Despre Oslo, din perspectivă „iudeo-creştină“

Să luăm, de exemplu această frază: „Incidentul de la Oslo este un nou semnal de alarmă, un nou simptom al profundei crize în care se afundă sistemul de guvernare occidental şi civilizaţia occidentală“. Sunt naiv dacă întreb: se poate califica drept simptomatic un accident singular, operă a unui unic dezaxat odios, dar dezavuat de toată lumea, fără complici aparent, lipsit de susţinerea unei organizaţii sau grupări, fără implicarea unor forţe externe? Pentru ce anume violenţa extremă a lui Breivik trage un „semnal de alarmă“? Pentru paşnica şi civilizata Norvegie? Pentru destul de paşnica Europă de Vest, unde nu au fost atentate teroriste majore de mulţi ani încoace? Poate mai curând e un simptom pentru Afganistan, unde atentate au loc des, dar Breivik nu locuieşte, întâmplător, acolo. Mulţi junalişti, câţiva politicieni de dreapta (printre care şi Iulian Urban la noi) şi foarte mulţi anonimi pe forumuri cred, ca şi d-l Aligică, ca şi Pascal Bruckner într-un recent interviu, că orice, inclusiv atentatul de la Oslo, poate şi trebuie să fie explicat în termeni raţionali: prin economie, prin imigraţie, prin diferite comploturi, prin rolul serviciilor secrete, istorie. Obsesiv, ei caută explicaţii pentru ceea ce, uneori, pur şi simplu nu are aşa ceva. Accidentul, în sensul propriu al cuvântului, este exact ceea ce încalcă orice regulă, fie şi statistică. De aceea, Aristotel spunea că nu există „ştiinţă a accidentului“.

Ştiu că e greu să admitem acest lucru. Chiar Einstein opunea indeterminismului cuantic celebrul „Dumnezeu nu dă cu zarurile!“. Şi totuşi trebuie să ne consolăm cu „zarurile“ la nivel individual – uman, ca şi atomic. Nu putem explica de ce un anume atom de uraniu fisionează mai curând decât un altul (deşi, statistic, putem face predicţii), aşa cum nu putem explica de ce un anume norvegian, spre deosebire de toţi ceilalţi, alege să tragă cu mitraliera în câteva zeci de adolescenţi. Pur şi simplu, o face, iar încercarea de a explica acest act criminal prin convingerile sale politice este neserioasă: nenumăraţi oameni, deşi au convingeri radicale, rămân cetăţeni paşnici. E mult mai plauzibil că, în astfel de cazuri de excepţie, convingerile politice au fost un pretext: omul voia oricum să-şi ucidă semenii, iar pretextul politic îi servea doar ca platformă de popularitate şi justificare morală.

Însă, de dragul explicaţiei cu orice preţ, cădem în explicaţii rele: d-l Aligică este, ca mulţi alţii, prizonierul a ceea ce aş numi „argumentul reacţiei naturale“ (în fapt, o variantă banalizată a organicismului). Da – se spune – Breivik a comis o atrocitate, dar, undeva, avea totuşi dreptate. Sunt prea mulţi musulmani în Europa, multiculturalismul a mers prea departe, identitatea naţiunilor este în primejdie etc. În retorica d-lui Aligică: „Cât şi în câte feluri poţi ataca identitatea naţională a unor popoare, fără să ai o contrareacţie? Cât şi în câte feluri poţi susţine politici de emigrare ce subminează profund ţesătura socială a ţării gazdă, fără să ai reacţii de respingere violente?“.

Am mai auzit adesea astfel de explicaţii „subtile“ – după 11 septembrie 2001, se spunea în multe cercuri stângiste şi proarabe: da, atentatul a fost sinistru, dar Statele Unite au atras o contrareacţie naturală a lumii musulmane prin agresivul lor imperialism. Când explodau bombele în Israel, se spunea la fel, în aceleaşi cercuri: da, e rău să ucizi copii, dar israelienii sunt imperialişti, iar sionismul e un rasism. Istoricul Ernst Nolte a stârnit mult scandal cândva, susţinând că nazismul a fost, ce-i drept, ticălos, dar a fost o contrareacţie firească a naţiunii la bolşevism. Dar mai ales să nu uităm istoria noastră, unde „argumentul reacţiei naturale“ a unui organism naţional atacat a fost utilizat extensiv în aşa-numita „chestiune evreiască“. În 1866 (când nimeni în Europa nu ar fi calificat civilizaţia europeană drept „iudeo-creştină“, cum o face acum, generos, d-l Aligică), Ion Brătianu declara: „Evreii au devenit o plagă socială pentru România, o plagă de care trebuie să ne scăpăm... Contra evreilor nu voi ridica nici consideraţia că sunt mai puţin civilizaţi, ci pur şi simplu a marelui lor număr care ameninţă... naţionalitatea noastră, iar atunci când naţiunea este ameninţată, ea se apără şi devine, nu intolerantă, ci prevăzătoare...“1.

Schimbaţi ce-i de schimbat în discursul antisemit al politicienilor români de pe vremuri: puneţi Europa în loc de România, multiculturalismul în locul liberalismului, pe islamici în locul evreilor, Sharia în locul Talmudului, şi veţi regăsi aproape fără alte schimbări substanţiale discursul extremei drepte europene de azi, discurs pe care cu tristeţe îl regăsesc preluat în mod necritic şi de d-l Aligică. Se evocă mase imense de imigranţi revărsate de dincolo de frontiere, o cultură străină şi neasimilabilă, încercare de dominare (Jihadul), delicvenţă, parazitism economic şi subversiune naţională, totul incluzând recriminări patetice la adresa elitelor complice formate din „pigmei politici“. Cu corolarul că, astfel, orice violenţă sau exacţiune devin un simptom, vorba lui Brătianu, „nu al intoleranţei, ci al prevederii“ organismului atacat!

De aici şi tonul apocaliptic al acestor ideologi, care pierd lesne terenul realităţii de sub picioare: „E chiar atât de greu de înţeles că, dacă emigranţii din Londra, Oslo sau Paris propovăduiesc şi practică Jihadul, antisemitismul şi antioccidentalismul, asta va stârni o reacţie pe măsură?“, se avântă d-l Aligică. Totul arată însă că cei mai mulţi musulmani care trăiesc în aceste locuri nu propovăduiesc şi practică Jihadul, ci sunt cetăţeni normali şi relativ bine integraţi şi că fundamentalismul şi extremismul ating numai o foarte mică (deşi potenţial periculoasă) minoritate. Am avut o bună dovadă nu de mult: când Franţa, apoi Belgia au interzis să se poarte în public burka, n-au existat practic proteste, ceea ce a dovedit că marea majoritate a musulmanilor din aceste ţări (inclusiv femeile) nu e ostilă unei integrări sociale de tip republican şi secular, contrar a ceea ce predică deopotrivă islamiştii şi dreapta radicală.

Îl cred pe d-l Aligică când spune că este un „adept al liberalismului, toleranţei şi diversităţii“ (şi Brătianu era!). Dar, adaugă el, „problema e cu realitatea“. Adică, traduc eu, când cineva e din tribul tău, eşti tolerant; când nu e, îl consideri o plagă! Îl cred, de asemenea, când spune că „este de bun-simţ să spui că nu poţi guverna împotriva naturii umane, a instinctelor elementare ale organizării politice“. O fi „de bun-simţ“, numai că marile izbânzi ale omenirii (de la profeţii Israelului şi filosofii greci, până la democraţia liberală şi ştiinţa modernă) nu au fost ale bunului simţ, ci în răspărul acestuia. Ştiţi vorba (deloc „corectă politic“ la vremea ei): „Iar dacă veţi iubi numai pe fraţii voştri, ce faceţi deosebit? Oare nu fac şi păgânii acelaşi lucru?“ (Matei, 5,28). Atunci, dacă tot apelăm mereu la civilizaţia „iudeo-creştină“, n-ar fi cazul ca cel puţin să nu mai fim „păgâni“?2

Note:

1. Carol Iancu, Evreii din România de la excludere la emancipare, Hasefer, Bucureşti, 1996, p. 73.
2. După ce am încheiat acest articol, am citit şi articolul lui Horaţiu Pepine, Extremismul camuflat în sociologie, apărut pe site-ul Deutsche Welle. Sunt în mare măsură de acord cu acest articol.