Vocile Monicăi Lovinescu

Marina Dumitrescu | 26.07.2022

Perfecta antivedetă de acum 40-50 de ani a fost cea „aleasă” să propage un model intelectual atât de necesar, fondat pe osmoza etic/estetic.

Pe aceeași temă

După 30 de ani de când biroul parizian al Europei Libere se desființa, respectiv 60 de când Monica Lovinescu prelua microfonul acestui post mitic, și după încă 14 ani de la plecarea dintre noi, ea ni se adresează în continuare, cu o prestanță parcă amplificată de trecerea timpului. Până în ’89, pentru românii de dincoace de Cortina de fier, existase prin glas. Un glas distinct prin sonoritatea necalofilă, chiar rugoasă, făcut parcă să comunice lucruri esențiale, dar despre a cărui posesoare nu se știau foarte multe, fiindcă atunci nu era vreme pentru asta. Glasul acela, sosit pe unde scurte în cotlonul unde stătea camuflat aparatul de radio, era suficient pentru a le da curaj celor care își asumau riscul de a-l asculta. Fără a ști, fără a dori, fără a bănui, Monica Lovinescu devenea, pentru viitor, emblema Europei Libere – ca spațiu al coerenței, opus distorsiunii totalitare. Cred că orice sondaj de opinie, privind percepția retrospectivă din acest punct de vedere, ar situa-o pe marea jurnalistă în „pole position”. Ce o revelează astăzi pe aceea care, cândva, făcea din radiocultură un crez? Dificilă întrebare, în condițiile în care anii continuă să îi nuanțeze portretul, chiar în absență. 

 

Providența s-a dovedit generoasă, pe termen foarte lung. Perfecta antivedetă de acum 40-50-60 de ani a fost, până la urmă, cea „aleasă” să propage un model intelectual atât de necesar, fondat (ce banal sună!) pe osmoza etic/estetic. Înmulțirea talantului, în cazul ei, s-a făcut într-un mod aparte. Cumva, împotriva așteptărilor. Nu prin exces de găselnițe sau manifestări spectaculoase ci, culmea, prin insistența obsesivă pe discreție, pe luciditate, pe lucrarea conștiinței. Două principale filiere îi definesc prezența, până la căderea comunismului: emisiunile culturale săptămânale, pe de o parte, și diaristica ținută la sertar, pe de alta. Din fericire, azi avem acces concomitent la cele două masive „corpusuri”, grație noilor tehnologii audiovizuale și editoriale. După 1990, ca într-un soi de revanșă indirectă în fața istoriei vitrege, Monica Lovinescu s-a trezit împinsă la scenă deschisă, în fața publicului românesc dornic să o recupereze... in integrum. Adică și din zonele „confidențiale”. Dacă arhiva digitalizată, de pe Podcastul Europei Libere, o reconectează cu prezentul oricât de schimbător, cărțile sale, publicate asiduu de Ed. Humanitas în ultimele decenii, alcătuiesc biblioteca de referință a unei autoare de prim rang. Tezaurul astfel închegat confirmă, înainte de orice, edificiul unei existențe care a ținut pasul cu cele mai dure provocări.

Între opera vorbită și opera scrisă a Monicăi Lovinescu se evidențiază o reciprocitate care ne ajută să înțelegem valoarea ambelor registre. În această privință, testul transcrierii este infailibil. În virtutea lui, omul de radio, conștient de impactul instrumentului avut la dispoziție, nu va concepe să lase la întâmplare, în eter, abordări neglijente, trunchiate sau inadecvate, construindu-și subiectele sau dialogurile pe criteriul rezistenței în timp. Cele 6 volume de Unde scurte, apărute în primii ani ’90, probează din plin calitatea radioculturii practicate de Monica Lovinescu, ale cărei standarde se actualizează dincolo de mode. Publicul, care odinioară o asculta pe furiș în apartamente, o regăsește (sub altă fațetă) în paginile seriei amintite, iar cei care nu o cunoșteau până acum pot lua act de pertinența vocii din text, fiind stimulați eventual să-i audieze ulterior înregistrările. De altfel, validarea de care pomeneam e simetric relevantă: ceea ce este bine spus trebuie să poată la fel de bine fi transcris, așa cum ceea ce e bine scris trebuie oricând să poată fi, cu ușurință, rostit. Să nu uităm că, în perioada debutului parizian al Monicăi Lovinescu pe calea undelor, radioul reprezenta tehnologia media de vârf. Nimic nu depășea la ora aceea impactul adresării de la microfonul unui Post de marcă și nici prestigiul mesajului transmis pe un astfel de canal. Persoana realizatorului conta nu doar profesional, ci și etic. Nu te jucai cu microfonul, nu făceai din el o cârjă narcisică sau o tribună de autopromovare. Deși e contra curentului ce spun, caracterul unui jurnalist (acum ca și atunci) echivalează cu talentul comunicațional. Iar Monica Lovinescu dă în continuare lecții pe această temă oricărui interesat. Fără emfază, nedeclamativ, ea știe să persiste în memoria breslei și a publicului, prin calități care transpar în orice prezență radiofonică, în orice pagină scrisă, dar și în situații existențiale critice, care n-au ocolit-o. Printre puținele interviuri acordate de ea însăși de-a lungul vremii se numără acela din 1989, cu Max Bănuș, unde povestește cu smerenie și bravă autoironie episodul tentativei de asasinat din 1977, căreia îi scăpa la mustață. O experiență audio de sub 30 de minute, ca o incizie de moralitate cu valoare terapeutică.

 

După căderea Cortinei de fier, legendara Monica Lovinescu cobora în... realitate, fără a dezamăgi câtuși de puțin așteptările celor care se îmbulzeau să o întâlnească în carne și oase, să o cunoască direct, să-și confirme că era „chiar ca la radio”. Noutatea acestei etape o constituie seria in extenso a Jurnalelor, publicate începând din 2002. Aici, conținutul scris, lucrat din umbră cu o răbdare spirituală, fără termen prestabilit, dezvăluie trăsături de o finețe pe care altminteri nu am fi avut cum să o aflăm. Una dintre acestea privește demersul diaristic propriu-zis, unde persoana I trece pe plan secund,  întru totul supusă conștiinței care filtrează consemnările. O adevărată kenoză auctorială face din Jurnale o sursă documentară fiabilă și elegantă în același timp, stilistic minimalistă. În introducerea la ediția din 2002, citim: Chiar dacă Jurnalul meu are și alunecări personalizate, „pactul autobiografic” se anulează de la sine, din moment ce paginile de față sunt scrise despre și pentru alții. Același principiu al eului cu insistență evitat, al nepredominării eului, explică și retractilitatea inițială față de publicare – acceptată doar cu gândul la cercetătorul de mâine și în virtutea generoaselor insistențe ale editorului, căruia îi mulțumește. Din asemenea motive, mă număr printre cei care privilegiază Jurnalul în 6 volume (1981-2000) + Jurnalul inedit (2001-2002), față de Jurnalul esențial, recent reeditat. Varianta în timp real este cea care compune cu acuratețe imaginea intelectualului devotat, nehistrionic, perseverent până la refuz. E suficient să ne-o închipuim pe jurnalistă, zi de zi, în anii de plumb ’81-’82-’83 etc., așteptând cu tenacitate de pescar orice semn al schimbării. Așa cum notează în 28 iunie 1986: Situația fiind total blocată în țară, mi s-au tocit și argumentele, mi s-a blocat strategia. Fără poftă, deci. Și fără inspirație. Dar scriu: s-ar putea altfel?

 

Pe fondul angajamentului anti-personalist, La apa Vavilo­nului devine excepția care confirmă regula. O excepție monumentală, căci decizia de la finalul anilor ’90 de a trece pragul „interzis” al memorialisticii o dezvăluie pe scriitoare la deplina capacitate a potențialului său literar; liberă să se hrănească din consistentele rezerve de trăiri, amintiri, drame, răscruci, dileme. Cele două volume, publicate întâi în 1999 și 2001, iar apoi frumos reunite în versiune compactă, nu fac decât să alimenteze interogația contrafactuală: cum ar fi fost, oare, dacă Monica Lovinescu nu ar fi renunțat la propriile cărți, în beneficiul cărților altora? În loc de răspuns – aceste două ilustrative pasaje, reunite sub arcul de timp dintre moartea tatălui (1943) și cea a mamei (1960): Când ne‑am întors cu urna pe care un timp am ținut-o în bibliotecă alături de masca mortuară, mi‑am spus că nefericire mai mare nu poate exista. Nu știam că, din viitor, mă pândește moartea cumplită a mamei, trezindu-se mai întâi din comă la morgă și urlând printre cadavre, iar abia după acest chin dându-și duhul la spitalul închisorii Văcărești, unde nu i se făcuse niciun tratament. După cum ignoram că groapa comună și neidentificabilă în care îi va fi fost azvârlit trupul va transforma pentru mine orice colț de pământ românesc într-un posibil mormânt (...) Cînd revin asupra acestui moment, brusc mă părăsesc toate cuvintele, îmi devin dușmane, mă rănesc ca de pe ascunse baricade. Nu mai știu să scriu, mi-e imposibil să comunic și ceea ce s-a întâmplat și ceea ce am resimțit. Dintr-o astfel de stare ce mă năpădește oridecâteori revin spre ce a fost și nu a încetat să fie, m-a scos Doina Jela, consacrând procesului mamei cartea pe care ar fi trebuit să o scriu eu și nu am fost în stare.1 Absența majoră din panoplia „vocilor” Monicăi Lovinescu rămâne fondul epistolar adresat mamei sale Ecaterina, în regim zilnic, timp de peste 10 ani, ca răspuns la scrisorile cotidiene ale acesteia, trimise din... iadul despărțirii. Dispariția încă neelucidată a acelor mesaje de viață și de moarte ne îndeamnă să imaginăm, pe cât posibil, bogăția ascunsă în glasul tăcerii lor... Și să-l integrăm ansamblului. //

 _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

1. La apa Vavilonului, Humanitas, 2010 (pp. 25 și 273)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22