Pe aceeași temă
Chiar dacă nimeni nu moare în acest spectacol, moartea e acolo la fiecare pas, are o grămadă de nume şi primul dintre ele e indiferenţa. Paradoxal este că majoritatea personajelor sunt departe de a fi indiferente, ci dimpotrivă, reacţionare.
Nu ştiu cum să numesc, unde să încadrez ultima „producţie“ (iată că tocmai am numit) semnată Theo Herghelegiu. Aş spune că e un manifest sincretic, ca să folosesc un clişeu de pe vremea Cântării României. Şi când spun manifest, mă gândesc la prima definiţie din dicţionar, la sensul de „citeşte şi dă mai departe“. Mă gândesc însă, şi toate se potrivesc, şi la celelalte. Este un summum al tuturor textelor scrise după Revoluţie despre „Revuluţie“, despre tranziţie şi basmul că va trece, despre alienare, spasme, disperare, revoltă, otrăvire lentă, sfârşitul speranţei şi, în final, ştreangul depresiei. Chiar dacă nimeni nu moare în acest spectacol, moartea e acolo la fiecare pas, are o grămadă de nume şi primul dintre ele e indiferenţa. Paradoxal este că majoritatea personajelor sunt departe de a fi indiferente, ci dimpotrivă, reacţionare, tineri cu adrenalina pe plus atât de tare, încât sunt în stare să se autozidească în semn de protest. La propriu. E o metaforă răsturnată a mitului naţional despre sacrificiul fără de care nu poate exista zidire, Manole şi Ana lui, dusă până aproape de abisuri omeneşti terifiante, dar, în acelaşi timp, văzute de sus, ridicole, născute moarte.
Ce frapează cel mai mult la întregul pe care îl reprezintă Zidul este forma care te face să te strâmbi de râs aşezată pe fondul care îţi dă lacrimile. Dar sunt lacrimi interioare, distruse şi apoi compuse la loc, dar altfel, este suferinţa mea sau a ta nu după, ci de după 20 de ani de la decembrie ’89. Este, pentru că se evocă Sisif în piesă, un fel de variantă de desen animat în care martirul, rostogolit de pietroi în devalea muntelui, după ce îl urcase a nu ştiu câta oară, râde isteric.
Senzaţia de întreg, de cuprindere a dramei textului în corpul comediei (cu gust de anghinare) vine, fără îndoială, din faptul că cei doi creatori, autorul şi regizorul, sunt unul singur. Theo Herghelegiu nu este prima care simte că, dintr-un motiv sau altul, trebuie să-şi scrie singură textele. Dacă e o diferenţă aici, faţă de ceilalţi care fac parte deja dintr-un curent al tinerilor regizori-autori, ea trebuie că vine tocmai din putinţa punerii faţă în faţă a două perspective (relativ) adulte, diferite: cea de dinainte şi cea de după ’89. Există, de altfel, în piesă, un moment când o tânără care clama adevăruri despre revoluţie şi democraţie este întrebată câţi ani avea la momentul cu pricina. Avea 5, dar ştia totul de la părinţii participanţi activi. Interlocutoarea avea 15 şi făcuse revoluţia cu clasa! Momente de acest fel, care abundă şi în jurul cărora se învârte totul, întredeschid şi apoi închid brusc, tulburător, fiindcă fără răspuns precum Tainele, cutia Pandorei în care, probabil, se află nu doar vijeliile, dar şi răspunsul pentru care acestea există.
Piesa este compusă provocator, simfonic, din trei părţi total diferite stilistic. Prima, şi cea mai reuşită, gândită şi jucată în registru absurd, cu o scenografie pe podium rulant (Dan Titza) cum nu am mai văzut de mult pe la noi, întoarce pe faţă şi pe dos, la propriu, feţele ascunse sub ciorap ale contemporanului românesc celui mai grotesc, cu un discurs à la Pleşu-Patapievici-Liiceanu la televizor: „salvarea nu vine decât dinlăuntrul nostru, iar acest «înăuntru» s-a atrofiat; s-a chircit într-un asemenea hal, încât aproape a devenit irecognoscibil nouă înşine“. Greutatea ziselor din prima parte a spectacolului este punctată de cinci pitici, care sunt sau nu de acord! Sunt, aceştia din urmă, vom afla în cea de-a treia parte, piticii noştri de pe creier. Deocamdată, şi ei, poartă ciorapi pe faţă...
Partea a doua, orchestrată aproape clasic ca desfăşurare (lumea intră şi iese, ca în orice casă normală, cu toate că aici nu e o casă, ci un hol de la etajul unui teatru unde s-au baricadat şase actori, se merge la veceu, se face duş, se face sex), este cel mai paradoxal pură. Aici se construieşte, se întâmplă, într-un limbaj care i-ar ameţi şi pe Paraziţii (fiindcă nu au atâta imaginaţie lingvistică), lucrul deja imposibil de imaginat de către mintea românului de azi: solidaritatea. O solidaritate bruiată mereu din interior, atacată din afară, care-şi lasă o gaură în Zid ca să poată evada dincolo când i-e foame sau sete, dar care demonstrează că poate funcţiona ca un singur corp.
Recitativul final, un fel de anti-Biblie, vine, cu un discurs pe dos decât în prima parte, să închidă un cerc absurd (dar absolut logic ca traseu al discursului dramatic).
Piesa, prin vocea unuia dintre „zidiţi“, rosteşte (sau de-a dreptul declară), în chiar timpul desfăşurării sale şi cu maximă onestitate, numele fratelui său geamăn: Das Leben der Anderen. Filmul german cu acelaşi subiect şi pe care, dacă l-am văzut, nu l-am putut uita niciunul dintre noi, cei care încă aşteptăm drept suvenir o cărămidă din Zid. Ca să avem cu ce arunca, în sfârşit. //
// Zidul, de Theo Herghelegiu. Premiera Teatrului „Toma Caragiu“ din Ploieşti, la 30 aprilie 2009. Regia: Theo Herghelegiu. Face parte din proiectul teatral transeuropean After the fall, iniţiat de Institutul „Goethe“ şi alte instituţii germane.
