Legea timbrului cultural. O binefacere sau un neajuns pentru cultura română?

Gds | 24.03.2015

Pe aceeași temă

Marţi, 17 martie, Grupul pentru Dialog Social (GDS) a organizat dezbaterea cu tema Legea timbrului cultural: o binefacere sau un neajuns pentru cultura română?, moderată de Sever Voinescu, la care au participat, printre alţii, membri ai Comisiilor de Cultură din parlament, reprezentanţi ai uniunilor de creaţie, ai industriei editoriale şi ai societăţii civile. Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere.

SEVER VOINESCU (membru al GDS):

Suntem strânși în jurul unei teme care a născut oarecare tensiune și întrebări cu pri­vire la actorii de pe piața culturală. Eu n-am niciun parti-pris față de niciuna din­tre părți. Am totuși un interes personal - al celui care consumă cultură. Interesul meu, ca cititor - pentru că s-a vorbit de tim­brul literar -, este de a avea cărți mul­te, bune, la prețuri accesibile. Asta în­sea­m­­nă că businessul editurilor trebuie să mear­gă foarte bine și, în același timp, autorii trebuie să fie și ei, dacă nu mulțumiți, în orice caz, să aibă sentimentul că sunt re­compensați pentru munca lor.

Pentru început, dau cuvântul unuia dintre inițiatorii legii timbrului cultural.

 

Administrarea corectă a timbrului literar

 

VARUJAN VOSGANIAN (prim-vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România – USR şi senator):

Să-mi permiteți să mă refer în primul rând la timbrul literar, care a stârnit cele mai mul­te patimi. Timbrul literar s-a per­ce­put, potrivit legii, din 1994 şi a fost in­clus în prețul cărților, iar legea obliga ca el să fie in­­­­di­vidualizat în contabilitate. În­tre 1995–­2005, timbrul literar a fost in­te­gral încasat de dis­tribuitori. În perioada 1995–2005, USR a încasat 0% din timbrul literar. Când am venit la USR ca vi­ce­pre­ședinte, am în­cer­cat să normalizez aceas­tă situație. Am avut întâlniri cu câțiva dis­tri­buitori și am făcut un grafic ca să-mi plă­tească pe ultimii trei ani, pentru că mai îna­inte se prescria, po­trivit legii. În pe­ri­oa­da 2006–2008 am avut o încasare ceva mai mare. În 2009–2014, beneficiarii tim­bru­lui au fost: 90% – edi­tu­rile, 10% – USR. Au fost ani, 2010–2011, când procentul a fost chiar mai mic de 10%. În 2014, s-a împărțit așa: 88% – edi­tu­rile, 12% – USR. În acești 20 de ani, be­ne­fi­cia­rul aproape exclusiv al banilor plă­tiți de ci­titori ca timbru literar au fost dis­tri­bui­to­rii până în 2005 și editurile până în 2014.

Motivul pentru care am dorit modificarea legii nu a fost acela că ea era proastă, ci că nu se aplica. Potrivit legii, ar fi trebuit ca ad­ministrația fiscală să verifice modul în care se percepe taxa de timbru și se varsă beneficiarilor. A fost pusă și această în­trebare: de ce se dă de la privat la privat? Nu e chiar așa. Beneficiarii sunt instituții de interes public, au acest regim de uti­li­ta­te publică, altfel n-ar putea să be­ne­fi­cieze de timbrul cultural. Motivul pentru care noi am venit cu această inițiativă a fost să încercăm o formulă care să permită ad­mi­nistrarea corectă. ANAF n-avea ni­ciun in­teres să piardă vremea cu 1.000 de edituri şi să le verifice pe toate. Pentru că miza nu este chiar atât de mare cum o ara­tă dez­ba­te­rea. Pe ansamblu, piața de carte este 70-90 de milioane de euro, din care be­letristică cam 40%, ceea ce înseamnă cam 30 de mi­lioane de euro, din care 2% înseamnă cam 600-700.000 de euro. USR a primit în mod constant între 60-80.000 de euro pe an. Repet, singura rațiune pen­tru care noi am venit cu această pro­pu­ne­re a fost să îmbunătățim mecanismul de administrare, care a fost teribil de de­fec­tuos.

 

Suprataxarea cărţii

 

SILVIU LUPESCU (directorul general al Editurii Polirom):

Nu mai vreau să reiau șirul de jigniri şi acuzaţii că am face evaziune fiscală. Mai ales d-l Vosganian trebuie să știe bine ce e aia evaziune fiscală – ceea ce înseamnă că nu achit niște taxe la stat, nu că nu achit un timbru care e o para-taxă (eu îi zic bir), inventată printr-o lege specială în 1994, într-o perioadă când s-au dat tot fe­lul de legi speciale care acordau privilegii, inclusiv USR, care rămâne totuși instituția care dă „atestate de scriitor“. Pentru cine nu știe, atestat de scriitor înseamnă 50% pensie în plus, plătită din bugetul de stat. O societate comercială, cum este o edi­tu­ră, o dată la trei-patru ani primește un con­trol de fond, care verifică toate actele. Editura Polirom a fost controlată de câte­va ori. Niciodată fiscul nu a găsit ceva ca­re să miroasă a evaziune fiscală. Apoi, ni s-a spus că ascundem tirajele. Și eu aș pu­tea să spun că regizorii în teatru sunt plă­tiți ilegal. Nu, sunt plătiți cu un drept de autor. Sunt aici autori de la Polirom și de la alte edituri care știu că, în conformitate cu legea, trebuie să trecem în acte tirajul, tre­buie să obținem acordul pentru ree­di­tări și autorul are drept oricând să con­tro­leze aceste acte. Noi nu vindem la colțul stră­zii, ci vindem cu acte, deci nu putem fi nici evazioniști, nici să ascundem ti­ra­jul.

Se uită un lucru: în momentul în care a fost adăugată acea lege care prevede 2% tim­bru cultural, TVA era zero pentru car­te, în 1994. În 2004, cartea a primit un TVA de 9%. 9%+2% fac 11%, deci, în 10 ani, car­tea a fost taxată de cinci ori şi jumătate mai mult. M-am dus să văd ce s-a în­tâm­plat cu ți­gă­rile, cu alcoolul. Creșterea a fost în ultimii 10 ani de trei-patru ori. Pen­tru ce ritmul de creștere a taxării la carte e cel mai mare în România față de Eu­ropa?

Ar trebui să ne explice d-l Vosganian de ce, pe acel circuit simplu librării­–USR, au intervenit editorii ca perceptori. Eu n-am înțeles. A intervenit un intermediar pe ca­re să dăm vina că nu colecta ceea ce de fapt nu colecta USR. Noi colectăm la fel de greu timbrul literar cum colectează și USR. Un exemplu: avem trei-patru lanțuri mari de librării care au dat faliment sau au in­trat în insolvență. Eu am rămas cu timbrul literar. Să-l plătesc dacă nu l-am încasat? Mi se pare imoral ca acel ordin care a mo­dificat legea să fie dat taman de d-l mi­nistru al Culturii din vremea aceea, care întâmplător era și președintele Uniunii Muzicologilor, iar din guvern făcea parte și d-l Vosganian, care întâmplător re­pre­zenta și USR. Când ajungi la guvernare, nu trebuie să urmărești scopurile gru­pă­ri­lor pe care le reprezinți, ci trebuie să ur­mărești binele cititorilor.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1305/foto_dezbatere/IMG_4130.jpg

Ion Caramitru şi Varujan Vosganian în timpul dezbaterii.

 

Noi suntem aici ca să ne apărăm piața, nu ca să obținem profit, nici ca să ținem tim­bru literar. Hotărâți-vă: ce este cu acest tim­bru, ce regim are? El ar trebui trecut în Codul Fiscal, să nu fim noi perceptori, să-l culeagă organele statului care știu să colecteze. Costă mai mult să colectezi tim­brul decât timbrul însuşi.

Această măsură nu are un studiu de im­pact. Am încercat să fac un studiu de im­pact pe propria editură. Avem sute de mii de cărți care stau în librării 2-3-4 ani, cât prevăd contractele. Dacă blochez acei bani, voi avea mai puțini bani de tipar și, după calculul meu, e vorba de vreo 20%. Deci voi avea 20% mai puțini bani de pro­duc­ție, 20% mai puțin TVA, 20% mai puțin im­pozit, 20% mai puține contribuții pen­tru sănătate, 20% mai puțin pentru drep­turi de autor etc., pentru că îmi scade pro­ducția cu 20%. Dar, în amonte, înseamnă că şi industria tipografică va scădea cu 20%, iar în aval înseamnă că librăriile, ca­re vor vinde cu 20% mai puțin, vor oferi mai puţine locuri de muncă cu 20%.

Nu știu de ce nu se face legea spon­so­rizării, a mecenatului în cultură, fiindcă ne-ar fi permis să dăm burse scriitorilor, să dăm sponsorizări în bibliotecile rurale, care sunt într-o stare jalnică etc. Avem cam un milion şi jumătate de cititori ac­tivi, care sunt și cumpărători de carte. De partea cealaltă sunt cei aproape 3.000 de membri ai USR. Dacă am în­țeles bine din Eurobarometru, la noi indicele de scădere a cititorilor este dublu față de cel din Eu­ropa. Din ce citesc prin presă, sunt 200-300 de atestate de scriitor care se dau pe an, deci avem acum 350 de scriitori pe cap de cititor activ. Dacă mergem așa, în 10 ani o să mai avem cam 200 de cititori pe cap de scriitor atestat. Îi rog pe cei care se gândesc la această lege să aibă în vedere in­teresele cui vor să le apere.

 

MIHAI STURZU (deputat, membru al Comisiei de Cultură și Mass-Media):

V-aș propune să încheiem subiectul aces­tei legi, pentru că este neaplicabilă, cu tot respectul pentru inițiatorii ei. În primul rând, această lege prevede un timbru fi­zic, de la Imprimeriile Naționale, care să se aplice pe manifestările culturale, așa cum sunt ele – cărți, muzică, sculpturi, pic­turi. Asta nu se poate aplica: în timpul ședinței Comisiei de Cultură, am descărcat de pe Internet două cărți și patru piese mu­zicale, pe care le-am cumpărat. Nu știu cum se poate aplica timbrul fizic aici.

Nu putem susține o zonă economică - pen­tru că, până la urmă, cultura are şi această caracteristică economică -, punând o taxă în plus. Prin urmare, soluția decentă este să eliminăm complet acest timbru cul­tural, pentru că nu mai servește nimănui, cu atât mai puțin cititorului.

 

Beneficiarii timbrului cultural

 

ION CARAMITRU (președintele Uniunii Teatrale din România - UNITER și al Alianței Naționale a Uniunilor de Creatori - ANUC):

Subiectul acestei dezbateri e o falsă pro­ble­mă. Nu discutăm despre ceea ce e esențial – modul în care se folosește acest timbru, cine sunt beneficiarii și care sunt acțiunile controlate prin efectul legii.

După cutremurul din ‘77, Ceaușescu a de­că­zut munca în artă, care până atunci se petrecea sub imperiul grupei a doua de muncă – asta însemna o bonificație de trei luni la an de vechime, salariu ceva mai bun și ieșirea la pensie mai devreme. Apoi fost decăzută la grupa a treia de muncă, care reprezenta prestatorii de servicii. Am fost prestatori de servicii artistice, ăsta era nomenclatorul de profesiuni, condiția noastră socială. Asta a presupus scăderea salariilor, dispariția bonificației și o pensie mizerabilă. În CPUN, la inițiativa mea și cu ajutorul ministrului Muncii de atunci, s-a revenit la grupa a doua. Aceste grupe au fost desființate ulterior. Dar asta a pre­supus ca o parte dintre cei care au ieșit la pensie după ‘89 să recâștige ceva din drep­turile pierdute. Cum legile n-au efect re­tro­activ, toți ceilalți au murit sau mai trăiesc încă cu 6-700 lei pensie, artiști de prim rang. În aceeași condiție se află și ar­tiști din alte uniuni. Legea timbrului cul­tural face ca cei care au 700 de lei pensia la bază să ia jumătate în plus.

Închei citindu-vă art. 3 din legea în vi­goa­re: „Sumele care se cuvin organizațiilor de creatori vor fi utilizate pentru: a) sus­ținerea unor proiecte culturale de interes național; b) participarea la concursuri de interpretare și creație în țară și străi­nătate; c) promovarea unor acțiuni cu participarea românilor de peste hotare; d) susținerea și protejarea artei teatrale, cinematografice și muzicale; e) com­ple­ta­rea fondurilor destinate susținerii ac­ti­vi­tăților tinerilor creatori, interpreți și exe­cutanți; f) sprijinirea materială a crea­to­rilor, interpreților și executanților pen­sio­nari; g) sprijinrea materială a revis­te­lor de specialitate aparținând uniunilor de creatori; h) sprijinirea înscrierii în cir­cuitul național și internațional a operelor artistice de valoare; i) cinstirea și per­petuarea memoriei personalităților cul­tu­rii românești și ale minorităților na­țio­nale atât în țară, cât și în străinătate; j) pu­nerea în valoare a patrimoniului fol­cloric și etnografic; k) susținerea finan­ciară a spectacolelor în care sunt pre­zen­tate opere de creație ale căror autori sunt români sau reprezentanți ai mi­no­rităților naționale din România“. Asta e des­tinația controlabilă și sancționabilă a tim­brului. În plus, raportarea obli­ga­to­rie, con­form legii, se face anual către Mi­nis­terul Culturii și apare în Monitorul Oficial.

 

O lege fără studiu de impact

ȘERBAN RADU (director general al Librăriilor Cărturești):

Cred că nu există un studiu de impact pen­tru industria noastră. Suntem într-o si­tua­ție de foarte mare criză în România. Noi aici vorbim să taxăm cultura de la cultură, adică luăm de la gura unui scriitor şi să-i dăm la gura altui scriitor. În România, avem produsele acestea – carte, muzică, film – pentru care există o concurență ne­loială generată de piraterie. În anumite sec­toare, aceasta e mai mult de 80%. Pi­ra­teria de pe Internet nu o taxează nimeni.

În țara noastră s-au închis mult mai multe librării decât s-au deschis. Diverta a in­trat în insolvență și nu reușește să iasă de mulți ani, dar situația este similară și cu Librăriile Alexandria şi peste tot în țară. Știți cu cât suntem noi întârziați cu plățile către Polirom, Humanitas etc.? Vorbim de luni întregi; marfa e vândută, dar o plă­tim cu întârziere, pentru că nu sunt bani!

De aceea vorbesc despre un studiu de im­pact. Luați o firmă care să evalueze dacă piața aceasta mai are de unde să extragă bani. Eu vă spun că nu are. În situația asta suntem toți. Dacă ar fi fost trei jucători pre­mianți în piață și 20 proști, s-ar fi zis: ăștia sunt proștii. Dar arătați-mi pre­mi­antul! El nu există.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1305/foto_dezbatere/IMG_4017.jpg

Ion Caramitru, Varujan Vosganian, Sever Voinescu, Gabriel Liiceanu şi Mihai Sturzu în timpul dezbaterii.

 

Sunt de acord că trebuie susținută cultura, dar ăsta e obiectivul Ministerului Cul­turii, un obiectiv pentru care noi ar trebui să ne luptăm cu guvernul să-l spri­jine din alte surse. Pentru că, dacă ai o cultură sănătoasă, îți aduce investitori, îți creează alte domenii care aduc beneficii.

Știți care e primul lucru la care vor re­nun­ța editurile? La scriitorii români. Pentru că acolo e risc. Să publici Coelho sau Már­quez nu e niciun risc. Care e primul lucru pe care îl tai de pe listă? Tinerii pe care îi pu­blici, cei care nu sunt consacrați. Toți edi­torii stau cu titlurile în sertar şi nu le pu­bli­că. Pentru că nu sunt bani de tipar. Ba­nii pe care dvs. încercați să-i scoateți an­grenează un efect mult mai grav decât a spus d-l Lupescu. Pentru că, dacă nu mai scoa­te cinci titluri, ci patru, dum­nea­lui poa­te că își reduce cu  20% personalul din depozit, dar eu n-am cum să reduc 20% din spațiul unei li­bră­rii. Eu am pus „in­solvență“ pe uşă și dum­nealui mai are un distribuitor care nu și-a plătit datoriile. Efec­tul în lanț este mult mai neplăcut.

 

CĂLIN VLASIE (director general al Editurii Paralela 45):

Aici suntem două categorii de scriitori: unii care sunt numai scriitori sau poate mai sunt și parlamentari, și alții care mai sunt și editori. E o mare diferență între cele două categorii. Adevărul îl știu cei care sunt și editori și acest adevăr nu e cunoscut deloc de guvernanți. Situația în momentul de față este următoarea: noi ne disputăm să­răcia. Niciodată România nu a fost atât de căzută din punct de vedere cultural și edu­cațional ca acum. Dvs. credeți că se pot mări vânzările la Cărturești dacă ministrul Pricopie a scos cartea din școală? Pe falsa idee că profesorii fac evaziune fiscală, un profesor la ora actuală nu mai îndrăznește să recomande o carte unui elev. Suntem edi­tori în piață de 20-25 de ani și n-am fă­cut evaziune fiscală. Eu sunt unul care plă­tește taxe la zi. Numai că eu, trecând aproa­pe printr-un faliment acum 14 ani, am renunțat să mai public beletristică, în special contemporană românească, pentru că nu se vinde. Trebuie să corelăm asta cu ce se întâmplă în cultura și educația din Ro­mânia. Noi nu avem acum o strategie care să cupleze cele două mari deziderate na­țio­nale. Fără cultură și fără instrucție, putem să sperăm noi către un proiect de țară?

Cifra de afaceri pe toată industria edi­to­rială din România în prezent, după opinia mea, pe valoare netă, nu e mai mult de 50 de milioane euro. Din suma asta, după cal­culele mele, statul câștigă în jur de 18-20 milioane euro, de la amărâții ăștia de edi­tori, care nu au bani să-și plătească au­to­rii, în primul rând. Cărțile pe care le edi­tăm nu au tiraje mari. Sunt câteva excepții de autori, dar o cultură nu se face cu ex­cepții, nu toți vând cărțile la tirajele lui Lucian Boia sau Cărtărescu.

Nici nu putem să ne păstrăm, pe de altă par­te, pe o poziție de genul „nu-mi pasă de USR“ sau de ce se întâmplă în teatru, în galeriile de artă etc. Dar nu putem să apă­rem noi, editorii, ca nişte capitaliști ve­roși, cum ne-a numit premierul Ponta – „baronii editurilor“.

 

Subvenţionarea culturii de către stat

DAN SCHWARTZ (consultant fiscal):

Aș pleca de la definiție: timbrul cultural nu e un impozit, nu e o taxă. Dacă vă ui­tați în Codul Fiscal sau în Constituţie, ace­ste categorii economice sunt definite. Nu vom regăsi nicăieri o astfel de categorie - o sumă de bani care este colectată de la contribuabilii consumatori (pentru că ei sunt cei care plătesc în ultimă instanță) și ca­re e transferată, în baza unei legi, către alți contribuabili, entități de drept privat, chiar dacă ele au statut de utilitate pu­blică.

Chiar dacă nu ne place, cultura face parte din economie, așa cum și economia face par­te din cultură. Nu se poate vorbi de cul­tură fără a se vorbi de o piață a produselor culturale. Această piață nu poate fi sus­ți­nută decât de tranzacțiile care se fac, asta înseamnă că trebuie să existe o cerere și o ofertă care să se întâlnească la un moment dat pe piață. Dacă oferta cu cererea nu se întâlnesc, atunci piața moare. Dacă piața nu este solvabilă, deci dacă cei care sunt ca­pabili să producă, ca și cei care sunt ca­pabili să cumpere nu dispun de lichidități, de bani, iarăși piața nu există. Orice creș­tere artificială a prețului unui produs cre­ează distorsiuni în această piață. Timbrele culturale reprezintă în sine o distorsiune. Vă dau exemplu timbrul arhitecturii. Nu văd nicio logică economică pentru care un investitor care restaurează un monument istoric trebuie să plătească 0,05‰ din va­loarea investiției către Ordinul Arhi­tec­ți­lor, care este o organizație profesională, al­cătuită din profesioniști care plătesc co­ti­zații. Și eu sunt expert contabil, con­sul­tant fiscal și auditor financiar și plătesc con­tribuții la trei corpuri profesionale. Ce s-ar întâmpla dacă experții contabili ar spune: pe lângă contribuțiile de la con­ta­bilii care fac parte din acest corp pro­fe­sional, colectăm 2% din orice lucrare con­tabilă pe care o face cineva, pentru în­cu­rajarea profesiei contabile?

Din punct de vedere fiscal, acest timbru cultural e statutat într-un act normativ plin de inadvertențe. Nefiind o categorie fis­cală, nefiind o așa-numită taxă para-fis­cală, nimeni nu știe ce este. Totuși, el exis­tă și generează discuții precum cele de azi. Soluția e una singură: o decizie de na­tu­ră politică. Există în lumea aceasta țări care subvenționează cultura, altele care nu subvenționează cultura. În SUA cultura nu e subvenționată. Cântăreții de jazz nu sunt capabili să-şi asigure singuri pensiile, depunând în fondurile de pensii sumele necesare. Ele sunt asigurate de o or­ga­ni­zație fără scop lucrativ, care se ocupă de colectarea de fonduri din care să fie plătite aceste pensii. E ca și cum USR sau Ordinul Arhitecților s-ar ocupa de colectarea de fonduri, ar strânge acești bani, dar nu prin lege, ci prin activitatea lor fără scop lu­crativ, și i-ar folosi pentru supli­men­ta­rea pensiilor membrilor uniunilor res­pec­tive. Dar este o alegere. Franța sub­ven­țio­nea­ză cultura până într-acolo că a pus în pericol Tratatul economic transatlantic, pentru că subvenționarea culturii produce distorsiuni în piața culturală. România ce vrea? Vrea să lase piața liberă să func­țio­neze, conform regulilor pieței, chiar dacă e vorba de piața produselor culturale, sau vrea să intervină? Dacă vrea să lase piața li­beră, legea aceasta nu-și mai are sensul. Dacă alege varianta cealaltă, plecând de la ideea că există riscul să dispară cultura ro­mâ­nească, atunci statul să subvenționeze cultura, și atunci legea aceasta dispare din nou.

 

ANDREI CORNEA (membru al GDS):

Ascultându-vă, am sentimentul că se apli­că dictonul divide et impera. Cine face asta? Statul român care, în loc să adopte o politică de subvenționare a culturii, în­cear­că să scape de această povară aruncând mă­găreața ba pe editori, ba pe dis­tr­i­bui­tori, ba pe organizațiile de creatori. Până la urmă, și unii, și alții au niște interese. Sigur, nu sunt identice, dar până la urmă in­teresele sunt ca lucrurile să meargă bine. Or, noi constatăm că producția de car­te este tot mai scăzută. Nu spun că mo­tivul principal ar fi acela că ar fi prea scumpă cartea. Motivul principal mi se pa­re că trebuie căutat în lipsa de educație și în multe alte locuri. Dar faptul că o carte costă un pic mai mult decât ar putea costa este agravant. Probabil că același lucru se întâmplă și cu celelalte produse culturale.

Nu sunt în măsură să dau soluții, dar mi se pare că, în primul rând, ar trebui re­du­să TVA și mai mult. Acum se face TVA de 9% la pâine, cred că vom avea la fel și la carne. Dacă e așa de ușor, să facem TVA la carte de 2-3% și, în felul ăsta, cartea va fi considerabil mai ieftină. În al doilea rând, dacă TVA rămâne cât este, s-ar putea ca o parte din banii recoltați de stat prin TVA pe carte să fie folosiți la unele subvenții culturale.

Cu cât vor costa mai scump, se vor vinde mai puține cărți, editurile vor avea di­ficul­tăți tot mai mari, bineînțeles că și uniunile vor avea dificultăți, pentru că majoritatea creatorilor au și ei nevoie de un public. Deci eu cred că dvs., uniuni, autori și edi­turi, ar trebui să găsiți o soluție, să vă adre­sați statului și să-i cereți să rezolve această chestiune nu pe spinarea dvs. și a cititorilor, ci să găsească o soluție de sub­venționare oficială.

Editurile, transformate în colectori de taxe pentru USR

 

GABRIEL LIICEANU (preşedinte al Grupului Humanitas şi membru al GDS):

Nu vă ascund că sunt obosit de această discuție începută acum câțiva ani și re­lu­a­tă acum cu o înverșunare sporită. De fapt e vorba de un bătut al apei în piuă care ne macină tuturor nervii. Ce a spus Andrei Cornea e perfect adevărat. E vorba despre un stat care, în loc să-și rezolve problema promovării culturii românești, o distribuie spre entități absolut inadecvate.

Mă voi opri mai întâi asupra aberației legii din 1994. Am să vă răspund, d-le Vos­ga­nian, de ce timp de zece ani n-au plătit dis­tribuitorii și de ce tentația e să nu plă­tească nimeni niciodată dând curs acestei legi, fie editori, fie orice. Adevărul e că acești bani nu sunt colectați în mod se­pa­rat de la publicul cumpărător de carte. Un editor, indiferent dacă scrie pe carte că 2% reprezintă timbru literar, își face pre­țul în raport cu posibilitățile pieței de a ab­sorbi produsul. Așa că ceea ce primiți dvs. de la Humanitas când vă plătim 50.000 de euro pe an, să zicem, nu sunt banii co­lec­tați de la public, ci sunt bani plătiți din în­casările editurii și care ne afectează în mod direct veniturile. Sigur, formal, acești bani ajung în casieria Uniunii Scriitorilor in­tro­ducând pe fir simbolul palid al cum­pă­ră­torului care a acceptat să dea 2%. Cititorul nu a fost întrebat niciodată, habar n-are că acești bani au fost calculați din suma pe care o dă pe o carte. E ceva ce nu poate fi calculat separat, chiar dacă în con­ta­bi­li­tate apare așa.

În al doilea rând, vă propun să nu ne min­țim: legea a fost făcută sub forma unui lobby direcționat. Dacă în CPUN sau în par­lament în anii ᾿90, când ați promulgat Legea timbrului literar, ar fi fost deputați editorii, și nu scriitorii, vă puneau pe dvs., pe scriitori, să plătiți nu știu ce tim­bru editorilor. Cum ar fi fost? V-ar fi plă­cut? Acum ați fi țipat dvs. că legea e ne­constituțională. Impudoarea acestei legi vi­ne din faptul că ați folosit la un moment dat pârghii de putere pentru a impune ce­va ce nimeni nu știe cum poate fi definit: taxă nu e, impozit nu e, para-taxă nu e... Dar ce e? De ce n-a plătit nimeni timbrul vre­me de zece ani? Pentru că nici dvs. nu știți ce trebuia plătit. Ce fel de lege e aceea prin care statul obligă o entitate privată (edi­tură) să colecteze (în mod gratuit!) o sumă de bani (neîncadrabilă în niciun no­menclator financiar) în beneficiul altei en­tități private (Uniunea Scriitorilor)?

Nu pot înțelege în ruptul capului de ce mă puneți pe mine să vă fac serviciul de co­lector! Dar duceți-vă, d-le Vosganian, îm­preună cu tot staff-ul Uniunii în librării, stați lângă casele de marcat și încasați-vă taxa de la fiecare cumpărător de carte! Ce­reți-i separat 2% din prețul pe care l-a plă­­tit! Angajați-vă colectori de taxe! În sta­tutul meu de firmă privată nu există sar­cina de colector pentru nimeni pe lume. Mă puneți, printr-o lege abuzivă, să joc un rol pe care nu știu să-l joc și nu vreau să-l joc. Pe lângă faptul că mi se iau bani din venituri, cum spuneam, mă mai și pu­neți să practic servicii pentru care nu mă plătiți. Pentru Dumnezeu, nu mă trans­for­mați, prin lobby parlamentar, în colec­torul dvs. de taxe!

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1305/foto_dezbatere/IMG_3910.jpg

Aspect din timpul dezbaterii.

 

Și-acum, în al treilea rând, mi-am pus în­trebarea pentru ce facem noi, editorii, toa­te astea. Ni se răspunde: pentru pro­mo­varea tinerelor talente literare. Așa scrie în statutul Uniunii. Iată, am în față un text care a fost publicat în februarie 2013 în Adevărul, sub semnătura lui Cristian Del­cea și Mihai Voinea. Are titlul Kitsch și impostură în Uniunea Scriitorilor. Li­te­ratura care-ți întoarce stomacul pe dos. Este un material vast, în care au fost tre­cute în revistă câteva dintre tinerele ta­lente din USR. Vă rog să mă iertați, în ge­neral nu am un limbaj buruienos, dar în ca­zul de față, trebuind să reproduc creația în toată acuratețea ei, mă văd silit să reproduc cuvintele operei întocmai. Iată un fragment din poezia intitulată I Had a Dream, a tânărului talent Mădălin Roșior. Mă gândeam, în timp ce o citeam, cum tre­buie eu să strâng taxa de timbru literar pen­tru ca poetul să fie susținut și în­cu­rajat. Cum să refuzi să ajuți și să încurajezi un astfel de poet? Dar să ascultăm: „Am avut şi eu un vis destul / De ciudat, în ca­re mă urmărea / Un om, hămesit să-mi devoreze căcatul. / «Ştii», mi-a măr­tu­risit, «sunt un canibal / Destul de laş. Şi de înapoiat. Mănânc doar dâra oa­me­ni­lor, / Ce rămâne în urma lor, în timp.» / «Mănânci căcat!» i-am strigat, cu dis­preţ. / «Aşa e», a recunoscut, cu umi­lin­ţă, / Dar nu m-aş da în lături nici de la o gură de pişat, / Proaspăt, eventual di­rect de la sursă. [...].

Domnul Mădălin R. e membru al Uniunii, tânăr talent. Materialul din Adevărul con­ține analiza a vreo zece personaje de acest gen, trecând prin d-na Romanescu, cu tri­logia (din care au ieșit deja două volume) despre „calvarul iisusic al cântărețului Fue­go“. Articolul trece în revistă, de ase­me­nea, opera celui mai tânăr membru USR, d-l Liviu Andrei, supranumit „Henry Miller de Caracal“, care a scris un roman, Gay­zer, din care ni se oferă o mostră: „Des­ti­nul urla. Urla ca o băşină de fasole groa­să. Sfinctereala şi prosteala prostatei tre­buiau să se facă muci şi să dispară. Ovi­diu avea să-şi schimbe pielea printr-o puş­cărioară. Frecatul de Aurică nu-i mai grăbea năpârlirea iar Ginuţa cea lu­ciferică îi cariase muşcătura care-i atră­gea atât de mult bărbatul. Jucase piz­deş­te. Mişeleşte. Curveşte. Era dată dreacu. Cântase la penisul lui Aurică ca la un flu­ier cărnos“.

Cum să mă pot împiedica, în aceste con­diții, să-mi pun întrebarea: pentru cine strâng eu taxe, dând curs unei legi ne­constituționale, făcând oficiul de colector neplătit al Uniunii Scriitorilor?

Așa stând lucrurile și cu gândul la atâția co­legi eminenți pe care îi am în Uniune – unii dintre ei clasici în viață – și la atâtea ta­lente minunate existente acolo, profit de pri­lejul acestei distinse adunări ca să fac ur­mătorul anunț: nu mai doresc, de azi, să fiu membru al unei uniuni care, în loc de breaslă sau castă, a devenit un sindicat de mase cu 2.600 de membri și cu o con­du­ce­re care tratează editurile ca pe firme-slugi, și nu ca pe cei mai importanți slujitori ai cul­turii scrise și ca pe adevărate focare cul­turale ale țării. Nu doresc să fiu coleg cu oameni care înjosesc hârtia în felul ăsta. De azi nu mai am nicio relație cu Uniunea Scriitorilor. Vă mulțumesc.

 

EUGEN VASILIU (membru al GDS):

Atunci când am făcut Legea dreptului de autor, m-am întrebat ce e cu Legea tim­brului și care e natura acestei chestiuni. D-l Schwartz a răspuns foarte corect: nu e taxă, nu e impozit. Eu, ca jurist, spun mai mult: nu e un drept, ci, prin definiție, e un beneficiu legal, adică acordat de lege. Un beneficiu legal are și avantaje, și de­zavantaje. Dezavantajul este că, cu timpul, prin exercițiu prea îndelungat, intră în percepția publică, și mai ales a be­ne­fi­cia­rului, ca un drept. Și când vrei să te atingi de el, se spune: e un drept câștigat. Or, nu e aşa. Un drept câștigat este ziua de mun­că de opt ore. Un beneficiu legal nu e un drept câștigat.

 

Timbrul cultural stimulează creaţia

 

PETRU LUCACI (preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici - UAP):

Mi se pare corect să vorbesc numai din perspectiva artiștilor vizuali. Artiștii su­portă toate costurile de producție a ar­tei contemporane, de la locul de muncă, de la atelier, la materiale, la spațiile de ex­pu­nere (pentru că spațiile de expunere au niște costuri, care ne revin tot nouă, ar­tiș­tilor - chirii, utilități, personal etc.). Vi se pa­re anormal ca, prin această lege, 0,5% din vânzarea operei de artă să se re­di­rec­ționeze spre actul de creație? Pentru că noi putem acoperi doar proiecte culturale și pe zona experiment, și pe zona tra­di­țională, din care putem să dăm niște pre­mii anuale, să stimulăm și tinerii, și pre­mii de excelență pentru a recunoaște ac­tivitatea de creație de o viață a unor ar­tiști. Putem să edităm singura revistă de arte vizuale care se publică în România și care are un rol și formativ, și documentar, și de arhivă pentru ce se întâmplă în spa­țiul românesc.

Dacă statul nu se implică, nu există alte mij­loace. Nu sunt fonduri de artă con­tem­porană, cum sunt în Franța, unde există fond național, fond regional și fond local care stimulează producția de artă con­tem­porană, care o tezaurizează, o plasează în muzee. În ultimi 20 de ani, în muzeele din România n-a mai intrat nicio lucrare de artă contemporană, ca și cum în perioada asta nu s-ar fi creat nimic. Vrem un Ghe­nie, ca să-l avem și noi în colecțiile de ar­tă românești, dar deja nu-l putem achi­zi­ționa, pentru că a ajuns la 1.700.000 de eu­ro. Timbrul nu poate să facă așa ceva, dar putem să stimulăm creaţia, pentru că Ghenie nu este singur, la Cluj este o filială a UAP foarte puternică, nu apare un Ghenie din senin, ci în urma unei in­ves­tiții, în urma unei competiții, a unei im­plicări. Parlamentul României, în loc să sus­­țină retragerea acestui minim ajutor pentru cultura contemporană, ar trebui să găsească mijloace prin care să compenseze și să găsească forme de finanțare. Pentru că pe noi nu ne interesează neapărat va­ri­anta timbrului. Dacă există alte mijloace efi­ciente care să compenseze, e minunat.

 

O lege ancronică, ne-europeană şi lipsită de logică

LIDIA BODEA (director general al Editurii Humanitas):

D-le Lucaci, ne-ați spus că pentru pictura lui Adrian Ghenie nu există niciun fel de timbru pentru că el, ca autor, are re­zi­dență în Germania, nu în România. Profit de răspunsul dvs. și vă întreb dacă știți cum e la cărți, în cazul traducerilor, care, de fapt, generează cea mai mare parte din taxa de timbru? Traducătorul, esențial fi­ind în publicarea cărții, dar urmând totuși autorului, e cel care decide destinația tim­brului literar. Explicați-mi de ce Vargas Llosa sau Herta Müller trebuie suprataxați în România. Știți ce spune Legea dreptului de autor? Că dreptul de autor se referă în primul rând la opera originală, traducerea fiind un drept conex, derivat. Or, prin ta­xa de timbru, în România, și numai în Ro­mânia, i se cere autorului „să uite“ că el e autorul operei.

Apoi, nu poți să compari teatrele, care pes­te 90% sunt bugetare, cu zona edi­to­rială, cu librării şi edituri care țin de pri­vat. Sunt realități distincte. Oricum, glu­mind poate, vă spun că la urma-urmei nu înțeleg de ce taxăm cu timbru literar cum­părătorul unui volum de teatru, dar nu taxăm tot cu timbru literar și spectatorul unei piese din respectivul volum, de vre­me ce, într-o formă sau alta, tot cu textul unui autor ne întâlnim...

E nevoie poate de câte o lege distinctă pen­t­ru fiecare zonă – despărțiți o dată pen­tru totdeauna domeniul bugetar de domeniul privat, despărțiți industriile crea­tive și culturale, care sunt o realitate distinctă, cu un metabolism economic pro­priu, de proiectele culturale care ar trebui să se autosusțină și / sau să fie asumate de stat prin politici coerente și transparente de susținere a culturii.

În concluzie, spun că legea aceasta: 1) este o lege anacronică, ea nu-și mai are rostul du­pă 21 de ani, timp în care s-au re­glementat drepturile de autor și drepturile conexe; 2) e o lege ne-europeană, dovadă scri­sorile primite de la Federația Eu­ro­peană a Editorilor; 3) e o lege lipsită lo­gică, pentru că nu reușește să facă dis­tinc­ții elementare ca acelea între bugetar și pri­vat, produs fizic și produs virtual, ope­ră originală și operă derivată, autor și tra­ducător etc.

 

Situaţia din industria muzicală

 

ANDREEA STRĂTULĂ (avocat, reprezentant al industriei muzicale):

Situația este la fel de dramatică și în ce pri­vește industria muzicală. Legea dreptului de autor remunerează creatorii şi obligă pro­ducătorul să plătească autorului care a compus opera muzicală și artistului care a prestat creația artistică. Pentru ce să se mai plătească acel 2% timbru muzical, pes­te plata drepturilor de autor? Știți cât sunt drepturile de autor la un concert? 7% din prețul biletelor vândute. Știți cât este timbrul muzical la un concert? Încă 5%. E prea mult, prea împovărător și nu se justifică prin prisma Legii dreptului de autor. Am făcut un calcul simplu: vine Robbie Williams la Bucureşti pe 17 iulie - la 30.000 de bilete vândute, la un preț me­diu de 200 lei pe bilet, va rezulta timbrul muzical 100.000 euro, care trebuie plătit la UCMR.

 

PETRE GURAN (membru al GDS):

Este extrem de regretabil că se ajunge la această discuție de pe două baricade false. Nu numai că nu rezolvăm problema, ris­căm să discredităm actul creator. Trebuie să facem o alianță cu uniunile, cu editurile etc. și să organizăm comisii ale societății civile pe probleme specifice. Trebuie venit dins­pre uniuni cu proiecte, trebuie evitată impresia unui lobby partizan, trebuie ca discuția să fie publică înainte de a ajunge în parlament, astfel încât să fie un punct de vedere comun. În plus, atrag atenția că po­liticul exploatează aceste falii și le po­li­ti­zează.

 

A consemnat RĂZVAN BRĂILEANU

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22