Zece ani în Uniunea Sovietică

Prin întregul său traseu geopolitic, Ante Ciliga este unul dintre personajele emblematice ale sec. XX. Relatarea experienţei  sale personale din URSS reprezintă o amplă disecţie a societăţii sovietice, în perioada 1926-’36.

Ante Ciliga s-a născut în anul 1898 în sa­tul Segotici din peninsula Istria, aflată în gra­niţele Imperiul Austro-Ungar, într-o fa­milie de ţărani de origine croată, chiar da­că rezonanţa numelui său ne-ar îndemna să credem că ar avea mai degrabă origini istro-române (o simplă speculaţie proprie, care nu este confirmată de sursele bio­grafice) slavizate, aşa cum au fost atât de mulţi romanici sud-dunăreni. După pră­bu­şirea Austro-Ungariei, peninsula Istria a fost anexată de Italia, astfel încât Ciliga a mai bifat, fără să vrea, o naţionalitate, cea italiană. Şi-a început studiile la Mostar, în Bosnia-Herzegovina, aflată atunci tot în componenţa Austro-Ungariei, participând la tulburările naţionaliste din regiune, fi­ind exmatriculat din colegiu şi in­ter­zi­cân­du-i-se să mai studieze în vreo şcoală bosniacă. S-a întors în Istria, iar pentru că războiul dintre Austro-Ungaria şi Italia izbucnise în 1915, a fost obligat să plece la Brno, în Cehia, pentru a-şi continua stu­diile. Brno, un important centru mun­ci­toresc în partea austriacă a Imperiului, i-a oferit o primă introducere în lupta de cla­să. După izbucnirea revoluţiei bolşevice din Rusia, a aderat într-o primă fază la Par­ti­dul Socialist Croat, iar în 1919 la Par­tidul Co­munist Iugoslav, secţie a ce­le­bru­lui Co­mintern. În primăvara anului 1919 s-a în­rolat voluntar într-un detaşament co­mu­nist care sprijinea regimul comunist al sfa­turilor din Ungaria lui Béla Kun. A revenit în Iugoslavia, unde a continuat să militeze în rândurile comuniştilor radicali până la plecarea sa în URSS, în 1927, implicându-se în confruntările dintre fascişti şi co­mu­nişti din Istria, cunoscând puşcăriile ita­liene din Trieste şi Capodistria (1921), de­venind în iarna 1924-’25 membru al Co­mi­tetului Central al Partidului Comunist Iu­goslav din partea PC Croat¹. În 1921 şi PCI a fost scos în afara legii de autorităţile de la Belgrad, îngrijorate de expansiunea şi agi­taţiile comuniste. Ciliga a părăsit Iu­goslavia în 1925, stabilindu-se pentru pu­ţin timp la Viena, continuându-şi ac­ti­vi­tatea propagandistică în slujba revoluţiei. În octombrie 1926, şi-a început aventura so­vietică, ce avea să-i consume un de­ce­niu din lunga lui viaţă. Iniţial, a fost tri­mis la Moscova pentru a reprezenta miş­ca­rea comunistă iugoslavă în cadrul Co­min­ternului, pentru a instrui, dar şi a fi ins­tru­it, pentru a observa realizările regimului.

Lunga experienţă sovietică a fost surprinsă în două volume. Pri­mul, Au pays du grand men­songe², a fost scris între 1936-’37 şi a apărut în Franţa, un an mai târziu. Relevant, atunci când germanii au înfrânt şi ocupat Franţa, au confiscat ti­rajul din librării, ei fiind încă în strânsă alianţă cu Stalin. Al doilea volum, scris în pe­rioada 1938-’41, Siberie, terre de l’exil et de l’industrialisation, a apărut abia în 1950, completând prima relatare care, în mod ciudat, cuprindea doar un scurt ca­pitol despre cei doi ani petrecuţi de Ciliga în deportarea siberiană, totuşi o ex­pe­ri­enţă puţin cunoscută în Occident în acei ani. Probabil că de vină a fost şi mediul politic francez de la sfârşitul anilor 1930, pu­ternic impregnat de retorica de­ma­go­gică a Frontului Popular. Cele două vo­lu­me au fost contopite ulterior de autor în­tr-o singură carte, rebotezată sugestiv Dix ans au pays du mensonge déconcertant³.

Relatarea lui Ante Ciliga, în ansambul ei, reprezintă o amplă disecţie a societăţii so­vietice, pe toate palierele, în perioada 1926-’36. Autorul nici măcar nu poate fi acuzat că a vizitat rapid URSS, pentru că a locuit în ambele ipostaze ale vieţii so­vietice din acea perioadă, atât în condiţia de privilegiat, membru al nomenklaturii, cât şi în cea de deţinut politic, iar apoi de deportat/exilat în imensul sistem con­cen­traţionar sovietic. E drept, şi Ciliga o re­cu­noaşte deschis, abia în puşcărie cunoaşte adevărata patrie a muncitorilor şi ţăranilor sovietici, depăşind poleiala aurită. De­za­măgirea îşi face loc devreme, chiar în mo­mentul cunoaşterii mai aprofundate a Co­minternului. „Aşteptam să întâlnesc uri­aşi, am dat de pitici. Speram să culeg în­văţămintele unor maeştri venerabili şi am găsit numai lachei.“ Un camarad iugoslav cu ceva mai multă experienţă în raiul so­vietic îl avertizează de la început: „nu e so­cialism, este sclavagism“. Încetul cu în­cetul, convingerile sale tind să se apropie de opoziţia formată de Troţki şi sus­ţi­nă­torii săi⁴. Încercând să organizeze o gru­pare de opoziţie cu câţiva temerari iu­goslavi disidenţi, este rapid depistat de organele de securitate sovietice şi, într-o primă fază, exilat la Leningrad, suspendat din calitatea de membru de partid. La Le­ningrad, unde a predat istoria universală în cheie comunistă, a stat din octombrie 1929 până în mai 1930, când, în mod fi­resc, a fost arestat. Observând mediul aca­demic leningrădean, dar şi realitatea de zi cu zi, se întreabă: „cum se face că în Ru­sia totul era perfect în cuvinte şi în apa­renţă, iar în realitate domnea o situaţie dezastruoasă?“. Locuind în Casa Par­ti­du­lui din Leningrad, alături de elita co­mu­nis­tă locală, într-unul dintre fostele palate ale aristocraţiei ţariste, Ciliga observă schim­barea obiceiurilor nomenklaturii co­mu­nis­te. El înţeapă legiunile de vizitatori în­re­gimentaţi care, deja în momentul când îşi scria cartea, începuseră să se bulucească în traseele turistice purtând marca VOKS: „Nu este fascinant cum cei mai buni scri­itori din Europa şi America, care descriu şi critică cu fineţe cea mai mică nuanţă a societăţii burgheze, nu remarcă deloc atunci când vin în Rusia aceleaşi di­fe­renţe sociale?“.

Pentru activitatea sa antipartinică, un termen la mare vogă în anii 1930 în URSS şi 1950 în România, pe nedrept uitat, pri­meşte trei ani de puşcărie (trece prin în­chisorile din Leningrad, Celiabinsk, Irkuţk şi Krasnoiarsk) şi alţi doi de deportare în Siberia (în oraşul industrial Krasnoiarsk şi în orăşelul Eniseisk, aflat pe marele fluviu siberian Enisei). „După ce am trăit şi am călătorit patru ani aparţinând minorităţii privilegiate, mi-am petrecut ultimii cinci nu în calitate de observator, ci de lo­cui­tor al acestui regat al arbitrarului.“

Ciliga redă o mulţime de poveşti de viaţă, care mai de care mai te­rifiante şi absurde, auzite în ce­lulele prin care a trecut. Ni se pe­rindă prin faţă preoţi or­to­docşi sau predicatori neoprotestanţi, mun­citori, ingineri, ţărani, mulţi ţărani, ma­rinari, mici şi mari funcţionari, un mozaic social complet. „După mai multe luni pe­trecute în această atmosferă, mi s-a pă­rut clar că toate afacerile de sabotaj erau montate de către GPU, care transforma automat în acuzaţii de sabotaj şi spionaj ceea ce era din partea inginerilor doar ne­mulţumire sau nimic mai mult decât re­zistenţă pasivă.“ În mare măsură, car­tea lui Ciliga poate fi considerată pre­cursoarea literaturii concentraţionare a lui Alexandr Soljeniţîn. E drept, Ciliga nu are uriaşul talent literar al scriitorului rus, în­să primul volum a apărut în 1938, iar al doilea în 1950. „În Rusia nimeni nu are dreptul, liber fiind, să spună adevărul cu voce tare; şi chiar în închisoare, aceasta nu este tolerată decât dacă aparţii mi­cu­lui grup al deţinuţilor politici sau mai de­grabă unei infime elite a acestui grup. (...) Ceea ce se întâmplă în Rusia, opre­siunea şi jafurile în libertate, tortura în închisoare – este contrariul socialismului şi comunismului şi nu puteam să păstrez tăcerea.“ Ciliga a fost protejat de statutul său de comunist străin. În închisoarea de la Leningrad („Ceea ce am văzut în în­chisoarea din Leningrad m-a învăţat să nu mă mai mir de nimic“) ia contact cu articulaţiile sistemului penitenciar so­vie­tic. Descrie starea mizerabilă a deţinuţilor din insulele Solovki, de la Marea Albă, primul lagăr iniţiat chiar de angelicul Le­nin. Între 1929-’30, populaţia con­cen­tra­ţionară a fostelor mănăstiri ortodoxe ar fi tre­cut de la 14.000 de oameni la doar 8.000, ca urmare a epidemiilor, condiţiilor feroce de viaţă şi execuţiilor. Un deţinut care fusese transferat de acolo îi măr­tu­ri­sea autorului croat că „la Solovki, orice fe­meie devine prostituată, poate să fie chiar şi Fecioara Maria“, căci tra­ta­men­tul aplicat femeilor deţinute era înfiorător, ele fiind transformate în prostituatele per­sonalului lagărului, iar atunci când un nou transport de femei-deţinute sosea, ce­le vechi erau înlocuite cu altele noi, iar ce­le uzate erau rostogolite altor lagăre din apro­piere.

Represiunii politice în URSS îi es­te dedicat un capitol interesant, apărut în primul volum, Au pays du grande mensonge: „Co­muniştii sunt victimele re­gi­mu­lui pe care ei înşişi l-au instaurat. Re­voluţia a început prin a-i distruge pe ina­micii ei, iar apoi s-a luat de aliaţi so­cialişti şi anarhişti, pentru a sfârşi lo­vindu-şi propriii copii, comuniştii“. În zo­na Kolima, 600 de ţărani kulaci de­por­taţi au fost repartizaţi să lucreze la un port. În a doua iarnă petrecută acolo mai rămăseseră în viaţă doar 20, dar „planul cincinal se realizează în condiţii di­fi­ci­le“. „Milioane de exilaţi muncesc în în­treaga ţară, dar, mai ales, în zonele în­depărtate din Nord pe care le colonizăm pentru prima oară, storşi de putere, în nişte condiţii pe care nu le-ar fi acceptat niciodată în libertate. (...) Din 1929 până în 1934, durata de viaţă medie a marii ma­jorităţi a deportaţilor în Nordul-Ex­trem nu depăşea unu-doi ani. Imaginaţi-vă un teritoriu lung de 10.000 de kilo­metri, cu o lăţime între 500-2.000 de ki­lo­metri, de la Solovki şi de la canalul Bal­ticii până la Oceanul Pacific, peninsula Kamceatka şi Vladivostok. Acest teri­to­riu, precum şi întreaga Asie Centrală es­te împânzit la fiecare răscruce de câm­puri de con­cen­trare şi colonii de muncă (astfel se nu­mesc lagărele unde se efec­tuează mun­cile forţate), precum şi centre obligatorii de exil.“ După expirarea pe­dep­sei cu în­chisoarea, autorul a fost forţat să petreacă doi ani şi jumătate într-un ago­nizant exil siberian, fără să ştie când va putea părăsi URSS. În oraşul Kras­no­iarsk a rămas aproape un an, chiar dacă ar fi trebuit transferat la 400 de kilometri nord. În 1935 Ciliga a fost găzduit câteva săptămâni de către familia unui muncitor cu trei copii. Întreaga familie trăia într-o singură cameră aflată la subsolul unui imo­bil naţionalizat (aşa cum s-a întâmplat de altfel şi în România după 1945), încăpere care era în acelaşi timp atât bucătărie, su­fragerie, cât şi dormitor. Cu această oca­zie, Ciliga a observat condiţiile locative groaznice în care erau nevoiţi cetăţenii sovietici obişnuiţi să-şi ducă viaţa, familii numeroase, două-trei generaţii, împărţind o cameră, care şi ea era divizată cu cear­şafuri pentru a crea imaginare spaţii in­time. În aceste case se dădeau adevărate războaie civile pentru accesul la bucătărie sau baie, sistemul vagon în care erau con­struite foarte multe case din trecut făcând viaţa locatarilor insuportabilă, un ade­vă­rat chin, căci pentru a ajunge dintr-o ca­meră în alta trebuiau traversate altele! Ca­sa din Krasnoiarsk în care a fost găzduit Ante Ciliga avea şi o pivniţă, în care locuia o familie situată în partea inferioară a ie­rarhiei sovietice, căci terminologia îm­părţirii în clase fusese abolită oficial. O în­ghesuială fantastică, care după mult timp a fost oarecum rezolvată prin construirea celebrelor cartiere de blocuri comuniste, nota comună a lagărului de la Berlin la Vla­divostok. Muncitorul câştiga 180-200 de ruble pe lună, muncind 10-12 ore pe zi, în afara duminicii. De multe ori nici mă­­car aceste salarii de mizerie nu erau plătite la timp, două fiind datele la care se făceau regularizările: 1 mai şi 7 noiembrie. Meniul familiei consta în cartofi, arpacaş şi supă, foarte rar (o dată pe lună) carne. Însă care erau preţurile în raiul mun­ci­to­rilor? Un kilogram de pâine neagră costa o rublă, pâinea albă două ruble şi ju­mă­tate, un kilogram de carne se învârtea în ju­rul a 8-12 ruble, un kilogram de unt 16-20 de ruble, unul de zahăr 5 ruble, iar un kilogram de cartofi o rublă⁵. În schimb, hai­nele şi încălţămintea costau imens, mai mult decât un salariu normal: o pereche de cizme între 150-200 de ruble, iar o hai­nă mai groasă 150 de ruble. Pentru a nu muri de foame şi pentru a reuşi să-şi întreţină familia, muncitorul sau kol­hoz­nicul sovietic recurgea la furtul generalizat al proprietăţii de stat, trecând peste faptul că acest delict se pedepsea foarte aspru, mergând cu până la 10 ani de detenţie şi/sau deportare în nordul Siberiei.

Ciliga devine contabil la Banca de In­dus­trie, o secţiune a Băncii Centrale, unde ob­servă mecansimul financiar sovietic din interior, maşinaţiunile făcute pentru a re­aliza planul 100% fără a falsifica con­ta­bi­litatea, o adevărată echilibristică fi­nan­ciară. Înainte de a fi îmbarcat într-un ca­mion al GPU pentru a fi mutat din oraşul Krasnoiarsk în orăşelul Eniseisk pe Enisei, marele fluviu siberian, Ciliga şi-a tăiat ve­nele pentru a protesta faţă de acest transfer. „Trebuia să mor pentru ca pă­rinţii mei, prietenii mei din străinătate, muncitorii din toate ţările să ştie prin exemplul meu ceea ce era în realitate Rusia sovietică. Aceasta ar fi fost cea mai bună mărturie pe care aş fi putut-o oferi.“ După ce s-a refăcut fizic, nu a scăpat şi a fost transferat în orăşelul de pe Enisei şi încă a avut noroc, căci cei mai mulţi dintre deportaţi erau trimişi cu va­poarele, pe fluviu, tocmai la vărsarea lui în Oceanul Arctic, la 1.000 de kilometri de Krasnoiarsk. Însă pentru cineva ori­ginar din zona Mării Adriatice, chiar şi cli­ma şi, mai ales, iarna din Eniseisk au fost foarte greu de suportat. Timp de două săp­tămâni temperaturile au fluctuat între -45 şi -56 grade Celsius! Drumul până la locul de exil fusese făcut doar cu câteva ierni mai devreme de sute de mii de ţărani şi alţi deţinuţi care, în imensa lor majoritate, au murit pe drum. „În timpul primului plan cincinal, într-o toamnă, au fost aduşi 120.000 de ţărani deportaţi, instalaţi pe malurile unui afluent al fluviului Enisei. Până în primăvară muriseră 80.000.“ De altfel, ceea ce descrie Nicholas Werth în Insula canibalilor. 1933, o deportare-abandon în Siberia⁶ dovedeşte dra­ma­tismul şi autenticitatea evenimentelor, ca­re nu mai pot fi puse sub semnul în­tre­bării. Ciliga a fost de altfel la câteva sute de kilometri de zona Narim, unde au avut loc teribilele scene de canibalism descrise de istoricul francez. După mai multe pro­teste şi memorii trimise atât Ambasadei Italiei (fasciste!) la Moscova, dar şi GPU, şi lui Kalinin, teoretic, şeful statului so­vi­e­tic, este expulzat din URSS, nu înainte de a se încerca implicarea lui într-o piesă re­gizată de GPU în vederea implicării exi­la­ţilor troţkişti în procesele de la Moscova.

Înainte să fie eliberat, colegii de suferinţă îl imploră: „atunci când veţi fi în Europa, spuneţi adevărul şi povestiţi tot ceea ce ştiţi despre viaţa poporului. Nu minţiţi pre­­cum o fac scriitorii care vin aici şi ca­re, după ce au văzut ceea ce se în­tâmplă, nu scriu decât elogii“. Greu de găsit o ra­dio­grafie atât de completă a vie­ţii so­vie­tice, a autenticei vieţi sovietice ca­re să atin­gă aproape toate palierele so­cie­tăţii so­vie­tice din anii ‘30 decât cea scrisă de Ci­liga. Cele două cărţi dedicate URSS aveau să rămână cele mai im­por­tante din cariera de scriitor a lui Ciliga, a cărui existenţă nu s-a încheiat abrupt du­pă revenirea din URSS, ci a continuat cu o a doua odisee.

Ciliga s-a stabilit la Paris, de un­de a colaborat cu diverse pu­bli­caţii din Europa. În vara anului 1937 s-a încumetat să revină să-şi vadă familia în peninsula Is­tria, fiind atent supravegheat de auto­ri­tăţile italiene, care, totuşi, oricât de fas­ciste ar fi fost, i-au înnoit paşaportul ita­lian, ceea ce i-a adus acuzaţii din partea prietenilor săi comunişti că ar fi fost agent al lui Mussolini. S-a întors la Paris, unde a continuat să scrie. În august 1941, după prăbuşirea Regatului Iugoslav, care bănuim că nu l-a îndurerat foarte mult, s-a întors în Croaţia ustaşă a lui Ante Pa­velić⁷ (susţinut de Germania nazistă). Pro­paganda titoistă l-a denunţat drept agent al lui Pavelić, ceea ce s-a dovedit eronat, căci, la sfârşitul lui iunie 1942, Ciliga a fost arestat de ustaşii croaţi, ba mai mult, internat până în ianuarie 1943 în celebrul lagăr de la Jasenovac, fiind condamnat la moarte! După înfrângerea germanilor de la Stalingrad, vântul schimbării a ajuns nu numai în România lui Antonescu, dar şi la Zagreb, astfel încât Ciliga, perceput acum anglofil, a fost eliberat, fiind numit şeful sec­ţiunii de jurnalism a Ministerului Afa­cerilor Externe de la Zagreb. Cert este că a scris în organul semioficial al au­to­ri­tă­ţilor croate Hrvatski Narod (Poporul Cro­at). În ajunul prăbuşirii întregii ordini ger­mane de care regimul ustaşilor depindea în mod automat, Ciliga a reuşit să plece în Austria, unde a beneficiat de sprijinul unui şef al Gestapo, Konrad Klaser, vechi co­mu­nist trecut la NSDAP, agent al lui Ti­to, ca­re credea despre Ciliga că este la fel pre­cum el, agent dublu (cel puţin). In­spirată mă­sură, în condiţiile în care par­tizanii ti­toişti au masacrat aproximativ 50.000 de us­taşi croaţi (dar şi sloveni, bos­niaci etc.) şi alţi asociaţi ai regimului în pădurile de lângă Bleiburg, un orăşel aus­triac aflat la graniţa cu Slovenia⁸, sub pri­virile în­gă­du­itoare ale britanicilor. Sfâr­şi­tul războiului l-a surprins pe Ciliga în El­veţia, de unde a plecat din nou către Pa­ris. Restul vieţii şi l-a petrecut susţinând mişcarea na­ţio­na­listă croată, scriind îm­po­triva cona­ţio­na­lului (măcar pe jumătate!) său comunist, Ti­to. A avut bucuria să moa­ră la Zagreb, în noul stat croat in­de­pen­dent (cel al us­taşilor fiind doar unul de faţadă), la 21 octombrie 1992. Dacă ar mai fi trăit şase ani, ar fi ajuns la incredibila vârstă de 100 de ani!! Ante Ciliga, prin în­tregul său tra­seu geopolitic, rămâne unul dintre per­so­najele emblematice ale se­c.­ XX. //

Note:

1. În 1920, PC Iugoslav avea 60.000 de membri, iar sub directa sa influenţă se aflau 200.000 de membri ai sindicatelor procomuniste. Asta pentru a ne da seama de diferenţa dintre mişcarea muncitorească iugoslavă şi cea românească! La alegerile din 1920, PCI câştigase nu mai puţin de 59 de locuri în parlamentul de la Belgrad.

2. Editions Gallimard, 1938.

3. Editions Champ Libre, Paris, 1977.

4. Ne aflăm în 1927-’28, Troţki este doar exilat, iniţial la Alma-Ata, iar apoi obligat să părăsească URSS. Va fi asasinat de un agent al NKVD abia în 1941 în Mexic – celebrul piolet în cap.

5. Un adevăr devine evident: întreaga Uniune Sovietică a suferit de foame în anii 1930,

nu numai zonele afectate direct din Ucraina

de Est, Kuban şi Volga, unde au murit milioane

de oameni (cifra rămâne şi probabil că va

rămâne o mare necunoscută, în primul rând

pentru că autorităţile sovietice nu aveau niciun interes să consemneze amploarea unui dezastru fără precedent).

6. Editura Vremea, Bucureşti, 2007, traducere de Silvia Colfescu.

7. Regim care a fost responsabil de moartea a peste 600.000 de sârbi, 30.000 de evrei, celebru fiind lagărul morţii de la Jasenovac.

8. Cifra este imposibil de stabilit cu exactitate.