Zoon politikon. Good news, nu fake news

Șapte titluri am numărat până acum în seria Zoon politikon pe care o girează profesorul Cristian Preda la Editura Baroque Books and Arts. Sunt texte de politologie care ne vin, pe o filieră evident liberal-conservatoare, de la nume foarte cunoscute, am putea spune la limită de la „clasici“ ai acestei științe de rang mediu. Foarte recent, în această colecție au apărut două noi titluri – și, odată cu acest fapt, ele au reapărut și pe piața noastră de carte, fiindcă vechile ediții ale cărților (publicate inițial la Editura Nemira, într-o altă serie politologică aflată în coordonarea dlui Cristian Preda, Societatea politică, o serie care a însemnat la vremea ei foarte mult pentru spațiul editorial și academic de la noi) erau demult epuizate. Și anume: un volum de Albert O. Hirschman și unul de Karl Raymund Popper. Un detaliu semnificativ – care pune, totodată, și o diferență importantă față de edițiile celor două cărți cu care am avut de-a face acum mai bine de două decenii (mă refer, desigur, la cele care au apărut la Nemira) – este acela că textul de bază al ambelor volume este însoțit de mici eseuri ale unor specialiști în științe politice de la noi care problematizează materia acestor volume, precum și a altor texte de referință aparținând celor doi importanți gânditori politici ai secolului trecut. La cartea lui Albert O. Hirschman avem comentarii aplicate de Radu Carp, Alexandra Ionescu și Carmen Narița–Popescu; plus, în chip de introducere, un memorabil eseu care rezumă viziunea lui A.O. Hirschman al lui Cristian Preda. La volumul lui K.R. Popper, aceste comentarii specializate sunt semnate de Mihaela Czobor-Lupp, Iulia Motoc, Camil-Alexandru Pârvu şi Cristian Preda.

„Albert O. Hirschman este puțin cunoscut în România. Cariera și ideile sale ar avea totuși de ce să trezească interesul unui cititor care caută nu doar să se informeze, ci și să își elaboreze un raționament despre reformă, subiect principal al dezbaterii politico-economice din România de azi. Implicat în punerea în aplicare a Planului Marshall în Franța și Italia, expert al Băncii Mondiale, consultat de guvernele mai multor țări din America Latină, Hirschman a dobândit o experiență pe care o va valorifica apoi din plin în cărțile și studiile concepute în anii în care s-a retras din jocul reformei vest-europene sau latino-americane în spațiul academic din Statele Unite.“, notează Cristian Preda, în preambulul volumului – faimos în întreaga lume care prețuiește biblioteca de științe politice – intitulat Morala secretă a economistului. Sec spus, dar nu inexact, Morala secretă... e un volumaș care adună dialoguri realizate de Carmine Donzelli, Marta Petrusewicz şi Claudia Rusconi cu Albert O. Hirschman – sunt conversații despre viața profesorului american (născut la Berlin însă) și, în egală măsură, despre viziunea acestuia cu privire la raporturile, complexe, care scapă logicii locurilor comune, dintre economie și politică. „Deși se așază în tabăra «progresistă», declarându-se liberal, în sensul american al termenului – deci apropiat mai degrabă social-democraților europeni –, Hirschman re­fuză conotațiile negative ale cuvântului «reacțiune» acumulate de acesta în perioada imediat următoare Revoluției Franceze. Mai mult, retorica «progresistă» face și ea, e adevărat, într-un mod mai succint, dar nu lipsit de relevanță, obiectul unei critici similare celei la care este supusă retorica «reacționar㻓, notează Alexandra Ionescu în comentariul său atașat dialogurilor originare cu privire la plasamentul ideologic pentru care a optat Albert O. Hirschman.

Un gânditor cu o mobilitate intelectuală la purtător deopotrivă remarcabilă și necesară, căci, în cuvintele sale (care sunt, aici, pe aceeași frecvență cu teoria coroborării a cărei cauză o pledează, atât de convingător, K.R. Popper), a manifestat mereu o anumită aversiune față de principiile generale și prescrierile abstracte. Eu cred că „pacientul trebuie consultat“, înainte de a putea înțelege de ce suferă, cu ajutorul unui soi de „lanternă empirică“. Este fundamentală înțelegerea particularităților, a caracteristicilor, precum și a noilor căi de urmat“. Și, din aceeași linie de argumentare cu privire la o anume viziune: „Eu sunt foarte atent la experiențele noi. Știu foarte bine că universul social este extrem de variabil, în continuă transformare, și că nu există legi permanente. Lucrurile se petrec în mod neașteptat, se instaurează noi raporturi de cauzalitate“. Așadar, pe de o parte, Morala secretă... e (și) o „poveste a vieții“, un itinerar biografic – ale cărui referințe le punctează și, în acest fel, le controlează A.O. Hirschman; pe de altă parte, e o densă și provocatoare „poveste de idei“ (politice, economice, sociologice). În mod aparte, aș atrage atenția asupra secțiunii corespunzătoare capitolului al treilea al cărții, intitulat „cuvinte-cheie“. E capitolul în care, ghidat de întrebări bine țintite, Hirschman listează „nodurile conceptuale“ pe care le privilegiază, deopotrivă, opera și viziunea sa.

„Lecția secolului trecut“ spune, la rândul său, povestea unei coroborări personale în care, în centru, se află chiar Karl R. Popper. O „coroborare“, o supunere la testele (repetate și inevitabile) ale realității care include și un scurt episod de, să îi spunem așa, rătăcire. Giancarlo Bosetti, cel care a decis scenariul de întrebări care direcționează această carte (de dialoguri, în principal) notează cu privire la traiectoria ideologică a lui K.R. Popper: „Popper a fost un mare adversar al lui Marx și al comunismului. El este teoreticianul societății deschise, cel care a văzut în evenimentele din 1989 o confirmare a valabilității principalelor sale critici la adresa marxismului. A început să formuleze aceste critici încă din 1919, de la vârsta de 17 ani, după o scurtă perioadă în care ideologia comunistă – venită mai ales pe filiera pacifistă a revoluționarilor ruși – reușise să-l seducă, prinzându-l și pe el ca pe un șoarece în cursă.“. Popper, la rândul său, în memoriile sale, punctează această schimbare a minții sale: „Am rămas încă mulți ani socialist, chiar și după momentul repudierii marxismului. Dacă împletirea socialismului cu libertățile individuale ar fi cu putință, eu și astăzi aș fi socialist. Pentru că nu există nimic mai bun decât o viață modestă, simplă și liberă într-o societate egalitară. Mi-a trebuit ceva timp să-mi dau seama că acesta nu era decât un vis frumos; că libertatea este mai importantă decât egalitatea; că încercarea de a instaura egalitatea pune în pericol libertatea și că, sacrificându-se libertatea, nu se realizează domnia egalității printre cei care au fost asupriți“. Dialogul care compune dorsala acestui volum e, ca și în cazul cărții despre Morala secretă a economistului, despre un traseu biografic (în multe privințe, pilduitor), precum și despre pildele cu privire la lumea care se naște din idei (lumile, de fapt). În termenii cu care lucrează atât cel care face acest lung, dens, admirabil interviu, cât și subiectul său privilegiat, K.R. Popper însuși, lecția acestui secol (acesta este titlul original al cărții; prima ediție apărută la noi, în... secolul trecut, în 1998 mai precis, îl păstrează; titlul actual este o discretă și logică reperație) vorbește, răspicat, de­spre virtuțile libertății (individuale) și ale democrației (liberale).

De altfel, nu întâmplător, ci întru totul lăudabil, dialogul la care am făcut mai înainte trimitere e urmat, imediat, în carte de două conferințe susținute de K.R. Popper exact pe aceste două teme: statul democratic și libertatea. „Democrațiile nu sunt forme de suveranitate populară, ci în primul rând instituții concepute pentru a ne apăra de dictatură. Ele nu îngăduie o conducere de tip dictatorial, o acumulare de putere, ci caută să limiteze puterea statului“, spune Popper. Și tot el, în cuvinte cu o rezonanță foarte puternică (mai ales, aș zice) astăzi și cu o valabilitate care depășește sfera la care, în original, face trimitere marele gânditor: „Adevărul este că noi, în Occident, trăim în lumea cea mai bună care a existat vreodată. Nu putem îngădui ca acest adevăr să fie trecut sub tăcere. Canalele de comunicare în masă, care sunt cele mai vinovate sub acest aspect, trebuie lămurite că provoacă grave prejudicii. Trebuie convinse să colaboreze. Ele trebuie făcute să recunoască și să spună adevărul, să vadă pericolele pe care chiar ele le ascund, să dezvolte o autocritică tipică tuturor instituțiilor sănătoase și, în final, să se corecteze. E o sarcină nouă pentru ele. Dar prejudiciul pe care îl cauzează actualmente este uriaș. Iar fără colaborarea lor e aproape imposibil să rămâi optimist“.

Cele două volume nu sunt, ca dimensiuni, foarte mari – niciunul nu trece de 160 de pagini. Sunt însă cărți mari pentru că sunt despre: onestitate, spirit critic, gândire vie, imaginație morală. În mod esențial: sunt cărți despre libertate.//