Pe aceeași temă
În acest punct, mă simt nevoit să intervin şi să întreb explicit şi – sper – suficient de investigativ: „de ce e nevoie să justific inegalitatea socială?“. Ca să justifici din punct de vedere intelectual ceva, trebuie să existe o anumită discordanţă între realitatea empirică a acelui ceva şi „încadrarea“ lui în sistemul nostru de convingeri. Cu alte cuvinte, ca să justifici realitatea inegalităţii sociale trebuie să admiţi că ceva nu este în regulă cu ea. Acum, poţi face lucrul acesta în trei feluri: să sugerezi că inegalitatea, deşi reală, nu pare să fie posibilă şi să oferi un argument transcendental în favoarea posibilităţii ei. Mă îndoiesc însă că cineva se poate încumeta pe un asemenea drum, de vreme ce nimic nu poate întemeia ideea că egalitatea este condiţia de raţionalitate a evoluţiei sociale. Această cale duce însă către acceptarea unor teze metafizice complet inacceptabile pentru un investigator onest.
A doua manieră de a „justifica“ inegalitatea este morală. Dar, şi aici, ar trebui să accept că există un deficit de înzestrare morală care însoţeşte în mod inevitabil inegalitatea socială, în vreme ce asumă că starea socială ideală din punct de vedere moral este una a egalităţii maxime. Aceasta este însă o presupoziţie a stângii pe care intelectualii de această extracţie încă sunt chemaţi să o demonstreze şi pe care nu mă simt în niciun fel obligat să o asum ca premisă a analizei „dreptăţii sociale“. Nu găsesc deloc că egalizarea veniturilor printr-o redistribuţie operată de stat trebuie considerată o condiţie a reducerii sărăciei şi „suferinţei sociale“ sau calea de a aplana conflictele sociale. Dimpotrivă, toate experienţele de inginerie socială în sensul „egalizării“ veniturilor au sfârşit prost, în sensul accentuării şi extinderii sărăciei şi suferinţei. Aceasta nu este o pledoarie pentru „darwinism social“ sau alte formulări dragi socialiştilor şi care nu au nimic de-a face cu o gândire de dreapta, ci reafirmarea unui principiu conservator al „modestiei“ sociale, în care realizarea fericirii şi eliminarea suferinţei depind de enorm de multe aspecte sociale, iar abordarea intervenţionist-egalitaristă a statului nu face de obicei decât să strice mai mult decât rezolvă. Să susţii un ideal egalitarist de eliminare a sărăciei şi suferinţei prin intermediul unui stat binevoitor poate părea o dovadă de generozitate şi de nobleţe sufletească, o chestiune care te face să te simţi bine cu tine însuţi. Mult mai dificil, atât din punct de vedere intelectual, cât şi moral, este să accepţi că sărăcia, suferinţa, la fel ca şi bogăţia sau fericirea nu au nimic de-a face cu (in)egalitatea socială. Încă o dată, sarcina demonstraţiei revine intelectualului socialist, el trebuie să justifice de ce egalitatea este mai de dorit şi pentru cine.
În sfârşit, poţi aborda chestiunea din punct de vedere economico-social şi să ataci celebra lărgire a discrepanţelor dintre bogaţi şi săraci în capitalism, ca să denunţi inegalitatea. Aceasta este o temă foarte dragă intelectualilor de stânga, pentru că ea pare să demonstreze atât clivajele şi conflictele de clasă în societatea capitalistă, cât şi caracterul nesustenabil al economiei capitaliste. Din punctul meu de vedere, chestiunea „prăpastiei dintre bogaţi şi săraci“ nu face decât să dovedească două lucruri: intelectualii de stânga – în marea lor majoritate proveniţi din mediul umanist / literar – înţeleg foarte puţin sau deloc realităţile economice şi modul în care este generată bogăţia şi, în al doilea rând, aceiaşi intelectuali operează cu noţiuni abstracte de categorii statistice cărora le transferă în mod ilicit calităţi politice, transformându-le în clase sociale. Ceea ce nu par să înţeleagă aceşti intelectuali rafinaţi şi investigativi este că, în lumea reală, formată din oameni vii, „săracii“ nu sunt aceiaşi oameni. Dinamica acestor categorii statistice este infinit mai relevantă decât pretinsul conflict între clase. Abia dacă am constata, de exemplu, că această dinamică este redusă şi că aceleaşi categorii rămân sărace de-a lungul anilor, abia atunci am avea un motiv serios să ne întrebăm ce anume nu este în regulă cu capitalismul nostru. Din acest punct de vedere, mi se pare că cea mai interesantă contribuţie la această dezbatere a avut-o Mihaela Miroiu, care, în comentariul la articolul lui Aligică, atrage atenţia asupra problemei româneşti a actualului capitalism de resurse de sorginte pesedistă creator de polarizare socială şi nevoia unui capitalism de competiţie, bazat pe inovaţie şi creativitate, pe care încă îl avem de construit. Aceasta ar fi o dezbatere – despre o distribuţie prin mecanismele pieţei a bogăţiei – care ar depăşi tema sterilă a inegalităţii şi pe care ar merita să o avem, dar la care mă îndoiesc profund că domni precum Karnoouh sau Tamás ar putea contribui în mod semnificativ.
