Werther sau Valentin?

De fapt, despre ce este vorba în Werther? Despre suferința (romantică) în dragoste? Poate un clin d’oeil al lui Goethe: chiar dacă invocăm binele și datoria (Charlotte, Albert) sau ne sacrificăm pentru dragostea absolută (Werther), continuăm să fim egoiști, să țesem, ca niște mici păianjeni, pânza ficțiunii celuilalt.

*

La prima lectură a romanului Suferințele tânărului Werther m-a atras limbajul cizelat, atmosfera elevată, discuțiile despre dragoste de dragul ideii de dragoste, o artă care la Goethe atinge o culme rafinată. Dacă romanul rămâne un excelent pretext pentru un schimb de idei pe tema îndrăgostirii – intenție pe care autorul o mărturisește limpede, arătându-se totodată surprins, în epocă, de valul de sinucideri pe care l-a declanșat involuntar –, tocmai de aceea mi se pare riscantă transferarea poveștii în cotidianul nostru confuz. Trăim într-o epocă excesiv romantică, păstrând însă de la romantici, selectiv, partea facilă: închipuirea, trăitul în imaginație, în ficțiuni, care ne flatează sau ne ajută să evadăm.

Am lăsat deoparte dimensiunea contemplativă, reflexivitatea care salva, tocmai prin exigența ideii, printr-o anumită disciplină a spiritului, romantismul pur de simpla telenovelă. Werther impresionează atâta timp cât rămâne în orizontul în care a fost conceput și scris, al absolutului: natura fizică, natura umană, sentimentele, dragostea, suferința, moartea. Dar toate acestea sunt idei, Goethe jucându-se, ca un bun romantic avant la lettre, cu idei, ca în lumea imaginată de Hesse – un joc prețios cu mărgele de sticlă. Montând Werther, opera în patru acte de Jules Massenet la Opera din Viena în 2005, un spectacol longeviv, care se joacă cu succes și astăzi, regizorul Andrei Șerban transpune povestea clasică în anii '50, argumentând că un aggiornamento a fost necesar pentru a evita capcana secolului al XVIII-lea. Însă și mrejele modernității se pot dovedi, în unele cazuri, la fel de periculoase.

În primul act, în libretul semnat de Édouard Blau, Paul Milliet și Georges Hartmann, există o paralelă subtilă între Cel anunțat (Hristos, prin colindele exersate de copii în toiul verii) și cea anunțată, Charlotte, care apare, după un preludiu, într-o imagine idealizată. Continuând „filiația biblică”, Werther și Charlotte se întâlnesc „la fântână”, locul în care, în tradiția Vechiului Testament, se pecetluiau logodnele. Apoi, felul în care Werther privește natura îl transpune într-o stare de exaltare interioară, o fervoare aproape religioasă ce-l pregătește pentru întâlnirea „transfigurată” cu Charlotte. Goethe pare să fi construit scena întâlnirii dintre cei doi așa cum un pictor impresionist își pregătește pânza, culorile, așteptând ca lumina potrivită să cadă într-un anumit unghi, pentru a surprinde o expresie, pentru a sugera o idee - un travaliu pur intelectual. Werther e un spirit cultivat, o natură melancolică, livrescă. Nimic nu scapă aurei romantice pe care o aruncă asupra a tot și toate. Înconjurată de copii, Charlotte îi apare ca o Madona cu pruncul. Imaginea maternității și a feminității absolute. Căci realitatea, pentru orice fire romantică, este doar punctul de plecare pentru o existență în imaginație.

În operă, teatrul lui Andrei Șerban intervine mereu incitant, schimbând caracterul personajelor și relațiile dintre ele. Bunăoară, rezultatul din Lucia di Lammermoor și Don Giovanni poate șoca prin originalitate, dar convinge tocmai prin veridicitatea revizitării lui Donizetti și, mai ales, a lui Mozart. Un catharsis contemporan, în care personajele sunt iconoclast reinterpretate, dar rămân în picioare, perfect coerente. În Werther, rezultatul pare mai puțin credibil. Distanța „brechtiană” între modelul propus de libret și reinterpretarea în cheie modernă e pregnantă, mai ales în cazul personajelor feminine. Ni se sugerează că mezina Sophie este prima care-l vede pe Werther și se îndrăgostește de el. Alături de Charlotte, întruchipare a femininului chic, Sophie pare o aspirantă stângace, fără șanse reale la inima și, mai ales, la imaginația lui Werther. Surorile sunt deja complice într-un joc ce le antagonizează, sugerând o latentă competiție amoroasă, pe care Charlotte o domină cu superioritate, cu malițiozitate șăgalnică. Departe de a fi „sfânta” pe care o vede (o cântă în arii) Werther, Charlotte e sigură pe farmecul ei și prea puțin interesată de frățiorii pe care-i folosește, în unele scene, drept „popice” între ea și Sophie. La fel cum în actul al doilea, Sophie – care în libret e copila inocentă, candid îndrăgostită – apare ca o femeie capricioasă, aruncă florile și îi „poruncește” lui Werther o invitație la menuet. Gesturile ei sunt îngroșate, exagerate, nervoase, ca și cum ar concura cu umbra invizibilă a Charlottei. E straniu să cânți aria bucuriei cu pumnii încleștați! Werther și Charlotte flirtează pe fundalul declarațiilor „absolute” din libret, opunând unei inocențe timide, romantice, atitudinea emancipată a unui cuplu modern, dezinhibat. Ceva și despre Albert. În libret, logodnicul en titre apare ca un ins mai degrabă nobil, subtil, ce intuiește pasiunea dintre Werther și Charlotte, dar o tratează cu cavalerism. În această montare, Albert pare cu totul desprins de realitate, lipsit de compasiune pentru Werther, un naiv pe care Charlotte îl manipulează cu ușurință. Faptul că apare cu parura de pene și masca de vulpoi ni-l recomandă ca pe un mascul gata să-și reclame teritoriul. Acest Albert nu e deloc consolator, păstrează doar o aparență de politețe rece, rămânând în această logică săracă, de om mediocru și insensibil până la final, când o îndeamnă pe Charlotte să-i ducă lui Werther revolverul.

În ultimele două acte, Charlotte joacă ostentativ comedia femeii prizoniere, nefericite în mariaj, ce încearcă să păstreze aparențele. În scena reîntâlnirii cu Werther – fiecare lucru a rămas la locul lui, neschimbat – ea deviază discuția de la sentimente la obiecte. Un detaliu descumpănitor: îi arată pistoalele cu o privire complice, îmbiindu-l pe Werther să le atingă, deși el tocmai îi scrisese despre sinucidere. Gestul ei pare neverosimil, putând fi explicat doar ca o replică sarcastică dată unui romantism revolut. Citindu-i scrisorile, gestul Charlottei de a-și trece lama rece peste fața de porțelan sugerează că ar fi ea însăși sedusă de ideea morții. Această Charlotte nu se sfiește să rămână până la final un nod de contradicții, de tensiuni nerezolvate. Câștigă în actualitate, dar își pierde misterul, riscând uneori să dea impresia că nu-și poate intra în rol... Chiar și intimitatea din final a celor două surori nu convinge, Charlotte și Sophie continuând să sufere tacit pentru același Werther, dar fără să atingă compasiunea reciprocă. Toți par atinși de un cinism, care dă întregului o atmosferă glacială. Absolutul tragediei vine la Goethe și în muzica lui Massenet pe fundalul unei anumite idealizări a sentimentelor, chiar dacă, din perspectivă contemporană, acestea par iraționale, false. Dar e un „irațional” proiectat foarte sus, în absolut. Odată demascat, de-construit, jocul cade în zona micii drame casnice.

Spectacolul de la Staatsoper Viena e un regal estetic, în decorul somptuos și elegantele costume realizate de Peter Pabst și Petra Reinhardt. Un arbore gigantic își răsfrânge corola schimbătoare a anotimpurilor, dominând scena și refăcând, chiar dacă numai în registrul vegetal, uneori prea naturalist, fracturile interioare și discontinuitățile caracterologice. Gestul teatral exersat vine în întâmpinarea muzicii, dând accentul potrivit, conducându-ne privirea cu detașare și ironie, spre lăuntric. Deși distribuția variază, am reținut în rolul lui Werther pe admirabilul Marcelo Alvarez și în rolul Charlottei pe mezzosoprana Elīna Garanča, alături de soprana Ileana Tonca în rolul lui Sophie și pe Albert interpretat de baritonul Adrian Eröd. Modernitatea lecturii e stimulantă, iar regia lui Andrei Șerban la acest Werther (și) ca o replică ironică, dar onestă la dezabuzatul „Saint Valentine” ridică cel puțin o întrebare interesantă, deși subiectivă: de ce Werther nu are forța Luciei sau a lui Don Giovanni? Care ar fi limitele revizitării? Răspunsul se dorește mai degrabă o întrebare deschisă. Mozart sau Shakespeare își formulează personajele ca vehicule ale unor idei universale, general valabile, indiferent de epocă sau mentalitate. Acestea rămân „incoruptibile”, oriunde ar fi transpuse. Însă la Goethe, singura idee incoruptibilă din Werther e chiar dragostea. Poate paradoxal, în Werther, deși spectacolul iubirii e impresionant, personajele sunt caractere slabe, surclasate de o imaginație debordantă. Adevărul nu-i seduce. Sinuciderea lui Werther rămâne un act egoist, căruia stilul rafinat al lui Goethe îi imprimă o oarecare noblețe. Lucrând cu o materie umană labilă, ce ne pune în față oglinda lui aici și acum și, odată ce lectura regizorală renunță la poezie în favoarea realismului, fiindcă adevărul epocii noastre cinice o cere, arătându-i pe protagoniștii imaginați de Goethe așa cum sunt(em) – prefăcuți, egoiști, superficiali, fără credință - rezultatul final se plasează conștient sub semnul riscului, al controversei. Dar și al pasiunii mărturisite de regizor pentru adevăr și dintr-o sinceră preocupare față de orizontul de așteptare al publicului contemporan.

*

Werther sau Valentin? Întâmplarea a făcut să văd spectacolul Werther în ziua – injust aureolată comercial – de Sfântul Valentin. Sfântul Valentin a fost martirizat pentru curajul lui de a-i uni în Hristos, în vremea persecuțiilor, pe cei îndrăgostiți. Azi, deși pare că am fi uitat rostul sărbătorii, întrebarea nu e inutilă, merită pusă, cu speranța că înțelesul ei va găsi o cale de a rămâne actuală. //