Copiii din orfelinate, un sistem care nu se mai vindecă

Redactia | 18.06.2019

Grupul pentru Dialog Social (GDS) a organizat o dezbatere dedicată situației copiilor instituționalizați din România.

Pe aceeași temă

Discuția a fost moderată de Mădălin Hodor și i-a avut ca invitați pe senatorul Vlad Alexandrescu, autorul raportului și al memorandumului Copiii lui Irod - Raport moral asupra copiilor lăsați în grija statului, ONG-uri care se ocupă de problema acestor copii, tineri care au trecut prin orfelinate.

MARIA ROTH - profesor Universitatea „Babeș-Bolyai“

Eu am fost psiholog, am lucrat în case de copii / școli speciale în perioada comunistă, deci aveam experiența sistemului de protecție înainte de ‘90. După ‘90 am participat la evaluări ale caselor de copii, am văzut ororile, știu ce înseamnă tragediile prin care au trecut copiii. Acum, în 2017-‘18, am făcut acest studiu și am fost oripilată de rezultate. Nu mă așteptam, deși nu sunt o persoană naivă, să găsesc așa multe răspunsuri ale tinerilor și ale adulților care să ne vorbească despre abuzurile suferite. Am intervievat 48 de adulți, dintre care unii au fost în centre până în ‘98-2000, deci ne povestesc despre lucruri vechi. Alții, între 2000-2010, și alții mai nou și am observat că ponderea violențelor relatate este cam aceeași. Ce ne-a surprins este că și după 2000 am primit aceleași răspunsuri: că n-a fost suficientă alimentație, că nimeni n-a avut grijă de ei, că n-au avut cu cine sta de vorbă și că au fost bătuți și au suferit și abuzuri sexuale de la copii mai mari, dar și de la alți adulți, din afara instituției. În lotul acesta al nostru, mulți sunt absolvenți de studii superioare (cel puțin o treime sunt absolvenți de studii superioare, altă treime sunt absolvenți de liceu). Majoritatea sunt persoane care acum lucrează, au unde sta. Dacă am face o evaluare a situației celor care nu au deocamdată o situație profesională și nu au unde sta, probabil că rezultatele ar fi și mai grave. Situația este, din punctul meu de vedere, neașteptat de urâtă. Propunerile noastre sunt, în primul rând, recunoașterea violenței instituționale și ca statul să își asume ce s-a întâmplat. Sigur că nu statul a comis violența, dar statul este cel care omite controlul, verificarea, asigurarea unor măsuri de prevenire, conform atribuțiilor pe care și le-a asumat din ‘90 încoace întruna. De la semnarea Convenției pentru Drepturile Copilului, statul e cel care răspunde de tot ce se întâmplă cu copiii în această țară. Guvernul răspunde de acest lucru. Așa cum alte state, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Norvegia, Marea Britanie, Irlanda, mai nou Austria și altele au cerut scuze pentru violențele suferite de copii în diferite perioade istorice, în casele lor de copii, și România trebuia să își ceară scuze pentru ceea ce s-a întâmplat pe teritoriul ei. Dar statele acestea pe care le-am dat ca exemplu nu doar își cer scuze, ci oferă compensații pentru supraviețuitorii violențelor.

MĂDĂLIN HODOR - CNSAS

Doamna Roth a făcut referire la această violență instituționalizată și răspunderea statului. Ceea ce reiese din studiul domnului Alexandrescu pare să confirme această viziune, dar atrage atenția și faptul că nu e vorba de excepții. Pare că nu vorbim de cazuri izolate, ci despre o situație efectiv curentă. Abuzurile se întâmplă pentru că există un cadru care le favorizează. 30.000 dintre copiii instituționalizați se află în diverse forme de plasament, unde controlul asupra a ceea ce se întâmplă nu este foarte bun. Practic, majoritatea lor sunt într-o zonă lăsată oarecum discreționar și dincolo de orice control, unde apar tot timpul abuzuri.

VLAD ALEXANDRESCU - Senator USR

Acest raport, pe care cu generozitatea Editurii Humanitas am reușit să îl public și să îl fac cunoscut, este unul dintre momentele în care putem să ne solidarizăm, putem să luptăm împreună și putem să creăm o mișcare importantă care să schimbe ceva din soarta acestor copii. Alături de acest raport vine studiul echipei doamnei Maria Roth (de la Universitatea din Cluj) care a lucrat pe niște focus grupuri și care, spre surprinderea mea, documentează pornind de la mărturiile unor persoane care au trecut prin centrele de plasament acum câteva zeci de ani (unii dintre ei au 36-38 de ani, alții au sub 30 de ani), aceleași tipuri de abuzuri pe care le-am găsit și eu, le-am documentat și eu, care mi s-au mărturisit de către copii astăzi. Acest lucru e foarte tulburător. Dincolo de încercările de reformă care s-au făcut, de schimbările instituționale, de schimbarea caracterului unor centre, același modus operandi a continuat să existe în România din epoca Ceaușescu până astăzi. Sigur că sunt anumite lucruri care și-au schimbat oarecum natura, nu mai există lanțuri, nu mai există sfori, deși am avut mărturii și despre copii legați de paturi. Ele au fost uneori înlocuite cu medicația psihiatrică foarte dificilă, neuroleptică, antiepileptică, anxiolitică, administrată cu foarte mare duritate și cu o consecvență demnă de o cauză mai bună. Copiii sunt internați, într-o primă fază, într-un spital de psihiatrie, acolo se instalează un tratament dur. Sunt internați cu recomandare de psihoterapie și de verificare în teritoriu de către alți medici psihiatri. Acolo unde se duc nu există psihoterapie, se duc la medicul psihiatru de județ, el continuă tratamentul, ulterior devine o poveste mecanică de prelungire a unui tratament luni și ani la rând. Sunt copiii care și-au petrecut toată adolescența sub neuroleptice, până la 18 ani, când sunt aruncați afară din centru, nepregătiți pentru viața activă. În această situație, am fost acuzat într-o ieșire publică a doamnei Gabriela Coman, președinta Autorității Naționale pentru Protecția Copilului și Adopției, că am făcut o carte de literatură. Mulțumesc pentru compliment, n-am știut că fac literatură, eu am să îi spun doamnei Coman: dumneavoastră sunteți persoana care răspundeți pentru Guvernul României de starea acestor copii. Poate eu am făcut literatură, dar de la dumneavoastră se aștepta să aveți o acțiune. I-am trimis această carte, am trimis-o cu o listă întreagă de recomandări. Am trimis această carte și prim-ministrului, cu rugămintea de a crea un comitet de lucru interministerial, de a analiza și de a aplica imediat măsurile care se impun. Nu am primit niciun răspuns. Dacă guvernul nu reacționează, voi cere o comisie de anchetă parlamentară. Este cazul să ieșim din acceptarea tacită, pasivă a crimelor care se produc. Avem un nod de cazuri de malpraxis, de violență instituțională, așa cum spunea doamna profesor Roth, de abuz împotriva unor zeci de mii de suflete și de copii aflați în primă perioadă de dezvoltare. Acest lucru nu se face într-o cameră izolată undeva la munte. Se face în toate județele și în toate orașele României. Se face cu complicitatea foarte multor persoane. Multe dintre ele sunt plătite, au un salariu. Altele au avantaje, altele derulează contracte de servicii cu aceste centre sau cu aceste direcții județene. Liviu Dragnea a ajuns la pușcărie pentru că a abuzat finanțele unui centru, ale unei Direcții Județene de Protecția Copilului, să nu uităm lucrul acesta. Este un semnal, dacă președintele celui mai puternic partid din această țară și al Camerei Deputaților a putut ajunge în spatele gratiilor pentru acest motiv, cred că este un motiv suficient să nu ne oprim aici. Acest raport poate să rămână o carte, dar eu l-am făcut ca să fie mai mult decât să rămână o carte: să fie un temei de acțiuni. Abuzurile împotriva copiilor sunt abuzurile împotriva întregii societăți.

IONUȚ JUGUREANU - Fundația Parada

Autoritățile publice înțeleg conceputul de dezinstituționalizare sub forma de trecere de la instituțiile de tip vechi la instituțiile de tip nou, la asistență maternală sau la instituții de tip familial. Toți acești copii, indiferent de numele tipului de îngrijire, sunt copii instituționalizați. Pentru mine nu este o dezinstituționalizare faptul că copilul este în grija asistentului maternal. Nu a fost abordată reintegrarea în familia de origine. De multe ori dezinstituționalizarea se face și prin reintegrarea în familia biologică, dar de multe ori e forțată, lucrăm cu astfel de cazuri, adică e forțată de DGASPC, care dă bani mamei și copilul revine în casa abandonată împreună cu cei șase frați. DGASPC s-a spălat pe mâini pentru că a bifat statistica, numărul copiilor pe care îi are în grijă scade.

Partea juridică a fost puțin atinsă. Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului instrumentează exclusiv dosarele până în ‘89, dar abuzurile s-au perpetuat, de altfel, dacă ne uităm pe abuzurile făcute la Cighid, vedem că aceleași persoane care lucrau în martie ’90, când Der Spiegel a filmat, sunt aceleași care au lucrat în 2000, deci peste 10 ani. Ne putem întreba ce a făcut sistemul în acești 10 ani, din moment ce le-a păstrat? Și cum s-au comportat aceleași persoane la 10 ani după?

DANIEL RUCĂREAN - Asociația FEDEREI

Ponderea copiilor din sistem este aceeași ca în 1990. Dacă în 1990 avea 100-110 mii de copii la o populație totală de 6.300.000 de copii, acum ai 60.000 la o populație de 3.900.000, aceeași pondere. Cu alte cuvinte, condițiile sociale, condițiile morale, să zicem, ale societății noastre s-au păstrat în linii mari. Sărăcia cred că este principala cauză a abandonului și, într-un final, a violenței instituționale.

Fenomenul instituției de protecție trebuie analizat într-un context mai larg, pentru că acesta n-a avut loc doar în România, ci în toate statele din lagărul socialist și în state din avangarda lumii civilizate. Norvegia e un caz teribil pentru că nu are o poveste încheiată. Încă există o dezbatere legată de asumarea violenței instituționale asupra așa-numiților copii arieni. Statul norvegian încă nu a recunoscut abuzurile, faptul că pe acei copii s-au făcut experimente medicale etc. Raportul domnului senator este binevenit, este un prim pas înspre înțelegerea mai bună a unui mare fenomen social pentru că din toate datele pe care le-am cules de-a lungul anilor, din articole scrise de autori români și străini, reiese că prin aceste instituții de protecție, numite leagăne, case de copii, orfelinate etc. au trecut peste 500.000 de mii de cetățeni ai acestei țări. Cei mai mulți dintre ei și-au ratat viața, zeci de mii dintre ei au murit, sute de mii dintre ei au suferit traume și violențe teribile.

ANDREAS NOVACOVICI - Consiliul Tinerilor Instituționalizați

Suntem, totuși, cei mai mulți de pe continentul Europa, nu putem să trecem atât de ușor peste această realitate. Faptul că unele state au recunoscut și au cerut scuze publice și au și oferit compensații financiare nu poate fi decât un model pe care noi am vrea să îl avem și în România. Dar n-am vrea să ne oprim aici. Legislația trebuie să fie mai fermă împotriva violenței. Personalul necalificat trebuie să dispară din sistemul de protecție. N-au ce căuta profesori de chimie, biologie sau alte științe în protecția copilului angajați ca educatori sau șefi de centre, n-au ce căuta oameni care nu știu un minim de pedagogie. Iar să formezi asistenți maternali în 40 de ore e record. Să dai pe mâna unor oameni necunoscuți niște copii necunoscuți, ai nimănui, mi se pare cumva o formă foarte nejustificată de a scăpa, de a reduce cifra copiilor abandonați. Nu așa se reduce cifra copiilor abandonați. Noi am vrea să existe o politică clară pentru incluziunea socială a persoanelor defavorizate care ajung să fie părinți. Am vrea ca politica publică să fie mai fermă. Dezinstituționalizarea să nu fie doar un fel de a muta copiii în alte clădiri cu alte logouri mai drăguțe sau cu alte plăcuțe la intrare, ci să se facă pe bune dezinstituționalizare și integrarea în familie. Ăsta ar fi dezideratul nostru.

COSMIN NIȚĂ

Am 25 de ani. Sunt unul dintre tinerii care au crescut în sistemul de protecție. Am stat majoritatea vieții mele în sistem. Am prins să stau și într-un centru din acesta de tip vechi, mamut, cu sute de copii, cu zeci de colegi într-o cameră. Eu sunt una dintre victimele abuzului cu aceste pastile neuropsihice. De ce? Pentru că eu, când eram mic, eram un pic mai energic, mai obraznic, nu știu pentru că automat ce am trăit acolo e posibil să mă fi făcut și un pic mai vulnerabil. Și ei au constatat că eu trebuie să iau pastile din astea. Cel puțin un sfert din copii, din colegii mei luau pastile neuroleptice. Eram în clasa a patra, aveam 9-10 ani când m-au dus la spital și țin minte la un moment dat când mi se administra acel tratament, mergeam la școală, adormeam mare parte din zi. Mare parte din zi dormeam, mă simțeam așa moleșit. Nu aveam pic de energie. Foarte mulți ani am luat acest tratament. De la 9 ani, până la 13 ani când mi-am dat eu seama să nu mai iau. La momentul actual, am terminat și o facultate în management, master în strategii inovative în educație, sunt coordonator la o filială a Consiliului Tinerilor Instituționalizați, în județul Bacău, deci n-am fost practic copleșit, nici prin faptul că am luat aceste pastile. Am zis hai să merg înainte și am fost norocos.

Am citit raportul domnului Alexandrescu și într-adevăr ceea ce zice este adevărat. Încă se mai practică lucrurile astea în sistemul de protecție a copilului. Sunt multe abuzuri care se practică și sunt mușamalizate, din păcate. Este o rețea de sus unde se învârt și bani, se fac și multe alte lucruri care nu ar trebui făcute pentru că acești copii și așa pornesc în viață cu o vulnerabilitate, adică nu au șansa să trăiască cu părinții lor, în iubire, în armonie, ci, din contra, sunt lăsați să meargă așa în sistemul acesta mafiot. Și din cauza asta mai mult de 70% din acești tineri nu ajung bine. Nu se integrează socio-profesional cum ar trebui.

GERMINA NAGÂȚ - CNSAS

Sunt mai multe lucruri pe care simt că ar trebui să le spun. Întâi, celor care au părinți, care sunt părinți de copii mai răsfățați, așa cum e și al meu, de exemplu, le recomand cartea asta. Copilul meu o va avea ca lectură obligatorie, cu siguranță. Da, este o constatare teribilă. Ce e în cartea asta e cumplit. Ce pot să confirm este că practica torturii psihiatrice sau a controlului psihiatric este într-adevăr într-o continuitate cumplită. Incredibil a fost pentru mine să constat că nu s-a schimbat nimic din ce am citit din dosarele de la CNSAS, din arhiva Securității. Asta a fost o constatare zguduitoare, pur și simplu. Mi s-a părut că suntem în 1990, fără să am în față imagini, fotografii sau filme cum am avut atunci, în schimb am avut descrierea factuală a unor metode de control asupra copiilor, tinerilor, care erau indezirabili din societatea românească, opozanții, prezumtivii opozanți. Metode neschimbate, incredibil, după 30 de ani. Psihușca, acel capitol despre neuroleptice, este o dovadă a încremenirii în timp. Nici măcar a continuității. Este fix asta.

Aș vrea să întreb dacă sunt inițiative individuale ale dumneavoastră ca victime sau ale ONG-urilor ca intervenienți în favoarea dumneavoastră, care să fi dus la vreun rezultat? La vreo decizie definitivă împotriva celor care au făcut asta și care nu sunt niște birocrați indolenți, sunt pur și simplu niște, nu vreau să spun cuvântul canalii, dar nu știu cum să spun altfel, niște oameni care trebuie să răspundă pe lege? Există astfel de acțiuni? Dacă nu există, bine ar fi să înceapă să existe. Nu știu cum se vor termina acțiunile de la dosarele deschise de parchet pentru crime împotriva umanității, în definiția crimelor împotriva umanității intră și tortura psihiatrică și situații de genul prin care ați trecut dumneavoastră în democrație. Ce se poate face? Acum, în prezent, cu acești medici care vor continua să facă aceleași lucruri? Cu cei care fură din banii copiilor instituționalizați e clar că se poate întâmpla ce s-a întâmplat cu Liviu Dragnea. Dar cu medicii?

MARIA ROTH

Una dintre problemele mari pe care eu o văd este că forțele noastre se pierd judecându-ne pe cazuri individuale. Ceea ce spunem noi este că e vorba de violență instituțională. În Irlanda exista Biserica Catolică, care a avut mai multe centre de detenție pentru fete și femei care erau considerate dezmățate, care aveau copii din flori, nu corespundeau eticii catolice și erau plasate în centru, trebuiau să lucreze, nu aveau voie să vorbească unii cu alții, erau supuse la tot felul de atrocități. Până târziu, până aproape de anii ‘90 s-a întâmplat. Sigur, nu la fel de grav cum a fost până în ‘50 sau cum a fost înainte de Al Doilea Război Mondial. Și acum au primit compensații financiare. Toate femeile care au fost în centru. Nu trebuia individual să dovedească că ele au fost abuzate fizic sau sexual. Unele au fost abuzate fizic, altele sexual, altele de toate felurile. Dar nu s-a mers pe dovadă individuală. S-a spus în perioada asta: toate femeile care au fost în astfel de centre au drepturi la compensații.

DANIEL RUCĂREANU

Comisia parlamentară din Irlanda a avut o activitate care s-a întins pe o durată lungă de timp, aproape 15 ani. Rezultatele muncii sunt câteva sute de pagini (vreo 6-7 volume). Au fost investigate cazuri individuale și apoi s-a ajuns la o gândire de ansamblu asupra sistemului. La noi, sistemul de protecția copilului este cumva o moștenire a epocii comuniste. Trebuie spus că, în 2006, când a apărut Raportul Comisiei Tismăneanu m-am așteptat ca măcar unul dintre capitolele raportului să fie dedicat fenomenului orfelinat. Pentru că a fost vorba de un fenomen cu peste 750 instituții de protecție: leagăne, spitale, centre... Ei bine, în acel raport nu există decât două referiri, ceva simplu de tot, despre acel sistem și despre femeile care rămâneau însărcinate și cumva își abandonau copiii.

VIOREL IORDAN - Voluntar la Vocea Copiilor Abandonați

La noi se aplica foarte mult bătaia, violența fizică. Anii au trecut și s-au format tot felul de șocuri, traume, unii dintre ei au început să aibă coșmaruri. Ei deveneau agresivi fiindcă acea violență fizică a fost aplicată când erau mai mici. Ne sedau cu pastile. De fapt, ei, în sufletul lor, sufereau din cauza traumelor, șocurilor. Am trăit așa ceva. M-a durut foarte tare că nu eram liber să-mi exprim punctul meu de vedere, nimeni nu mă asculta. Încercam să mă exprim, dar..., în momentul în care spuneam ce aveam ce aveam pe suflet, încercau să zică: tu ești un nebun. Pe plan emoțional a fost puternic. Când am împlinit vârsta de 18 ani, sistemul încerca să mă descurajeze, îmi spuneau: ce-ți trebuie ție 12 clase, încercau să scape de noi. Dar am zis: mă duc la școală. Era singura mea salvare.

Dr. RADU TOHOTAN - Hope and Homes for Children România

Mă leg de o ipoteză a doamnei Roth și admit că, în ultimii 20 de ani, în diferite intervale, multe organizații sau entități au făcut rapoarte, investigații în urma cărora au ieșit rapoarte care au scos la lumină neajunsurile din sistemul de protecție, care duc, indubitabil, la abuzurile de toate categoriile posibile. Organizația pe care o reprezint a făcut în 2012 o investigație națională ale cărei concluzii se reflectă și în concluziile raportului domnului Alexandrescu. Admit, de asemenea, că există fronturi de lucru care să diminueze sau să elimine cauzele abuzurilor în sfera organizațiilor nonguvernamentale. Admit în același timp că sistemul are totuși și valențe pozitive pentru mulți copii și tineri care trăiesc în sistemul de protecție. Nu pot să fiu neonest față de colegii mei din direcțiile de protecția copilului, cu care lucrez cot la cot, pentru că programele noastre se întâmplă în ograda direcțiilor, în casele, în centrele, în familiile de asistenți maternali unde sunt îngrijiți copiii abandonați sau părăsiți de familie. Și admit că sunt extrem de mulți oameni care reușesc să îmbunătățească performanțele de îngrijire ale acestor copii.

Cel mai important lucru care s-a întâmplat a fost că, din 2014, strategia de protecția copilului a luat în calcul eradicarea sistemului instituționalizat de protecție. Adică, închiderea instituțiilor mamut. Problema este că se aplică într-un ritm destul de lent. În vreme ce statul are acum două proiecte în implementare, organizația pe care o reprezint are 10 proiecte în implementare pe fonduri private.

VIȘINEL BĂLĂN - Consilier parlamentar, voluntar Vocea Copiilor Abandonați

Din 2014 până în prezent s-au închis 11 centre. Din 166 au fost închise 11, mai sunt 155, care trebuie închise până în decembrie 2020 și spun că vor reuși să închidă toate aceste centre. Până la sfârșitul anului vor fi angajați aproximativ 5.000 de asistenți maternali. Dar cred că va fi o integrare abuzivă... va fi haos. Nu-i va interesa că asistentul maternal va abuza, nu-i interesează nimic. Va fi o chestie pompieristică. În 2020 se va semna că: am desființat toate centrele. Și va fi un spectacol, o petrecere asumată de această guvernare.

VLAD ALEXANDRESCU

Ultimul raport asumat de Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție și alcătuit inclusiv de către UNICEF, finanțat de fapt de către Banca Mondială, este din 2015. Se încheie cu o serie întreagă de recomandări la fiecare capitol. Suntem în 2019 și niciuna din aceste recomandări nu a fost implementată.

Și raportul meu se încheie cu o serie întreagă de recomandări, și studiul echipei doamnei Roth se încheie cu o serie întreagă de recomandări. Există recomandări și recomandări peste recomandări. Copiii trăiesc aceeași viață în continuare. Abuzurile pe care le-am documentat sunt din ultimul an, foarte multe lucruri sunt ascunse în acest sistem. Sunt centre care nu mi-au dat voie să intru, deloc. Sunt centre în care am intrat o dată, am cerut să intru și a doua oară pentru a sta de vorbă cu copiii care au fost ascunși prima dată și nu i-am putut găsi. Am avut povești de abuzuri în asistență maternală. Am sesizat DGASPC-ul de județ, mi s-a spus că copiii au fost luați din asistența maternală și nu li s-a mai încredințat niciun copil în locul lor, ca măsură de pedeapsă. Am telefonat la primăria comunei și am aflat că persoanele respective au primit alți copii, dar acei copii au fost retrași în m­omentul în care am făcut eu sesizarea. Cu promisiunea că li se vor aduce înapoi după două luni. Există o complicitate uriașă în sistem. Ea se bazează în bună parte pe corupție, se bazează și pe o insensibilitate. Sigur, sărăcia este o cauză în România pentru abandonul copiilor. Dar nu este singura. Am aflat că în Africa, care e continentul cel mai sărac din lume, părinții nu-și abandonează copiii. Există o solidaritate în familiile africane..., cele mai sărace, care trăiesc într-o sărăcie absolută, dar au o solidaritate indestructibilă cu copiii și cu bătrânii. Sărăcia nu explică totul. Faptul că ne-am obișnuit cu acest sistem, acest fenomen social e un lucru foarte grav. E un lucru care se produce de..., probabil 50 de ani încoace. După 1967, după decretul lui Ceaușescu, și nu încetează. Acest lucru nu poate fi tratat nici cu dezinstituționalizare, nici cu închiderea centrelor mari... Eu nu cred în închiderea totală a centrelor, însă acest proiect mi se pare pompieristic. Și probabil inadecvat.

Eu cred că asistența maternală, adică familiile rurale din România, că ele sunt cele cărora li se pun în brațe copiii contra unui salariu, nu sunt pregătite să asigure o educație și o dezvoltare normală unui copil în adolescență. Eu cred că este un mod de a plafona pregătirea și ieșirea unui copil de țară, de sat, unde se practică în continuare violența domestică, alcoolismul, munca forțată, împiedicarea de a merge la școală. Asta se întâmplă pe teren în România, când vorbim de închiderea centrelor. Copiii sunt scoși din aceste închisori, sunt trimiși la țară, unde sunt victime ale unor abuzuri de alt fel. Faptul că s-a găsit, pentru o perioadă, o soluție de ochii Europei, pentru a închide un capitol foarte jenant din istoria României, este un alt mod de a arunca mizeria sub preș. Și încă o dată vă spun: este și rolul asociațiilor care cunosc foarte bine situația de pe teren să spună lucrurilor pe nume. A venit momentul să nu mai tăcem.

Mi se pare foarte grav că am ajuns aici, probabil că suntem singura țară din Europa în care acest fenomen are această amploare și care este tratat atât de mizerabil. Și eu sunt de acord că în această situație ar fi nevoie de o cause action, cum se spune în America, adică de o acțiune colectivă pentru că acest fenomen nu mai are valențele unor abuzuri individuale. Faptul că un copil își reclamă bursa sau alocația care i-a fost prăduită sau care a fost cheltuită pe alte lucruri... E un lucru care repară 1% din abuzurile pe care le-a suferit. Dar el a suferit încă 99%, pe lângă faptul că i s-a furat bursa. I s-a furat copilăria, i s-a furat adolescența și ele au fost înlocuite cu forme grave de suferință care nu vor dispărea. Sunt exemple în țările europene în care abuzul de acest tip, instituțional, a făcut obiectul unor investigații penale care au avut rezultate. Și eu cred că aici, în România, suntem în prezența, într-adevăr, a unor crime împotriva umanității. Lucrul a fost spus și de psihiatrul Ion Vianu, cu prilejul lansării acestei cărți. S-a vorbit despre malpraxis în tratamentul psihiatric în sarcina psihiatrilor infantili. Există suficiente cuvinte care au fost pronunțate. Sunt povești de viață care au fost publicate, care încep să apară. Nu este nevoie decât de ceva mai multă atenție și mai multă grijă adunată la un loc, astfel încât și alte volume, și alte povestiri de viață să apară și să fie pe masă. Este nevoie însă de o conștientizare a faptului că acest fenomen este o boală foarte profundă a societății în care trăim. Și, până nu vom reușim să diagnosticăm și să tratăm această boală, societatea noastră va rămâne în continuare bolnavă.

MARIA ROTH

Continui să cred că reparațiile trebuie făcute în mod structurat. Reparații la nivel societal, la nivel structural, prin legislație, prin abordări colective pentru copii care au fost și care continuă să fie în sistemul pentru protecția copilului. Din cercetările noastre rezultă că violența instituțională nu se limitează la marile centre de plasament, ci continuă și în asistența maternală, continuă și în micile centre. Nu numai de stat, ci și private.

România este în continuare pe primul loc în Europa în privința sărăciei copiilor. Am reușit de câțiva ani să fim înaintea Bulgariei în privința sărăciei copiilor. Până când suntem în acest stadiu, sigur că nu putem fi așa de naivi că se va opri abandonul copiilor. Știm foarte bine de diferența dintre rural și urban, știm foarte bine de comunitățile foarte sărace de romi care nu au locuință adecvată. Un copil nou-născut nu o să poată sta la -20 grade fără căldură. Și atunci, sigur că multe dintre mamele sub 18 ani care nasc copii în România o să-și abandoneze copii. Și în loc să remediem această situație, să oferim consiliere și planning familial gratuit și educație sexuală, ne e frică de asta. E o problemă de lungă durată, trebuie să fim pregătiți că va continua abandonul copiilor și că va fi nevoie și de asistență maternală și, sperăm, de centre mici, de adopție și așa mai departe. Într-adevăr, toți suntem pentru desființarea instituțiilor mamut. Sunt groaznice. Nu e posibil să existe un control adevărat într-o instituție mare.

VLAD ALEXANDRESCU

Am făcut o serie întreagă de sesizări la Parchet și la DGASPC și la ANPDCA și la Avocatul Copilului în multe cazuri de abuzuri. După aceea nu pot interveni, am cerut informații din dosar, mi s-a spus că nu am nici o calitate și că nu pot să aflu până la sfârșitul anchetei. De regulă, sistemul are tactici foarte bune de acoperirea mizeriei. Vă dau un exemplu. A fost un copil care a primit electroșocuri, un copil cu dizabilități, cu autism, care a primit electroșocuri acum câteva luni, la Oradea, într-un liceu pentru copii cu nevoi speciale. Am fost sesizat de părinți. Am făcut imediat plângere la Ministerul Educației, la DGASPC. Au fost filmați șeful DGASPC cu prefectul în mare conferință, în birou și s-a astupat tot cazul. Am primit fotografii, am primit filmări video, le-am trimis pe toate la parchet... S-a mușamalizat. Am pus pe Facebook, au fost preluate... E adevărat că ministrul Educației l-a schimbat pe directorul liceului.

Dar, totuși, cei care au răspunderea a 53.000 de copii sunt cei care conduc Guvernul României. Prim-ministrul. Prim-ministrul a primit acest raport cu rugămintea de a face acest comitet interministerial. Ei sunt răspunzători în fața legii. Avem un stat care ar trebui să funcționeze. Niște instituții cărora te adresezi și care ar trebui să răspundă pentru ceea ce fac. Ancheta parlamentară e ultima resursă. Adică, atunci când constați că guvernul nu face, că guvernul a dat un chix major și că sunt 53.000 de vieți puse în joc... Sunt copii care se sinucid în fiecare lună. Despre asta vorbim. Facem anchetă parlamentară și atunci ceri demisia guvernului pe masă. Nu ne jucăm totuși cu vorbele.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22