X-FEST, despre violență și alte limite

Când au fixat LIMITE, ca temă a festivalului X-FEST, prima ediție a unui festival internațional destinat publicului tânăr și problemelor tineretului contemporan, cred că organizatorii s-au gândit că mai ales tinerii, adolescenții, meditând la viitorul lor, e cazul să conștientizeze limitele între care mai pot fi proiectate azi idealurile unei generații. Limite pe care încearcă să le identifice, iar unii să le și depășească, cerând de la adulți, de la cei care au în mână deciziile, resetări în atitudine și chiar în gândire. Cum mentalitățile se schimbă greu, în pofida vitezei cu care se produc modificările azi în societate, pornind de la știința și tehnologiile care avansează în galop, tinerii par deciși să–și ia soarta în mâini. Ce înseamnă asta? Să-și facă mai întâi simțită prezența, pe toate planurile, deci și în teatru, unde întâlnirile se produc la vedere în spațiul viu al acestei arte, care mizează pe comunicare și empatie. Devenit în ultima vreme o portavoce a adolescenților, a tinerilor în pragul maturității, liceeni îndeosebi, Teatrul Excelsior, organizatorul acestui festival, tatonează de mai mult timp în perimetrul problematic și de preocupări al acestei vârste, propunând un repertoriu pe măsură. O parte din titlurile aflate pe afiș la Excelsior se regăsesc în programul festivalului alături de altele ale colegilor din țară și mai ales ale teatrelor de peste hotare invitate să participe. În acest fel, tema capătă portanța necesară, universală, vizând realități ale globului, ale Europei, în speță, iar conlucrarea în această privință se impune.

Personal, văzând zarva care s-a produs, emulația, în termeni academici, provocată de evenimentul care a umplut sălile de spectacole și activitățile conexe (ateliere de creație, discuții), ne dăm seama cât de necesară era acțiunea și ce corect au gândit ordonatorii de credit acceptând și sprijinind ideea. Mi-a venit pe loc în minte chipul blond al adolescentei din Suedia care, de la tribuna Nobelului, chema la responsabilitate în privința schimbărilor climatice. Și câtă dreptate avea apelul ei de copil disperat că nu va mai putea să respire, poate, în curând, pe această planetă obsedată de interese de altă natură. Lângă acest chip îl așez și pe al unui tânăr actor, pe numele lui Ciprian Cherecheș, care, în spectacolul de o puritate și bucurie a jocului rare, exaltă spiritul de aventură specific vârstei, chemând la visare, la cunoaștere și înțelegere în Naufragiatul, frumosul spectacol regizat de alt copil mare Andrei Huțuleac la Teatrul Maria Filotti din Brăila. Sunt și altfel de strigăte care se fac auzite acum în contextul festivalului, dar tot mai puternice pe scenele lumii, precum ale fetei violate în... joacă, într-o curte dosnică, surprinsă adecvat în spectacolul Jocuri în curtea din spate, al Teatrului de Stat din Constanța, regia Diana Mititelu, director Erwin Șimșensohn, regizorul care ne-a încântat acum câțiva ani pe scena aceluiași Excelsior cu montarea piesei Fluturii sunt liberi - tot despre tineri și despre mamele lor, înțelegătoare sau nu, spectacol care ar merita reluat.

Tot pe scena teatrului-gazdă a fost programat în festival Punk Rock, regia Vlad Cristache, spectacol cu un mesaj puternic, comentat în paginile acestei reviste, dedicat rătăcirilor, cu consecințe tragice, de care suferă adolescența, din care nu lipsește problema la ordinea zilei a luptei cu drogurile. Gianina Cărbunariu, nume consacrat în teatrul tânăr, regizoare și directoare a Teatrului Tineretului din Piatra-Neamț, a produs ca noutate Două ore cu pauză, spectacol în premieră, preocupat în detaliu de teme la zi. Evenimentul festivalului a fost fără doar și poate prezența renumitului regizor german Thomas Ostermeier, care ține prima pagină a publicațiilor internaționale de specialitate în materie de teatru angajat, director la Schaubühne din Berlin, autor al unui important opus despre Teatrul Fricii și al unor spectacole memorabile, jucate și în România, ca Nora, Hamlet, Un dușman al poporului. O istorie a violenței, spectacolul de-acum în două reprezentații la Sala Mare Ion Caramitru a Naționalului bucureștean, plină-ochi, se adresează direct tinerilor de astăzi a căror viață se consumă într-un mediu în general ostil, care impune mult discernământ în privința alegerilor și soluțiilor. Dincolo de povestea în sine inspirată de experiența traumatizantă a unui tânăr vulnerabilizat în context, redată într-un roman autobiografic de francezul Edouard Louis, ceea ce e impresionant la acest spectacol e capacitatea de a ținti dintr-un foc o mulțime de probleme și tensiuni care mocnesc și explodează mai devreme sau mai târziu în societatea contemporană.

Cam aceleași pretutindeni, din cauza globalizării. Toate, sub cupola violenței, care a pus stăpânire pe omenire, omenire care, odată cu răbdarea, și-a pierdut parcă și echilibrul interior. Ce le generează, cum se pot gestiona, cum se poate apăra tânăra generație în fața atâtor provocări? Sunt întrebări la care povestea spusă de acest spectacol le pune și le lasă plutind în atmosferă, în pofida faptului că spectacolul se termină cu semnul victoriei pe care o mână nesigură, a eroului, căzut la pământ la propriu, dar mai ales la figurat, ni-l adresează. E mai degrabă o victorie sperată după o experiență dură, dureroasă, trăită de cel în cauză la doar 20 de ani, pe care o vrea pilduitoare, deși citim în acest gest chinuit și multă deznădejde.

Romanul francezului Edouad Louis reeditează experiența dramaturgului Bernard Marie Coltes, lansat de Patrice Chereau pe la începutul anilor ‘90, a cărui dispariție precoce cauzată de SIDA a marcat scena teatrală. Tot despre homosexualitate e vorba și la Edourd Louis, în termenii mult mai duri ai unui viol cu tentativa de asasinat care stă în centrul atenției autorului. Povestea e autobiografică și se derulează sub forma confesiunii celui abuzat, un student studios și sfios căzut în mrejele unui maghrebian (berber/kabil) care-l seduce, jefuiește și îl amenință cu moartea. În jurul acestei întâmplări de o cruzime extremă, se țes firele unui context într-un fel familiar nouă, făcut din relații de familie vinovate de singurătatea și marginalizarea tânărului, plin de injustiții, intervenții neadecvate ale autorităților, medicale, juridice sau ale ordinii publice. Ca să nu mai vorbim de paralela pe care spectacolul o face între aspirațiile intelectuale ale tânărului care poartă după el cărți de Nietzsche, Claude Simon și Hannah Arendt și josnicia populației din jur. De la modesta lui soră rătăcită într-o căsnicie blazată și homofobia familiei până la doctorița indiferentă care-și etalează indiferența manevrând telefonul, imagine bine decupată într-un gros plan de regizor, de la gesturile rutiniere ale anchetatorilor la comportamentul insinuant al agresorului deghizat în curtezan, cu toate descriu un tablou social deprimant care-l are drept victimă pe tânărul student. În plus, maghrebianul mânat de răzbunare nu pierde ocazia pentru a-și clama resentimentele față de cei care l-au umilit din generație în generație, denunțând trecutul colonial al țării de origine și ura acumulată.

Tema identitară care naște conflicte interetnice scoate capul, făcând din ceea ce debutase ca atracție sexuală pură să degenereze în conflict rasial și de clasă. Abandonat în sânge de cel care își va pierde la rându-i viața în urma unui atentat asemănător, un tânăr naiv și curat sufletește încă nu știe dacă denunțul e o soluție. Îmbrățișând soluția dată de Hannah Arendt, transcrisă cu majuscule pe ecran, e de părere că doar viața în imaginație mai e posibilă și salvatoare în fața acestei realități crude în care atâția tineri, și nu numai, se simt descoperiți. O soluție poetică evident de ieșire din criză, un fel de paliativ de supraviețuire care mai devreme sau mai târziu va face vulnerabilitatea și mai mare.

În pofida acestui mesaj defetist al autorului care nu poate depăși trauma psihică, spectacolul lui Ostermeier e un puternic avertisment și un îndemn în subsidiar la vigilență față de derapaje comportamentale care pot degenera în violență. Croit ca o lucidă punere în pagină a întâmplărilor într-un joc de planuri intersectate care amestecă prezentul cu trecutul, locurile acțiunii într-o simultaneitate transparentă, bine calibrată, spectacolul trece pragul documentarului, al realității inspiratoare, către redare artistică și sugestie în spațiul acelei imaginații care nu pierde însă legătura cu adevărul vieții. Mijloacele sunt simple, trăirile adecvate și mai ales discrete, compoziția scenică, inclusiv inserțiile filmate, precum și comentariul muzical sunt supuse unei măsuri exemplare.

Spectacolul nu are stridențe, dimpotrivă, e delicat, în pofida subiectului. Până și intervențiile de mișcare introduse ca o nevoie de respiro, de comentariu tăcut sunt extrem de distins desenate pentru a nu produce ruperi de atmosferă sau agresiuni în plus. Cei doi interpreți principali, Laurenz Laufenberg (studentul) și Christoph Gawewnda (Reda, maghrebianul) alcătuiesc un tandem redutabil, unul în zona inocenței, a sincerității și blândeții, celălalt în sfera agresorului înrăit, perfid, semănând cu un animal înjunghiat în bârlogul lui. Ceilalți doi actori joacă mai multe roluri, dovedind multă mobilitate și adecvare. Cu toții probează o înaltă școală de teatru, pentru care autenticitatea nu e doar o vorbă. Regizorul german a oferit pe parcursul festivalului și câteva lecții de măiestrie, un atelier de creație folositor viitorilor profesioniști. Mai interesant ar fi să știm însă ce zice publicul. Fiindcă oricare dintre cei prezenți în sală poate fi la un moment dat blondul cu ochi albaștri de pe scenă pe care hazardul îl aruncă în brațele violenței. Vom afla probabil după zilele tumultuoase ale festivalului, când cu toții ne vom întoarce la viața noastră cotidiană pândită de atâtea capcane. //