Pe aceeași temă
ICRTeatrul balcanic nu mai e un butoi cu pulbere, ci unul cu hormoni și secreții de tot felul.
Când, în iunie, au început să circule primele informații cu privire la organizarea la București a unui festival de teatru regional (balcanic), am așteptat cu interes sfârșitul lui august. De ani buni urmăresc exclusiv informațiile din lumea teatrului occidental și, pentru o clipă, m-am rușinat. Dacă în toți acești ani am greșit, iar formula perfectă a teatrului prinde contur undeva lângă mine?
NETA (New European Theatre Action) este o rețea care reunește 68 de membri (teatre, companii și festivaluri) din 19 țări europene (în special din Balcani), înființată în 2005. Președintele fondator al NETA este Ion Caramitru, care, în 2013, a propus organizarea acestui Festival Internațional NETA, ediție unică, gândit pentru a celebra 10 ani de prietenii și colaborări în lumea teatrului european: opt zile de teatru (28 august-4 septembrie) cu 13 spectacole (din Albania, Bulgaria, Croația, Georgia, Grecia, Italia, Macedonia, Muntenegru, România și Slovenia) și alte evenimente conexe (discuții, vernisaj de expoziție etc.).
Imagine din spectacolul Noaptea lui Helver
Nu am găsit nicăieri bugetul total al acestei manifestări, finanțată de Guvernul României prin Ministerul Culturii, Primăria Municipiului București prin ArCUB și ICR, respectiv relevanța și oportunitatea unei asemenea ediții unice. Nu irepetabilitatea experimentului într-o altă țară mă nedumerește, cât faptul că acești (mulți) bani ar fi putut fi folosiți altfel, impulsionând, de exemplu, sectorul independent de teatru românesc – generator și el de valoare și cultură, de locuri de muncă, dar mai ales de spectacole, multe dintre ele superioare celor văzute în acest festival unic. Să nu fiu înțeleasă greșit: nu sunt împotriva acestui gen de festivaluri. Ce îmi doresc însă este ca festivalurile și evenimentele organizate de mari „firme“ precum Teatrul Național din București și UNITER să poată să devină atractive pentru un parteneriat public-privat serios.
Am citit ușor amuzată cuvântul ministrului Culturii, prezent și el la deschiderea festivalului: „Eschil, Sofocle, Euripide, Menandru, Aristofan: părinții teatrului antic erau cu toții balcanici“. Nu, nu erau balcanici. Erau greci - și e o mare diferență. În vremea lor, Balcanii nu existau. Ca termen geografic, Balcanii – în forma scrisă Balkan - apar pe o hartă arabă de secol XIV. Otomanii o preiau și o folosesc, fiind cei care popularizează termenul, impunând folosirea sa. Începând cu secolul XIX, Balcanii devin un termen încărcat și de conotații politice, iar secolul XX îi consacră o conotație negativă (cauză a primului război mondial, războiul care a dus la dezintegrarea Iugoslaviei, ca să punctez doar capetele). Prin urmare, ca să mă întorc la teatru, Eschil, Sofocle, Euripide, Menandru, Aristofan nu erau balcanici. Erau ahei; erau eleni; erau greci. Balcanici – niciodată!
Acest gen de aproximare merita amintit deoarece calitatea spectacolelor invitate a fost aproximativă. Poate un program cu 13 spectacole era din start sortit derapajului. 12 ar fi fost o cifră onestă. Adică să se fi renunțat la spectacolul Tobelia (coproducție Bulgaria, Slovenia, Macedonia / de Ljubomir Durković, în regia lui Nick Upper), propunerea personală a directorului NETA, Blagoja Stefanovski (Macedonia). Prezentat ca un eveniment de teatru-dans, spectacolul a fost suportabil doar datorită prezenței actriței Joana Popovska, care interpreta rolul mamei. Povestea: trei femei care iubesc același bărbat din trei ipostaze diferite – mama, soră, soție - și care rămân fidele chiar și după moartea acestuia. Un text bun (după moartea fratelui, sora devine capul familiei, adică o tobelia, respectând o tradiție muntenegreano-albaneză potrivit căreia fetele din familii fără urmași masculini se păstrează fecioare, se îmbracă bărbătește și își sacrifică viața protejând, ca un bărbat, familia), dar decorat excesiv de o regie interesată să facă mai degrabă un performance dintr-un text scris să fie teatru!
Se putea renunța și la Confuzii (după Robert Musil, regia Branko Brezovec): 80 de minute de rătăciri artistice, o zacuscă cu Wagner, tineri militari, trupuri goale și proiecții îndoielnice. Regizorul, profesor al Academiei de Artă Dramatică din Zagreb, sub umbrela căreia a fost realizat și acest spectacol, pare artistic blocat în avangarda americană a anilor ’60, pe care o retrăiește însă balcanic (accent pe conotația negativă a termenului folosită intenționat!). Ca să-l citez pe Richard Schechner, patriarh al Avangardei Americane, spectacole precum Dionysus in 69, cu o distribuție formată din actori care jucau goi, a fost posibilă pentru că atunci (în 1968) nu se întâmplase această schismă: nuditate–pornografie. Nuditatea era nuditate, identică cu, de exemplu, cea pictată de Manet în celebrul său tablou Dejun în iarbă. Nuditatea din Confuzii ar fi fost de privit și înțeles, în ton cu spiritul romanului Rătăcirile elevului Törless (de Robert Musil) - sursa spectacolului –, dacă proiecțiile ar fi avut vagine și penisuri à la Lars Von Trier, și nu Bobby Dazzle (nume la întâmplare, pentru regizor de filme pornografice).
Chiril și Metodiu (coproducție Macedonia, Bulgaria, Grecia) este un alt spectacol care a pus publicul pe gânduri. Cei instruiți au preferat să iasă din sală. Maia Morgenstern a făcut-o fără să se uite înapoi. Restul au ales să rămână, încercând cu disperare să priceapă.
Festivalul a avut și spectacole bune. Noaptea lui Helver (de Ingmar Vilkvist, regia Aleksandr Bargman) a rușilor de la Teatrul Academic de Dramă „V.F. Komissarjevskaia“ din Sankt Petersburg a fost o bijuterie. La final, aplauze prelungite în picioare, cu singura diferență că lumea își ferea ochii în lacrimi și batistele. Da, teatrul bun este mai puternic decât orice film care te-a făcut vreodată să plângi. Noroc cu rușii!, ar trebui să spună festivalul nostru de teatru balcanic. Și când ajungi să spui „noroc cu rușii“, e clar că nu e de bine!
Privind retrospectiv, spectacolul de deschidere – Visul unei nopți de vară (de William Shakespeare, regia David Doiashvili) al Teatrului „Vaso Abashidze“ din Tbilisi (Georgia) – a fost singura alegere potrivită. Cele trei ore și jumătate au pendulat între poetic (jocul de minge cu luna între cuplurile de tineri amorezi) și exagerare; jumătate teatru și chiar de bună calitate, iar jumătate „noul“ adus cu forța. Regizorii par să aibă această obsesie de a aduce ceva nou la fiecare trecere prin Shakespeare, ca și cum altfel ar plictisi! Din tot spectacolul am rămas cu melodia belgianului Paul van Haver (Stromae) și al său hit Formidable, folosit pentru a ilustra cuplul Tezeu-Hipolita / Oberon-Titania, rol dublu pentru actorii Kakha Kintsurashvili și Buda Gogorishvili.
Spectacolul de închidere, Electra de Sofocle, a fost o rătăcire de 210 minute, gonflată cu decibeli, ecrane, proiecții, violență și dezordine. Putea să se renunțe la Sofocle de tot, căci în prezentarea regizorului Andriy Zholdak, Sofocle a fost un pretext, o capcană întinsă spectatorului de teatru. Niciodată n-am văzut atâta lume părăsind revoltată sala de teatru! O scenografie interesantă – o formă bună și un concept de reținut, dar pentru un alt spectacol. Când nimic nu se mai potrivea cu nimic, am încercat să găsesc o explicație pentru derapajul îngrozitor de pe scenă. Mi-am imaginat un Zholdak care într-o bună zi s-a trezit și și-a spus: „Eu sunt Thomas Ostermeier din Balcani“ - și a purces să creeze un spectacol folosind aceleași ingrediente, dar amestecate după ochi, nu după rețetă; nu în ordinea firească, ci după cum îl taie capul. Și îl taie rău!
Discuțiile despre teatru (cu invitați din lumea teatrului) au fost mai interesante decât teatrul în sine, invitat să se joace în festival. Dacă ar fi să dăm un diagnostic, teatrul balcanic nu mai e un butoi cu pulbere, ci unul cu hormoni și secreții de tot felul.