Pe aceeași temă
Marţi, 20 decembrie 2016, la sediul Grupului pentru Dialog Social (GDS), a avut loc lansarea celui de-al treilea volum din colecția Istoria comunismului din România - Documente Nicolae Ceauşescu (1972-1975), publicat la Editura Polirom sub îngrijirea istoricilor Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu.
Publicăm în continuare fragmente de la discuţiile care au avut loc la evenimentul de la GDS.
ARMAND GOȘU
(conferenţiar al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti):
De ce lansăm acest volum pe 20 decembrie, când toată lumea se gândește mai degrabă la sărbători decât la lansări de carte sau dezbateri despre regimul comunist? Două sunt motivele. Primul și cel mai important este unul emoțional pentru mine. Alături de Dorin Dobrincu, am lucrat la acest volum împreună cu un bun prieten al nostru, Mihnea Berindei, care a murit în această vară. Avea o boală necruțătoare care a evoluat foarte agresiv. El spera să trăiască până la Crăciun și luptam să lansăm această carte în noiembrie, decembrie. Cred că a murit cu acest gând, că o să lansăm acest al treilea volum până în decembrie 2016. De asta, după moartea lui Mihnea, am lucrat mult la acest al treilea volum de documente cu peste 800 de pagini.
Al doilea motiv pentru care am organizat întâlnirea în această seară este că pe 18 decembrie s-au împlinit 10 ani de la ședința solemnă a Parlamentului României în care a fost condamnat regimul comunist din România. Este o dată importantă care a trecut mai puțin observată de opinia publică de la noi.
Închei prin a saluta prezența aici - a venit special de la Timișoara cu trenul de noapte - a d-lui Kanji Tsushima, fostul ambasador al Japoniei în România, coleg de facultate şi bun prieten cu Mihnea Berindei.
1972-1975: o perioadă densă
DORIN DOBRINCU
(cercetător la Institutul „A.D. Xenopol“, Iaşi):
Volumul lansat astăzi face parte dintr-o colecție (Istoria comunismului din România) care a început ca o anexă a Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Primul volum a apărut în 2009 la Humanitas, al doilea a fost publicat la Polirom în 2012. Ceea ce am intenționat noi a fost să întărim temele din Raport și să le extindem. Munca la aceste volume a început într-un fel din timpul comisiei prezidențiale. Din punct de vedere tehnic, al treilea volum cuprinde 140 de piese referitoare la o perioadă foarte densă, din ianuarie 1972 până în decembrie 1975. Documentele acoperă teme diverse: politica partidului-stat, relația dintre partid și Securitate, măsurile împotriva religiei, intervențiile directe ale lui Ceaușescu pentru a controla Securitatea și Miliția, schimbarea vechii gărzi cu oameni fideli lui Nicolae Ceaușescu, politica economică și eșecul industrializării, rolul și interesul lui Ceaușescu pentru rescrierea istoriei în spiritul național-comunist. În mare parte, demersul lui Ceaușescu de a controla și rescrie istoria României s-a impus în cele din urmă nu doar în Institutul de Istorie a Partidului Comunist, dar și în universități și în institutele Academiei. Sperăm că volumul va fi de folos pentru specialiști, pentru cei care se formează în cercetarea comunismului, dar în același timp este un volum care își propune să treacă dincolo de mediul de specialitate și să intre în conștiința publică, cel puțin prin folosirea documentelor produse la vârful puterii comuniste.
Etica circumspecției: un document emis de un stat totalitar trebuie citit cu mare precauție
ADRIAN CIOFLÂNCĂ
(director al Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România):
Meseria și meșteșugul de a construi volume de documente are, fără îndoială, o utilitate publică și academică. Suntem în epoca revoluției arhivelor. Și nu ne aflăm de foarte mult timp aici. În 2006, când am funcționat în Comisia Tismăneanu, fonduri întregi de arhivă erau închise sub diferite pretexte. Revoluția arhivelor ridică o problemă cu care se confruntă în general lumea științelor de astăzi - volumul excepțional de informație care este la dispoziția unui specialist și care trebuie prelucrată într-un ritm infernal. Se lucrează în mod industrial (zeci de mii de documente). Astfel, un volum de tipul ăsta ridică o primă problemă care nu este deloc ușoară, cea a selecției: ce să alegi dintr-un ocean de documente care să fie relevant, reprezentativ pentru o lume pe care acum o descoperim. Deși există câteva straturi istoriografice bine așezate de discurs asupra trecutului recent, pe baza a ceea ce vedem în arhive vă pot spune că aproape totul este de rescris, de repus pe baze documentare științifice, pentru că de abia acum avem acces la aceste informații într-un mod sistematic și profesionist.
Acest volum imens de informații are efectul paradoxal de activare a ceea ce psihologii numesc „zgârcenie cognitivă“. Lumea vrea sinteză, să i se spună repede un discurs eventual comod, ușor de transmis. Există un anumit conservatorism al percepțiilor și al conștiinței istorice, până la urmă, care trebuie revizuit. O carte de tipul ăsta are o soartă nefericită, pare o carte condamnată la a fi folosită - un volum de documente, zice lumea, nu se citește, ci se ia, se studiază indexul și se vânează zonele de interes. Provocarea mea este de a încerca să citim volumul ca pe o carte, pentru că are logica ei, se vede mâna editorilor în selecția de documente, în aparatul critic extensiv. Aici se vede arta unui editor de documente, atunci când știe să explice, să ia distanța critică față de document, să pună lucrurile în ordinea lor, să folosească chiar distanța ironiei pentru a oferi grile de lectură adecvate științific pentru a înțelege ce citim.
Există o capcană aici, am văzut-o făcând ravagii și printre studenți și profesori, o anumită slugărnicie față de textul documentelor. Chiar istorici consacrați iau textul documentului ca și cum textul înseamnă realitatea pură. Aici este marea problemă și pledez pentru ceea ce aș numi etica circumspecției. Un document emis de un stat totalitar trebuie citit cu mare precauție, pentru că are un întreg aparat conceptual care are un efect de real, dar care este o construcție prin excelență ideologică. Puterea totalitarismului constă tocmai în această seducție pe care o exercită limbajul ideologic prin efectul de real pe care îl are. Este o lume-mlaștină, trebuie să fim foarte atenți ce este acolo, pentru că în multe cazuri nu este o corespondență între felul în care sunt semnificate cuvintele în discursul comunist și felul în care le înțelegem noi astăzi. Și problema secretomaniei trebuie tratată cu precauție. Faptul că și regimurile postcomuniste au prelungit acest regim al secretomaniei a lăsat impresia că arhivele conțin elemente absolut spectaculoase, la care, dacă ai acces, ai o revelație despre ce s-a întâmplat în timpul comunismului. Or, minciuna totalitară începe chiar de la vârful puterii, chiar din ședințele de Comitet Executiv, când vedem cum se mint unii pe alții și vedem cât este de artificial discursul folosit și cât dispreț față de realitate conține. Este suficient să ne uităm la documentele care privesc sociologia, istoria din perioada comunistă, felul în care sunt direcționate țintele de cunoaștere. Comunismul a fost o dictatură birocratică. Această secvență se vede în momentul în care serviciile secrete intră în faza controlului social, care înlocuiește represiunea brută, dar care este la fel de sinistră. Din eufemistica folosită de liderii comuniști este o anumită pudoare sinistră care trebuie citită cu atenție, pentru că transmite intensitatea represiunii, controlul psihologic exercitat de regim, care dădea mai puțin cu pumnul, dar teroriza psihic. Și, ca om care văd săptămânal zeci de dosare CNSAS, vă spun că efectele sunt devastatoare și chinuitoare. Teroarea regimului lui Nicolae Ceaușescu nu se numără în vânătăile pe care le-a făcut, dar, dincolo de asta, trebuie să ne uităm la tipul de teroare psihologică și care, în cele din urmă, produce un fel de „carismatizare a rutinei“, pentru a folosi formula lui Ken Jowitt. Toată dimensiunea asta birocratică a dictaturii este învăluită într-o aură artificială și care, așa cum spune și Françoise Thom, are un efect terorizant prin ea însăși. Ești confruntat cu minciuna, ești conștient că vezi prostie și fals, că vezi minimalizarea lucrurilor și ești forțat să spui că acolo este ceva extraordinar. Toate lucrurile acestea se văd în acest volum, iar pentru cei care studiază istoria este ca un fel de hartă, îi poate încuraja să meargă mai departe. De asta este foarte important de subliniat efortul celor care îți deschid și desțelenesc un drum, pentru că pilonii felului în care noi conceptualizăm lucrurile astăzi se creează prin explorări de acest fel. Nu pot decât să îi felicit pe autori.
Anii ’70 sunt foarte fertili de studiat intelectual
BOGDAN MURGESCU
(profesor Facultatea de Istorie, Universitatea din București):
Este o mare bucurie să văd un volum de documente pe anii ’70. Cădem repede de acord, de la stânga la dreapta, că primul deceniu stalinist a fost sinistru. Chiar și spre sfârșitul regimului Ceaușescu erau deja mulți care recunoșteau acest lucru. Anii ’80 în mod clar au fost ani de stagnare, de declin, de criză și care arătau că România se îndreaptă spre o fundătură din care a ieșit prin Revoluția din decembrie 1989. Rămâne perioada de mijloc și care este mai puțin clară și net univocă. Dar, în timp ce în anii ’60 anumite deschideri limitate se simt și anumite progrese în economie și organizarea societății sunt mai vizibile, când încă mai ai senzația că se merge spre bine, că viitorul este oarecum deschis, anii ’70 sunt ani mult mai problematici în care se iau deciziile decisive care au înfundat viitorul acestei țări. În mare măsură, criza anilor ’80 este prețul plătit pentru anii ’70. Din această perspectivă, anii ’70 sunt foarte fertili de studiat intelectual. Există o anumită complexitate a istoriei. Nu ai totul în nuanțe de alb și negru. Selecția documentară aspiră să ofere o imagine a României acelor ani. Dar nu cred că volumele acestea trebuie să fie doar anexă documentară a Raportului Final, care, desigur, reprezintă un moment istoric important, dar nu este nici Biblia pogorâtă din cer, nu este nici infailibil. Ele sunt mai mult de atât.
Prelungirile regimului comunist prin oameni, idei, mentalități, instituții reprezintă un balast și pentru România contemporană
TEODOR BACONSCHI
(diplomat și scriitor):
Aș face câteva observații despre gestiunea memoriei comunismului în postcomunism. Toate dictaturile, chiar și când vor să aducă raiul pe pământ, sunt obsedate de posteritatea lor. Vor să lase în istorie o imagine despre ele însele. De aici, mai cu seamă în totalitarisme, abundența de transcrieri, stenograme, procese verbale, documente de toate naturile ca să fixeze în timp ce s-a întâmplat. Evident, toate aceste transpuneri sunt deformate de gândirea deja deformată a dogmatismului ideologic, de religiile acestea politice, care, până la urmă, își țin adepții într-o stare de exaltare permanentă și de delir sistematizat. Asta se observă și în acest volum, nu doar pentru că se mint unii pe alții și vorbesc limba de lemn, dar limba de lemn devine a doua lor natură. Ei pur și simplu sunt mistic identificați cu acest jargon, cu formulele lui ritualizate, cu valoarea lor, care nu mai este una hermeneutică sau semantică, ci pur și simplu una de confirmare a apartenenței la secta iluminaților, a celor care, aplicând comunismul cu rețetele sale, trasează direcția istoriei.
Dar cum s-a gestionat această memorie despre care s-a vorbit atât aici? Ea a rămas un tabu. Este rușinoasă data la care accesul la arhive s-a putut face. Mai mult, nimeni nu a avut decizia politică de a constitui un discurs de pedagogie națională care să ducă în manual, la nivel mediu și de public larg, o imagine cât de cât standardizată, consensuală despre ce a însemnat comunismul, cât ne-a costat în termeni istorici, sociali, psihologici și cât ne-a penalizat destinul ca popor. Accesul la arhive din prima zi ar fi fost un semnal politic important că nu mai există tabuuri, dar cel puțin toți vom avea sentimentul că înțelegem, că nimic nu mai este ascuns și că toate rutinele sistemului sunt în sfârșit publice și supuse judecății intelectuale, cel puțin critice, democratice. Acest lucru nu s-a întâmplat. Și nici astăzi, dacă vezi în ce măsură se remarxizează gândirea noii generații sau ce amnezie a cuprins societatea, care are un fel de superstiție a condamnării generice a regimului comunist, redusă la memoria din vremea lui Ceaușescu. Nu-i un argument de fond, care să meargă la rădăcina răului și să spună că toate prelungirile acestui regim prin oameni, idei, mentalități, instituții reprezintă un balast și pentru România contemporană. Deci continuități, ambiguități și o absență majoră de voință politică în direcția unei rupturi asumate. Este o realitate tristă pe care seria de documente editată de Armand Goșu, Mihnea Berindei și Dorin Dobrincu vrea să o contrabalanseze. Este un contrast aici. O serie de documente gândită ca un complement la Raportul Final al Comisiei Prezidențiale Tismăneanu este continuat prin voluntariat, pro bono, într-o semiclandestinitate. Acestea sunt de fapt condițiile concrete în care aceste volume se întâlnesc cu publicul lor. Este aproape o activitate underground. Trebuie să admitem că în acest punct istoric suntem.
Aș renunța din aceste motive la orice notă de festivism, pentru că cei 10 ani de la momentul prezentării de către fostul președinte al României în plenul parlamentului a Raportului Final al Comisiei Tismăneanu nu au trecut neobservați din întâmplare. Au trecut neobservați pentru că momentul însuși trebuia eradicat cumva din memoria colectivă. Am reușit să ocultăm, chiar să demonizăm acel moment, prin asocierea cu demonizarea protagonistului. Cei care au vrut ca el să nu aibă urmări au avut decizia politică după decembrie 2006. De atunci ne învârtim într-un cerc foarte vicios.
Un ultim lucru aș mai adăuga. Este plin de imbecili la vârful Partidului Comunist Român. De atunci s-a săpat matricea imposturii manageriale, care, dacă este ambalată corespunzător din punct de vedere ideologic, este pasabilă.
Schimbarea regimului de memorie nu putea în sine genera și o schimbare a continuităților istorice
ALEXANDRU GUSSI
(lector, Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București):
Termenii din discursul condamnării comunismului erau total diferiți de termenii în care se raportase statul sau oamenii politici până atunci. Din perspectiva contextului, era momentul culminant când o anumită narațiune despre regimul comunist aparținând intelectualilor anticomuniști a fost adoptată și oficializată pentru o perioadă extrem de scurtă. Acele cuvinte nu făceau parte din vocabularul politic al președintelui Băsescu sau ale fostului său partid și nici măcar din vocabularul aliaților de atunci, PNL. Momentul discursului a fost unul de ruptură, după care imediat a urmat un proces al condamnării comunismului. Întrebarea este de ce acest proces a reușit cumva în mare parte? Cred că a reușit pentru că a intrat într-un cerc vicios. Pe de o parte, s-au făcut câțiva pași în sensul promisiunilor acelui discurs - deschiderea arhivelor, imprescriptibilitatea crimelor împotriva umanității, Legea lustrației. Dar, în momentul în care ștacheta fusese stabilită atât de sus, nimic nu mai putea fi la înălțimea acelui obiectiv. Dacă recitim discursul, el presupune să fie continuat de un stat care va fi relativ repede decomunizat, ceea ce s-a dovedit o utopie. Discursul condamnării are ca
|
MIHNEA BERINDEI, DORIN DOBRINCU, ARMAND GOŞU (ed.) - Istoria comunismului din România. Volumul III. Documente Nicolae Ceauşescu (1972-1975) (Editura Polirom, 2016) |
scop o formă de relegitimare a statului român într-un context în care intram în Europa (în NATO, dar și în UE). Postcomunismul devenea legitim după acest discurs. Numai că ștacheta fixată atunci extrem de sus a făcut ca cererile de decomunizare să fie mereu mai multe decât putea să livreze un stat care, pe fond, era dominat de aceste continuități. Am rămas mereu frapat de uitarea acestui context. În 2005/2006, statul încă mai era un fel de fortăreață organizată împotriva oricărei cereri de decomunizare. Discursul condamnării comunismului a produs o breșă. Însă în anii care au urmat am văzut că, pe fond, această breșă nu a putut fi mărită. Pe fond, vedem că deceniul care a trecut de atunci reprezintă 10 ani de rezistență. Cei care analizează regimul de memorie de după 2006 iau discursul ca argument pentru lipsa democratizării, distanța dintre discurs și realitate ca un argument că realitatea nu este la înălțimea acelui discurs. Lucrurile nu au stat așa. Acel discurs a pornit dintr-o zonă a societății civile și a lumii intelectuale și, printr-un complex de împrejurari politice, s-a ajuns la oficializarea viziunii acestei zone. Dar schimbarea regimului de memorie nu putea în sine genera și o schimbare a continuităților istorice.
Polemicile pe marginea comunismului sunt sănătoase
CRISTIAN PREDA
(profesor, Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București):
Am vrut neapărat să fiu aici în această seară pentru a onora memoria lui Mihnea Berindei. Trebuie să vă spun că Mihnea, așa cum l-am cunoscut în anii ’90, este cineva care se găsește destul de rar în lumea românească. Mihnea era o combinație de generozitate și de rigoare. Atunci când eram student în Franța și ambasada era de nefrecventat (îi cultiva doar pe securiști și pe urmașii lor), Mihnea devenise un fel de ambasador al României în Franța pentru oamenii liberi. L-am cunoscut pe Mihnea și în împrejurări politice extraordinare, precum campania lui Mugur Isărescu. Am o amintire extraordinară despre felul în care Mihnea lua foarte în serios toate aceste provocări, fie intelectuale sau politice, cu disponibilitate enormă. Mă bucur că apare volumul, pentru că el exprimă ceva din personalitatea lui Mihnea. Țin minte că atunci când se pregătea primul volum am avut discuții mai lungi, iar Mihnea insista asupra detaliilor legate de construcția notelor, de nuanțele care trebuie introduse atunci când trebuie caracterizat un parcurs și o carieră. Este foarte important să avem documente. Pentru publicul larg cred că este sănătos să avem astfel de documente. Nu sunt atât de sceptic precum câțiva dintre cei care au intervenit în această seară. Cred că lumea știe mai multe despre comunism astăzi decât știa în ’90. Atunci nu era un interes public pentru documente, pentru dezbateri despre natura regimului comunist. Cred că trebuie să vedem și ce s-a întâmplat mai degrabă bine în această perioadă și să nu cădem în catastrofa iminentă. Documentele sunt utile, există un public care le citește, științele politice folosesc documentele. Și cred că seria ar trebui să meargă până în 1989.
Nu în ultimul rând, mi se pare că polemicile pe marginea comunismului sunt sănătoase. La 27 de ani de la căderea comunismului, este sănătos să existe dispute, polemici riguroase, să avem neomarxiști și pe cei care vor să nuanțeze dintr-o anumită perspectivă trecutul. Orice interpretare sistematică și coerentă care să folosească astfel de documente este îngăduită. Nu cred că trebuie să ajungem la versiunea unică a interpretării comunismului. Nu cred că este sănătos să ne propunem un monopol al adevărului despre comunism. Este la fel de periculos intelectual și uman ca și monopolul adevărului pe care regimurile totalitare l-au cunoscut.
A consemnat OCTAVIAN MANEA
