorocirea dintai cu sanse istorice de a vedea schimbarea regimului politic de doua ori pe durata existentei noastre, imi vine sa spun ca pe langa ghinion am avut si putin noroc. Pentru ca au fost schimbari de regim politic adevarat, de la democratie la totalitarism si inapoi la democratie, nu cosmetizari. Pentru ca oricat am vrea noi sa spunem cat este de nefunctionala economia noastra de piata si de precara democratia in care traim, trebuie sa recunoastem ca si una, si alta se deosebesc de economia socialista si de totalitarismul comunist. Revenim la acest volum al treilea al Jurnalului. El este prin forta lucrurilor deosebit de celelalte, pentru ca aici incep sa se vada si urmele - foarte palpabile cateodata - ale cunoasterii directe a oamenilor, nu doar a cartilor, a informatiilor pe care Monica Lovinescu le avea in permanenta de la cei din tara. Ea primea informatii despre ce se intampla aici, cand cei care plecau, persoane dintre cel mai diferite, ii duceau analize de carti si de reviste si o vizitau acasa. Contactul acesta cu o lume care iese deodata la iveala in toata splendoarea ei, mizerabila pe alocuri, este reflectat in Jurnal in pagini zguduitoare.

Cu ocazia aniversarii doamnei Monica Lovinescu, care a implinit o varsta foarte frumoasa acum cateva zile, pe 19 noiembrie, Gabriel Liiceanu si cu mine am vorbit despre ea la radio Europa Libera. L-am auzit pe Gabriel Liiceanu spunand (probabil o sa spuna si acum) care este una din temele principale ale acestui jurnal. Formula lui era foarte frumoasa, asa ca i-o las lui. Ea era legata de felul in care se spulbera iluziile. In buna masura, iesirea din intuneric a unei lumi careia Monica Lovinescu i se adresa de departe a insemnat si o imensa dezamagire. Ce sa facem, nu am reusit sa fim altfel decat a vrut sa ne faca regimul comunist. Si desi unii dintre noi ne-am distrat foarte tare pe seama ideii lui Ceausescu despre omul nou, ma conving din ce in ce mai tare, pe masura ce trece timpul, ca Ceausescu nu vorbea prostii si ca a reusit intr-o foarte mare masura sa creeze acest om nou, acesti oameni noi in mijlocul carora traim acum si din pricina carora ne tot amanam iesirea la suprafata si intrarea in Europa doamnei Monica Lovinescu. Acesta este volumul al treilea al Jurnalului, vor mai aparea inca unul sau doua, din cate stiu. Ele vor ajunge aproape pana la zi, deci pana in 2000. Fapt este ca vorbim acum despre primii ani de dupa Revolutie, ai Jurnalului doamnei Lovinescu, intr-un moment in care se mai incheie o epoca istorica, cea a radioului Europa Libera. Trebuie sa recunosc ca sunt foarte marcat de aceasta stire. Dincolo de orice considerente de ordin practic, de faptul ca postul nu mai are astazi audienta de odinioara, el este si era un simbol. Dar, se vede ca numai pentru noi, romanii, nu si pentru Departamentul de Stat American si pentru Congresul American, care fie nu gandeste in simboluri, fie nu a inteles niciodata ce a insemnat acest post de radio pentru noi, romanii, ca si pentru toti ceilalti, din tarile din Rasarit.

Materia prima a unei istorii viitoare

Gabriel Liiceanu: Multumesc, Nicolae Manolescu. În ce ma priveste as vrea sa va spun patru lucruri legate de aceasta carte, care s-au cristalizat in mintea mea din momentul in care am terminat de citit manuscrisul. Însa inainte de a o face, dati-mi voie sa va prezint inventarul unei opere care s-a nascut, editorial, sub ochii nostri in ultimii 13 ani. Socoteam, venind incoace, ca opera Monicai Lovinescu va avea in curand 15 volume: sase volume de Unde scurte, in care sunt stranse laolalta textele emisiunilor radiofonice rostite de-a lungul catorva decenii si care alcatuiesc o adevarata fresca politic-culturala a României sub comunism. A urmat seria de memorii si jurnale: La apa Vavilonului (doua volume) si Jurnalele (trei volume deocamdata), care continua, in priza directa, prin recurs la notatia zilnica, relatarea evenimentelor unei vieti si a unei epoci de acolo de unde "volumele vavilonice" o lasasera: din 1980 pana, iata, cu volumul III al Jurnalului pe care il lansam astazi, in anul 1993. Înca doua sau trei volume de Jurnal vor acoperi perioada 1993 - 2000. Sa amintim, deopotriva, volumul Diagonale care strange laolalta o parte din articolele si eseurile publicate in România in ultimul deceniu al secolului trecut. Si cu aceasta vin la cartea despre care voiam sa va vorbesc. De ce este importanta aceasta serie de Jurnale? Pentru ca ele reprezinta materia prima a unei istorii viitoare. Asta nu inseamna ca orice om care consemneaza zilnic ce a trait ofera substanta pentru istorie. Este nevoie, ca sa se intample asta, sa fi creat tu, la randul tau, istorie, sa-i fi cunoscut pe oamenii importanti ai epocii tale si sa fi meditat asupra lor si a vremii in care ai trait. Putini români si-au trait "vremile" cu luciditatea si acuratetea cu care a facut-o Monica Lovinescu si tocmai de aceea Jurnalele ei sunt opera de "cronicar", sunt cronica istorica. Si mi-a placut, citind aceste volume, sa-mi imaginez, cu fiecare pagina parcursa, care anume va deveni "istorica" si va constitui substanta viitorului.

Motivul procesului ratat al comunismului

Al doilea lucru pe care voiam sa vi-l spun priveste vocatia iluziei intru deziluzie pe care o are, cu asupra de masura, autoarea acestei carti. Atentie, numai un om foarte curat poate sa aiba deziluzii, pentru ca numai un om foarte curat are iluzii. Putini oameni am cunoscut, asemenea Monicai Lovinescu, daruiti cu o capacitate de a se insela atat de mare tocmai pentru ca, initial, au creditat sau au sperat prea mult. Autoarea este de cele mai multe ori - fie ca e vorba de oameni, de evenimente sau de institutii - victima dezmintirii viitoare a judecatilor pe care le face in imediat. Puse cap la cap, Jurnalele Monicai Lovinescu sunt pana la urma povestea unei lungi deziluzii. Dar este firesc sa fie asa, pentru ca orice jurnal isi asuma, cu secventialitatea lui, riscul ca evaluarile pe care le face sa fie anulate de trecerea timpului. Si totusi tocmai asta este provocator in lectura acestui Jurnal: asistam, de la inaltimea anului 2003 si cunoscand evolutia ulterioara momentului consemnarii, iluzia in care, pentru o vreme, s-a instalat autoarea. Si asteptam apoi, intr-o pagina viitoare sau intr-un volum viitor, in alta zi sau in alt an, momentul deziluziei. Cati oameni, din anturajul Monicai Lovinescu, nu-si schimba treptat chipul sau masca, devenind, nu de putine ori, de-a dreptul monstruosi! Asa cum monstruoase ajung sa fie adesea evenimentele insele. (Sa nu uitam ca suntem in anii '90-'93, anii primelor mineriade si ai alegerilor care au adus România in punctul in care se afla acum.) Carte a asteptarilor dezmintite ale autoarei, Jurnalul este totodata cartea in care ne intalnim de fapt cu propriile noastre deziluzii.

Al treilea lucru pe care vreau sa vi-l spun privitor la aceasta carte este legat tot de o dezamagire, dar una care trebuie amintita separat tocmai pentru ca, in carte, ea revine sistematic. As numi-o motivul procesului ratat al comunismului. Monica Lovinescu constata, mai intai uimita, apoi plina de stupoare, ca, dupa 50 de ani de comunism, urgenta are nu procesul comunismului, ci procesul lui... Mircea Eliade. Aceasta incapacitate de a privi in fata raul pe care l-am trait, de a-i descompune mecanismele si de a-i numi pe cei care le-au facut sa functioneze o umple pe autoare de perplexitate. Faptul ca vom plati lucrul acesta - si el se plateste asa cum se plateste acum - este una dintre temele recurente ale cartii.

În sfarsit, al patrulea lucru care mi-a retinut atentia si, banuiesc, o sa v-o retina si d-voastra este atmosfera de crepuscul care invaluie cartea aceasta. Suntem dupa 1990 si marile figuri tutelare ale culturii române din exil isi intampina sfarsitul: boala lui Ionesco, boala teribila a lui Cioran, moartea lui Ion Negoitescu, moartea unor oameni care au insotit-o pe Monica Lovinescu toata viata. E straniu sa vezi cum, pana la urma, un "simplu" jurnal devine cartea unui tragediograf: a cuiva care inregistreaza oamenii in confruntarea cu propriile lor limite si cu limitele istoriei lor.

Ma opresc aici spunandu-va ca maine, exact la aceeasi ora, vom avea un nou show cultural. Ne vom supune din nou unui ritual care, vorba lui Ionesco, "c'est à déconseiller", pentru a lansa cartea Despre ingeri a lui Andrei Plesu. Îmi este frica, va spun de pe acum, pentru ca va trebui sa facem impreuna o excursie in nevazut.

A consemnat Oana Crisan