Zoofilia în istorie, religie şi literatură

Publicăm în continuare un fragment inedit dintr-o carte în lucru: Andrei Oişteanu - Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură, în pregătire pentru Editura Polirom.

Urmuz

Personajele proto-avangardistului Urmuz – „premergătorul“ unei „noi geografii a sensibilităţii“, cum l-a definit Geo Bogza (unu, nr. 31, 1930) – au preg­nante apu­că­turi zoo­fi­le. În stilul ludico-su­pra­realist al autorului, pro­ta­gonistul din nuvela Ple­ca­re în străinătate are „legături de inimă cu o focă“, soţia sa fiind „roasă de vier­mele geloziei“. La rândul său, Is­maïl – cel din nuvela Is­ma­ïl şi Turnavitu – întreţine re­laţii sexuale cu viezuri (de fapt, îi dez­vir­ginează), fără să aibă pro­bleme de natură juridică sau etică. El creş­te aceste animale într-o „pepinieră situa­tă în fundul unei gropi din Dobrogea“. „[Ismaïl] îi între­ţi­ne [pe viezuri] până ce au împlinit vârsta de 16 ani şi au căpătat forme mai pline, când, la adăpost de ori­ce răspundere pe­nală, îi necinsteşte rând pe rând şi fără pic de mustrare de cu­get.“

Uneori libidoul sexual al protagonistului se transformă în apetit culinar. În astfel de cazuri, Ismaïl mănâncă în timpul nop­ţii un viezure „crud şi viu“, asta „după ce mai întâi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămâie“. Urmuz a compus ast­fel de texte în primul deceniu al se­colului XX, „cu mulţi ani înainte de pri­mele începuturi ale dadaismului“, cum se exprimă Geo Bogza (unu, nr. 31, 1930).

Geo Bogza

Rămânând în zona literaturii de avan­gar­dă, este profitabilă recitirea faimosul vo­lum Poemul invectivă, publicat de Geo Bog­za în 1933. Protagonistul uneia dintre poezii, Prezentarea eroului legendar, es­te un văcar zoofil din satul Brebu, poreclit Bucşe-n Bacşe, care întreţinea relaţii se­xuale cu vacile sale. Văzându-şi vitele păs­când, „un fior mistic îl străbătea [pe vă­car] din creştet până în tălpi“: „Erau vaci văduve şi vaci fecioare / Unele cât se poate de frumoase / Şi al naibii Buc­şe-n Bacşe s-a dat în dragoste cu ele / Aveau un sex drăguţ şi galben ca o felie de dovleac / Şi păreau foarte mulţumite de omenescul lor amant“.

Acelaşi poet, în acelaşi volum controversat în epocă, a publicat un poem intitulat Ba­lad­a domniţei care s-a culcat cu câini şi altul despre o doamnă cam trecută care vi­sează că este violată de un bivol: „Femeia vestejită cu cărăbuşi grefaţi pe ovare (...) / Visase un bivol roş cu sexul pus în coarne“.

G.M. Zamfirescu        

În romanul Maidanul cu dragoste, al lui G.M. Zamfirescu, ţiganca Safta – „marea preoteasă“ a iniţierii sexuale a fetelor de mahala – le relata novicelor diverse „is­prăvi şi întâmplări de dragoste“, inclusiv episoade zoofile, „poveşti erotice cu ani­male şi mai ales cu armăsari boiereşti şi iepe sirepe“. Pare că ne aflăm în zona liberă a isprăvilor erotice povestite la un tai­fas. Astfel, într-o nuvelă din Deca­me­ronul, Boccaccio imaginează un personaj din sudul peninsulei italice – un mic ne­gustor, care transportă marfa cu o iapă – care îşi satisface nevoile sexuale cu ani­malul: „Eu mă simt ca-n sânul lui Avram în grajd, căci ori de câte ori am chef îmi fac din iapă o fetişcană frumoasă şi mă culc cu ea, iar după aceea o fac iar iapă“.

Vasile Voiculescu

Şi în proza lui Vasile Voiculescu apar re­feriri la relaţii sexuale dintre văcari şi vi­tele pe care le îngrijesc. În nuvela Ultimul berevoi (1949), când solomonarul vrea să organizeze pe munte, la ciurdă, un ritual de iniţiere, acesta le cere văcarilor să ră­mână „curaţi“ la trup şi suflet şi „să nu se pângărească cumva cu vreo vită“. Dar cel mai interesant text referitor la zoo­filie din literatura română este o nuvelă scrisă de Vasile Voiculescu în 1947, Vaca bles­te­mată. Şi asta pentru că scenariul po­ves­tirii este surprinzător. Nu este vorba doar de simple relaţii sexuale între om şi ani­mal. E vorba de dragoste între om şi ani­mal, cu tot ceea ce presupune ea: dor, ge­lozie, dorinţă, crimă pasională, inclusiv re­laţii sexuale. Pădurarul Breb îşi iubeşte cu ardoare vaca Dumana, un animal „de ra­să nobilă, fala gospodăriei lui“. Modul dră­­găstos în care pădurarul o percepe pe Du­mana este simptomatic: „Vita era ne­spus de frumoasă. De o pură frumuseţe animală. Un exemplar de tot rar, cu ca­pul mic, împodobit de coarne aduse ca la luna nouă, cu ochii mari, dulci, cu pri­viri mătăsoase, cu grumazul mândru, cu şolduri largi şi trupul falnic, unduios la mers ca o navă elegantă, albă cu porto­caliu, parcă ar fi fost zugrăvită de un meş­ter. Iar ugerul, visterie a laptelui, cu străvezeli trandafirii, se legăna umflat de bunătăţi ca o căldare de argint“.

Se naşte o insolită competiţie erotică din­tre nevasta pădurarului, Domnica, şi vaca acestuia, Dumana. Domnica versus Duma­na, o cvasiomofonie voită de autor. Cea de-a doua câştigă confruntarea în mod ex­plicit: „Până acum câţiva ani Breb era si­gur că, din tot ce i-a dat Dumnezeu, ne­vasta îi este mai scumpă şi mai dragă pe lume. Acum, când sita [= vulva] se mai în­­vechise, dacă s-ar fi socotit bine în su­fle­tul lui, nu se ştie dacă n-ar fi aflat că ţi­ne mai mult la [vaca] Dumana“. Dar, de la un timp, vita se îmbolnăvise, „îşi schim­ba­se firea“. Pădurarul a chemat acasă vră­ji­toare, vraci şi popi. Totul în zadar: „[Du­ma­na] se făcuse rea, neascultătoare, da cu pi­ciorul, împungea copiii, nu mai su­fe­rea să fie mulsă. Şi mai ales nu mai da lapte“.

Breb a urmărit-o în taină în pădure şi a sur­prins-o întâlnindu-se într-un luminiş cu un ţigan tânăr. Ca un viţel, flăcăul a supt din ugerul vacii, păstrat plin anume pentru el. Sub privirile geloase ale pădu­rarului ascuns, a urmat un lung preludiu erotic. Acuplarea dintre bărbat („ca un fa­un“, zi­ce Voiculescu) şi animalul femelă es­te des­crisă de prozator cu lux de amă­nunte: „În sfârşit, sugarul se sătură de lapte. Se ri­dică... Şi sub ochii holbaţi de groază ai pă­­durarului, se schimbă din fiu în ibov­nic. Cu mâinile-i negre începu nişte mân­gâ­ieri meşteşugite, lungi dez­mier­dări în­târziate printre coapsele ani­malului, în­tre pulpele cu piele subţire şi gâdili­toa­re, cu care aţâţa simţurile vitei. Vaca, su­pu­să, cu ochii leşinaţi, începu să-şi vălu­re­ze tru­pul, să-şi lăbărţeze flan­curile pl­i­ne cu des­frânare, să mugească scurt şi să gâfâie, ca o hetairă, pălită de vo­­lup­tăţi ne­­îngăduite. Găliganul, ca un fa­un aprins el însuşi ca de o scârnavă lu­xură, urcat pe un buş­tean lângă do­bi­to­cul ieşit din fi­re, se pre­gătea, amant bes­tial, pen­tru for­nicare“.

Urmează o scenă clasică de adulter, de băr­bat care-şi surprinde iubita înşelându-l cu un amant (cu „omenescul ei amant“, cum ar spune Bogza). Simţindu-se trădat de femela iubită, pădurarul Breb îşi scoate arma şi o împuşcă pe Dumana. Prota­go­nistul nuvelei lui Vasile Voiculescu înde­plineşte doar pe jumătate prescripţia ve­tero-testamentară de a ucide atât omul zoofil, fie el bărbat sau femeie, cât şi ani­malul cu care s-a împerecheat. Evident, interdicţia biblică a zoofiliei, precum şi sanc­ţiunile extreme prevăzute, de­mons­trează existenţa în epocă a năravului res­pectiv. Mai ales că interdicţia este dictată lui Moise de însuşi Iehova şi apare în mai multe texte vetero-testamentare: „Dom­nul i-a vorbit lui Moise cu aceste cu­vin­te: «Dacă cineva se va împreuna cu un dobitoc, să fie pedepsit cu moartea, iar do­bitocul să fie ucis. Dacă o femeie se va apropia de un dobitoc pentru a se îm­pre­u­na cu el, să omorâţi şi femeia, şi do­bitocul; să fie ucişi, căci sunt vinovaţi»“ (Leviticul XX, 15-16).

Anume în cazul nuvelei lui Vasile Voicu­les­cu (Vaca blestemată, 1947), avem de-a fa­ce cu două situaţii de „triunghi sexual“, ambele formate din câte doi oameni şi un animal. Primul triunghi sexual este format din vaca Dumana, soţia Domnica şi pă­du­rarul Breb, iar al doilea triunghi din vaca Dumana, flăcăul ţigan şi pădurarul Breb.

Competiţia erotică, gelozia chiar, dintre fe­­mela şi femeia cu care trăieşte simultan protagonistul apare ca un motiv şi în fol­clorul pastoral. Într-o poveste maram­u­re­şană, culeasă în 1922 de Tache Papahagi, un păstor îşi aduce la stână „o muiere“, dar o ascunde bine, „sub gubă“, ca pe o tai­nică amantă, „pentru ca să nu ştie oile că amu are mândră“. „Oiţa“ poate să-l des­partă pe cioban de „băciţă“, ca într-un cântec popular cules din mediul pastoral tot din zona Maramureşului: „O, măi, fru­mos îi izvoraşu’; / Mai frumos îi cio­bă­naşu’ / Când pleacă cu-a lui oiţă, / Des­părţindu-l de băciţă!“.

Mircea Eliade

Revenind la literatura cultă, ar trebui amin­tită în acest context şi nuvela lui Mir­cea Eliade Pe strada Mântuleasa, scrisă de istoricul religiilor în perioada 1955-1967. Personajul care mă interesează acum es­te Oana (fata cârciumarului din Obor), ca­re – la 18 ani – „avea aproape doi me­tri patruzeci“, fiind o „namilă“ de om ca­re fãcea descântece de dragoste cu mă­tră­gună ca să-şi găsească un bărbat.

După ce i „s-a urât de fetie [= de fe­cio­rie]“, ea s-a lăsat dezvirginată de ciobanii din stâ­­nele de pe munţi. Dar „Oana îi vlă­guise pe toţi“ păstorii. Apoi ea a început să se îm­perecheze cu „un taur grozav“ ca­re tră­ia pe dealuri: „Oana a azvârlit trean­ţa de rochie de pe ea şi umbla goală, zi şi noap­te. Iar în nopţile cu lună, mugea ta­u­rul de se auzea în şapte văi, şi se trezeau oa­menii înfricoşaţi, şi aşa s-a făcut că au văzut-o toţi alergând goală peste dea­luri, cu părul fâlfâindu-i pe umeri, şi cu tau­rul în urma ei. Şi au văzut-o cum se oprea pe neaşteptate, se încovoia puţin din şale, şi apoi răcnea, că o pătrundea ta­urul, şi rămâneau aşa, împreunaţi, vre­­me îndelungată, cu taurul în spinarea ei, mugind şi scăpărând din copite“.

Până la urmă, jandarmii l-au împuşcat pe taur şi au arestat-o pe Oana. Fiind dusă la secţie sub escortă, oamenii din sat „o hui­duiau şi-i strigau că e curvă şi ne­le­gi­uită“. Observ deocamdată faptul că de multe ori, în cazul relaţiilor zoofile, cel pu­ţin unul dintre parteneri (omul sau ani­malul) era ucis de către oamenii „ne-ne­legiuiţi“. Era modul în care societăţile ar­haice şi tradiţionale înţelegeau să sanc­ţioneze relaţiile sexuale anormale.

Dimitrie Cantemir

În ceea ce priveşte zoofilia, să trecem de la opincă la vlădică. Urmează o poveste adevărată, care cu siguranţă că l-ar fi în­cântat pe J.L. Borges şi poate că l-ar fi ins­pirat să compună o nouă nuvelă. Dimitrie Cantemir povesteşte că sultanul Ibrahim (1640-1648), într-una dintre călătoriile sa­le, s-a îndrăgostit de o „vacă sălbatică“. Suveranul otoman a ordonat să se facă din aur un model după vaginul acesteia. Aşa cum prinţul din basm şi-a trimis slujitorii să caute prin regat o fată căreia să i se po­trivească pantoful Cenuşăresei, tot aşa sul­tanul Ibrahim şi-a trimis supuşii prin tot imperiul să găsească o fecioară al cărei va­gin să fie identic cu cel al femelei cornute. Iată povestea spusă de Cantemir în latină, în traducerea greoaie şi arhaizantă a ar­de­leanului Iosif Hodoşiu (Istoria Imperiului Ottomanu. Crescerea şi scăderea lui, 1876). Transcriu tălmăcirea realizată de Ho­doşiu, cu unele mici modificări orto­gra­fice: „O dată, din întâmplare, [sultanul Ibra­him] a văzut partea genitală de la una vacă sălbatică. Răpit de poftă bru­ta­lă, lăsă a se face din aur un model ca ace­ea, şi-l trimise în tot imperiul cu or­dinul de a căuta o muiere care să aibă [va­ginul] chiar ca vaca şi care să-i ser­vească plăcerilor sale. În fine, se zice că s-ar fi aflat una, pe care apoi a şi luat-o între concubinele sale“.

Sultanul Ibrahim „era dedat voluptaţiei“, motiv pentru care apela la diverse sub­stanţe afrodisiace, revigorante sexual, pro­babil opium cu cantaridă: „Se zice – con­semnează prinţul Cantemir – că toată via­ţa [sultanul Ibrahim] şi-o petrecea în plă­ceri sensuale. Şi când natura stoarsă nu-l mai ajuta, el recurgea la beuturi iri­taţioase şi la alte secrete pentru a-şi re­în­noi puterile la delectaţiunile vene­rice“.

Înclinaţiile zoofile ale sultanului au fost cu­noscute şi înainte de episodul „în­dră­gos­tirii“ acestuia de antilopa africană, cea bine dotată sexual. „Nechezând ca ar­mă­sariul“, povesteşte Dimitrie Cantemir, su­veranul otoman îşi viola cu bestialitate ca­dânele din harem, cărora le poruncea să-i opună rezistenţă. Şi, ca să se excite se­xual, el a cerut să i se confecţioneze per­nele din dormitor cu diverse blănuri de ani­male „cu pielile cele mai fine“. Psihi­atrul austro-german Richard Freiherr von Krafft-Ebing – cel care a inclus zoophilia în domeniul psihopatologiei erotice – a des­cris în principala sa lucrare (Psycho­phathia Sexualis, 1886) mai multe cazuri umane de „violare sexuală a animalelor (bestialitate)“ şi de atracţie sexuală faţă de blănuri şi piei de animale.

Vlad Alexandrescu – căruia îi mulţumesc şi pe această cale – mi-a atras atenţia asu­pra unor scăpări ale traducătorului Iosif Ho­doşiu. În primul rând, în relatarea lui Can­temir, fata dotată cu vagin de gazelă, adusă în haremul sultanului Ibrahim pen­tru ca „să-i servească plăcerilor sale“, era o armeancă. Este un detaliu pe care – în mod inexplicabil – Hodoşiu l-a ignorat în traducerea sa din latină: „Repertam tan­dem esse Armenam talem fuisse, eam­que in gynaeceum receptam referunt“.

În al doilea rând, nu este vorba de vaginul unei „vaci sălbatice“, ci de cel al unei an­tilope africane (gazele), de vaginul unei bu­­bale („bubalae pudenda“, la Dimitrie Can­temir). În general, în Orientul Apro­piat, de la Cântarea cântărilor biblică pâ­nă la li­teratura medievală persană şi ara­bă, cor­pul gazelei (sau al iepei) a fost ele­mentul de comparaţie preferat pentru des­crierea frumuseţii şi senzualităţii per­soa­nei iubite: „Iepei mele (...) te-am ase­mă­nat, pe tine, iubita mea“ (Cântarea cân­tărilor I, 9).

Istorie, religie şi mitologie

În Epopeea lui Ghilgameş, eroul Enkidu se împerechea cu gazelele şi cu alte ani­male din stepă, până când a fost „ci­vi­li­zat“ de o hierodulă. Cu această „preo­teasă a zeiţei Aruru“ eroul s-a culcat şase zile şi şapte nopţi. După ce curtezana l-a iniţiat sexual, gazelele n-au mai vrut să se împerecheze cu Enkidu: „Curtezana şi-a desfăcut sânii şi dezgolit trupul şi el a văzut frumuseţea ei; / Ea nu s-a ruşinat în timp ce observa ardoarea lui. / Ea şi-a pus deoparte haina şi el a venit la ea. / Ea l-a dezmierdat pe el, sălbaticul, cum ştie o femeie, / În timp ce dragostea lui era îndreptată către ea. / Şase zile şi şap­te nopţi Enkidu a venit şi s-a împreunat cu ea. / După ce s-a săturat de farmecele ei, / El şi-a îndreptat faţa către ani­ma­lele sale sălbatice, / Dar, la vederea lui, a lui Enkidu, gazelele au fugit, / Ani­ma­le­le sălbatice din stepă se fereau de corpul lui“. Cu alte cuvinte, culcându-se cu o fi­in­ţă umană, Enkidu devenise impur pen­tru gazele şi acestea nu-l mai doreau. Vezi mai sus povestea maramureşană în care cio­banul trăieşte în taină cu mândra, ca să nu se supere oile.

O scurtă paranteză. La baza templului Lak­shmana (cunoscut şi ca The Temple of Love), din cadrul imensului complex religios de la Kha­ju­raho (statul Madhya Pradesh, din India Cen­trală, secolele X-XI e.n.), este re­pre­zen­tată sculptural scena copulaţiei „pe la spate“ (a tergo) a unui bărbat cu o ia­pă. Este una dintre sculpturile cele mai fo­to­grafiate şi comentate (cu chicoteli de prost gust) de către cohortele de turişti oc­ci­dentali. Acest „templu al dragostei“ este considerat a fi o reprezentare sculpturală a tratatului Kama-Sutra.

Michel Onfray se ridică împotriva ex­pli­ca­ţiei simpliste, dată de alţi comentatori, con­form căreia – fiind vorba de un răz­boi­nic cu iapa sa – împerecherea lor ar fi doar „un paliativ datorat lipsei de femei pe câmpul de luptă“. Şi asta, printre al­tele, pentru că „războinicii aduc în­tot­deauna bor­deluri de campanie în zona din spa­tele operaţiunilor militare“. Pen­tru filo­soful francez, ar fi vorba de un ri­tual iniţiatic şivait: „Scena de împe­re­che­re a unui om cu un cal teatralizează un ritual prin care se înfăptuieşte unirea unor for­ţe elementare şi primordiale. Zo­o­filul îm­plineşte un ritual care-l asi­mi­lează cu Şiva procreând, creând, prin uni­rea or­ganelor sexuale respective [= lin­ga şi yo­ni]. În şivaism – conchide Mi­chel Onfray –, actul sexual oferă [oa­me­nilor] ocazia de a-i imita pe zei. Potrivit principiilor şivaite, orice copulaţie re-cre­ează lu­mea“.

***

Să ne aducem aminte că arhitectul legen­dar Dedalus a meşterit şi el un fals vagin de vacă. Ba chiar a confecţionat din lemn o întreagă vacă artificială în care s-a in­serat Pasiphae, soţia regelui cretan Minos. Şiretlicul imaginat de Dedalus avea me­ni­rea ca regina Pasiphae (ambalată zoomorf) să atragă erotic taurul alb trimis de zeul Poseidon să devasteze Creta. Regina cre­ta­nă şi-a poziţionat vaginul în dreptul celui al vacii dedaliene de lemn. Stratagema a reuşit, astfel că taurul s-a împerecheat cu soţia regelui Minos. În urma acestei relaţii sexuale dintre om şi animal, Pasiphae a dat naştere Minotaurului, jumătate om – ju­mătate animal: „Se-ndrăgosti Pasiphae de taurul alb ca zăpada / Şi spre fru­moa­sele junci ochi pizmăreţi aţintea. (...) / Pâ­nă la urmă cu-o juncă [din lemn] de-arţar amăgi [Pasiphae] pe-acel taur / Şi o jivină [= Minotaurul] a fost rodul pri­hanei de-atunci“. (Ovidiu, Ars amandi).

Cu un alt prilej, într-un studiu intitulat Fe­cioara şi fiara: legarea magico-erotică (Ordine şi Haos, Polirom, 2013), am tra­tat această temă din perspective mito-ri­tuale. Mitologiile lumii abundă de relaţii zoo­file şi de acuplări dintre oameni şi zei (sau daimoni) metamorfozaţi în animale. În al său Motif-Index of Folk-Literature (1932-1937), Stith Thompson consemnează legendele şi miturile privind această per­versiune sexuală: T465. Bestiality. Inter­course of a human being and an animal. În mitologia greco-romană, Zeus este cam­pionul unor astfel de relaţii, fie că, sub formă de taur, o violează în Creta pe fe­cio­relnica prinţesă Europa, fie că, sub formă de lebădoi, se împerechează cu legendara re­gină Leda.

Patronul mitologic al zoofiliei ciobanilor pa­re să fie daimonul Pan, cel jumătate om – jumătate ţap, zeul protector al păstorilor şi al turmelor. Conform legendei, el i-ar fi învăţat pe ciobani să practice nu numai mas­turbarea (remediu la frustrările se­xuale învăţat de la tatăl său, zeul Hermes), dar şi zoofilia. Pan o practica, împer­e­chin­du-se pe păşunile munţilor cu capre şi cu ţapi. La fel făceau şi silenii, satirii şi fau­nii. Diverşi daimoni silveştri care au con­s­tituit prototipul Diavolului în cultura Occi­dentală.

Uşor camuflat, acest motiv a pătruns şi în mi­tologiile populare, în basme, mai ales la populaţiile care practicau păstoritul în mod tradiţional. Două poveşti populare ma­­ce­do-române, culese în a doua ju­mă­tate a se­colului al XIX-lea, vorbesc despre fe­ciori de împărat care se iubesc cu fete-ca­prine. Într-una dintre ele (Împăratu cu zâ­na împărăteasă a zânelor, culeasă în 1891 de Mihail G. Obedenaru), prinţul alear­­gă să vâneze o zână metamorfozată în ciută. Până la urmă, „zâna îl luă de bărbat“. În­tr-un alt basm aromân feciorul de împărat se îndrăgosteşte de o „fată cu pie­le de ca­pră“, o fecioară „nespus de fru­moasă“ (Fata cu pielea de capră, cules de C. Cos­mescu la sfârşitul secolului al XIX-lea).

Dar poate că cea mai interesantă ma­ni­festare de zoofilie legendară este cea care apare în Talmudul babilonian (B. Yebamot 63a) şi într-un midrash (comentariu) la Cartea facerii (Genesis Rabba XVII, 4), ambele datate în jurul anului 500 e.n. Tex­tele spun că, după ce Dumnezeu l-a creat pe Adam (nu şi pe Eva sau pe Lilith), aces­ta ar fi privit la animalele din jurul său, fi­ind gelos pe faptul că fiecare mascul îşi avea femela sa. Neavând cu cine să se îm­perecheze, Adam a făcut-o cu animalele fe­mele, dar nu a fost satisfăcut sexual. Atunci, el şi-a strigat nemulţumirea către Dum­nezeu: „Fiecare creatură are o pe­reche; doar eu nu am“. După acest re­proş, Dumnezeu a creat-o pe Lilith, prima fe­meie, la fel cum l-a creat pe Adam. Co­mentând aceste texte religioase, istoricii au ajuns la următoarea concluzie: legen­dele referitoare la faptul că primele con­tacte sexuale ale omului primordial au fost făcute cu animalele, nu cu o femeie, sugerează faptul că zoofilia era o practică foarte uzuală printre păstorii din Orientul Apropiat. Interdicţiile de a practica zoo­filia, formulate de mai multe ori în Ve­chiul Testament (Exodul XXII, 18; Le­vit­i­cul XVIII, 23; Leviticul XX, 15-16), vin să con­firme acest fapt. Sunt de luat în con­si­de­raţie şi relatările lui Pindar, Herodot şi Plu­tarh privind năravuri similare prac­ti­ca­te de păstorii de capre din Egiptul an­tic.

(Din lipsă de spaţiu tipografic, s-a renunţat la notele bibliografice.)