Pe aceeași temă
Marţi, 17 martie, Grupul pentru Dialog Social (GDS) a organizat dezbaterea cu tema Legea timbrului cultural: o binefacere sau un neajuns pentru cultura română?, moderată de Sever Voinescu, la care au participat, printre alţii, membri ai Comisiilor de Cultură din parlament, reprezentanţi ai uniunilor de creaţie, ai industriei editoriale şi ai societăţii civile. Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere.
SEVER VOINESCU (membru al GDS):
Suntem strânși în jurul unei teme care a născut oarecare tensiune și întrebări cu privire la actorii de pe piața culturală. Eu n-am niciun parti-pris față de niciuna dintre părți. Am totuși un interes personal - al celui care consumă cultură. Interesul meu, ca cititor - pentru că s-a vorbit de timbrul literar -, este de a avea cărți multe, bune, la prețuri accesibile. Asta înseamnă că businessul editurilor trebuie să meargă foarte bine și, în același timp, autorii trebuie să fie și ei, dacă nu mulțumiți, în orice caz, să aibă sentimentul că sunt recompensați pentru munca lor.
Pentru început, dau cuvântul unuia dintre inițiatorii legii timbrului cultural.
Administrarea corectă a timbrului literar
VARUJAN VOSGANIAN (prim-vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România – USR şi senator):
Să-mi permiteți să mă refer în primul rând la timbrul literar, care a stârnit cele mai multe patimi. Timbrul literar s-a perceput, potrivit legii, din 1994 şi a fost inclus în prețul cărților, iar legea obliga ca el să fie individualizat în contabilitate. Între 1995–2005, timbrul literar a fost integral încasat de distribuitori. În perioada 1995–2005, USR a încasat 0% din timbrul literar. Când am venit la USR ca vicepreședinte, am încercat să normalizez această situație. Am avut întâlniri cu câțiva distribuitori și am făcut un grafic ca să-mi plătească pe ultimii trei ani, pentru că mai înainte se prescria, potrivit legii. În perioada 2006–2008 am avut o încasare ceva mai mare. În 2009–2014, beneficiarii timbrului au fost: 90% – editurile, 10% – USR. Au fost ani, 2010–2011, când procentul a fost chiar mai mic de 10%. În 2014, s-a împărțit așa: 88% – editurile, 12% – USR. În acești 20 de ani, beneficiarul aproape exclusiv al banilor plătiți de cititori ca timbru literar au fost distribuitorii până în 2005 și editurile până în 2014.
Motivul pentru care am dorit modificarea legii nu a fost acela că ea era proastă, ci că nu se aplica. Potrivit legii, ar fi trebuit ca administrația fiscală să verifice modul în care se percepe taxa de timbru și se varsă beneficiarilor. A fost pusă și această întrebare: de ce se dă de la privat la privat? Nu e chiar așa. Beneficiarii sunt instituții de interes public, au acest regim de utilitate publică, altfel n-ar putea să beneficieze de timbrul cultural. Motivul pentru care noi am venit cu această inițiativă a fost să încercăm o formulă care să permită administrarea corectă. ANAF n-avea niciun interes să piardă vremea cu 1.000 de edituri şi să le verifice pe toate. Pentru că miza nu este chiar atât de mare cum o arată dezbaterea. Pe ansamblu, piața de carte este 70-90 de milioane de euro, din care beletristică cam 40%, ceea ce înseamnă cam 30 de milioane de euro, din care 2% înseamnă cam 600-700.000 de euro. USR a primit în mod constant între 60-80.000 de euro pe an. Repet, singura rațiune pentru care noi am venit cu această propunere a fost să îmbunătățim mecanismul de administrare, care a fost teribil de defectuos.
Suprataxarea cărţii
SILVIU LUPESCU (directorul general al Editurii Polirom):
Nu mai vreau să reiau șirul de jigniri şi acuzaţii că am face evaziune fiscală. Mai ales d-l Vosganian trebuie să știe bine ce e aia evaziune fiscală – ceea ce înseamnă că nu achit niște taxe la stat, nu că nu achit un timbru care e o para-taxă (eu îi zic bir), inventată printr-o lege specială în 1994, într-o perioadă când s-au dat tot felul de legi speciale care acordau privilegii, inclusiv USR, care rămâne totuși instituția care dă „atestate de scriitor“. Pentru cine nu știe, atestat de scriitor înseamnă 50% pensie în plus, plătită din bugetul de stat. O societate comercială, cum este o editură, o dată la trei-patru ani primește un control de fond, care verifică toate actele. Editura Polirom a fost controlată de câteva ori. Niciodată fiscul nu a găsit ceva care să miroasă a evaziune fiscală. Apoi, ni s-a spus că ascundem tirajele. Și eu aș putea să spun că regizorii în teatru sunt plătiți ilegal. Nu, sunt plătiți cu un drept de autor. Sunt aici autori de la Polirom și de la alte edituri care știu că, în conformitate cu legea, trebuie să trecem în acte tirajul, trebuie să obținem acordul pentru reeditări și autorul are drept oricând să controleze aceste acte. Noi nu vindem la colțul străzii, ci vindem cu acte, deci nu putem fi nici evazioniști, nici să ascundem tirajul.
Se uită un lucru: în momentul în care a fost adăugată acea lege care prevede 2% timbru cultural, TVA era zero pentru carte, în 1994. În 2004, cartea a primit un TVA de 9%. 9%+2% fac 11%, deci, în 10 ani, cartea a fost taxată de cinci ori şi jumătate mai mult. M-am dus să văd ce s-a întâmplat cu țigările, cu alcoolul. Creșterea a fost în ultimii 10 ani de trei-patru ori. Pentru ce ritmul de creștere a taxării la carte e cel mai mare în România față de Europa?
Ar trebui să ne explice d-l Vosganian de ce, pe acel circuit simplu librării–USR, au intervenit editorii ca perceptori. Eu n-am înțeles. A intervenit un intermediar pe care să dăm vina că nu colecta ceea ce de fapt nu colecta USR. Noi colectăm la fel de greu timbrul literar cum colectează și USR. Un exemplu: avem trei-patru lanțuri mari de librării care au dat faliment sau au intrat în insolvență. Eu am rămas cu timbrul literar. Să-l plătesc dacă nu l-am încasat? Mi se pare imoral ca acel ordin care a modificat legea să fie dat taman de d-l ministru al Culturii din vremea aceea, care întâmplător era și președintele Uniunii Muzicologilor, iar din guvern făcea parte și d-l Vosganian, care întâmplător reprezenta și USR. Când ajungi la guvernare, nu trebuie să urmărești scopurile grupărilor pe care le reprezinți, ci trebuie să urmărești binele cititorilor.
Ion Caramitru şi Varujan Vosganian în timpul dezbaterii.
Noi suntem aici ca să ne apărăm piața, nu ca să obținem profit, nici ca să ținem timbru literar. Hotărâți-vă: ce este cu acest timbru, ce regim are? El ar trebui trecut în Codul Fiscal, să nu fim noi perceptori, să-l culeagă organele statului care știu să colecteze. Costă mai mult să colectezi timbrul decât timbrul însuşi.
Această măsură nu are un studiu de impact. Am încercat să fac un studiu de impact pe propria editură. Avem sute de mii de cărți care stau în librării 2-3-4 ani, cât prevăd contractele. Dacă blochez acei bani, voi avea mai puțini bani de tipar și, după calculul meu, e vorba de vreo 20%. Deci voi avea 20% mai puțini bani de producție, 20% mai puțin TVA, 20% mai puțin impozit, 20% mai puține contribuții pentru sănătate, 20% mai puțin pentru drepturi de autor etc., pentru că îmi scade producția cu 20%. Dar, în amonte, înseamnă că şi industria tipografică va scădea cu 20%, iar în aval înseamnă că librăriile, care vor vinde cu 20% mai puțin, vor oferi mai puţine locuri de muncă cu 20%.
Nu știu de ce nu se face legea sponsorizării, a mecenatului în cultură, fiindcă ne-ar fi permis să dăm burse scriitorilor, să dăm sponsorizări în bibliotecile rurale, care sunt într-o stare jalnică etc. Avem cam un milion şi jumătate de cititori activi, care sunt și cumpărători de carte. De partea cealaltă sunt cei aproape 3.000 de membri ai USR. Dacă am înțeles bine din Eurobarometru, la noi indicele de scădere a cititorilor este dublu față de cel din Europa. Din ce citesc prin presă, sunt 200-300 de atestate de scriitor care se dau pe an, deci avem acum 350 de scriitori pe cap de cititor activ. Dacă mergem așa, în 10 ani o să mai avem cam 200 de cititori pe cap de scriitor atestat. Îi rog pe cei care se gândesc la această lege să aibă în vedere interesele cui vor să le apere.
MIHAI STURZU (deputat, membru al Comisiei de Cultură și Mass-Media):
V-aș propune să încheiem subiectul acestei legi, pentru că este neaplicabilă, cu tot respectul pentru inițiatorii ei. În primul rând, această lege prevede un timbru fizic, de la Imprimeriile Naționale, care să se aplice pe manifestările culturale, așa cum sunt ele – cărți, muzică, sculpturi, picturi. Asta nu se poate aplica: în timpul ședinței Comisiei de Cultură, am descărcat de pe Internet două cărți și patru piese muzicale, pe care le-am cumpărat. Nu știu cum se poate aplica timbrul fizic aici.
Nu putem susține o zonă economică - pentru că, până la urmă, cultura are şi această caracteristică economică -, punând o taxă în plus. Prin urmare, soluția decentă este să eliminăm complet acest timbru cultural, pentru că nu mai servește nimănui, cu atât mai puțin cititorului.
Beneficiarii timbrului cultural
ION CARAMITRU (președintele Uniunii Teatrale din România - UNITER și al Alianței Naționale a Uniunilor de Creatori - ANUC):
Subiectul acestei dezbateri e o falsă problemă. Nu discutăm despre ceea ce e esențial – modul în care se folosește acest timbru, cine sunt beneficiarii și care sunt acțiunile controlate prin efectul legii.
După cutremurul din ‘77, Ceaușescu a decăzut munca în artă, care până atunci se petrecea sub imperiul grupei a doua de muncă – asta însemna o bonificație de trei luni la an de vechime, salariu ceva mai bun și ieșirea la pensie mai devreme. Apoi fost decăzută la grupa a treia de muncă, care reprezenta prestatorii de servicii. Am fost prestatori de servicii artistice, ăsta era nomenclatorul de profesiuni, condiția noastră socială. Asta a presupus scăderea salariilor, dispariția bonificației și o pensie mizerabilă. În CPUN, la inițiativa mea și cu ajutorul ministrului Muncii de atunci, s-a revenit la grupa a doua. Aceste grupe au fost desființate ulterior. Dar asta a presupus ca o parte dintre cei care au ieșit la pensie după ‘89 să recâștige ceva din drepturile pierdute. Cum legile n-au efect retroactiv, toți ceilalți au murit sau mai trăiesc încă cu 6-700 lei pensie, artiști de prim rang. În aceeași condiție se află și artiști din alte uniuni. Legea timbrului cultural face ca cei care au 700 de lei pensia la bază să ia jumătate în plus.
Închei citindu-vă art. 3 din legea în vigoare: „Sumele care se cuvin organizațiilor de creatori vor fi utilizate pentru: a) susținerea unor proiecte culturale de interes național; b) participarea la concursuri de interpretare și creație în țară și străinătate; c) promovarea unor acțiuni cu participarea românilor de peste hotare; d) susținerea și protejarea artei teatrale, cinematografice și muzicale; e) completarea fondurilor destinate susținerii activităților tinerilor creatori, interpreți și executanți; f) sprijinirea materială a creatorilor, interpreților și executanților pensionari; g) sprijinrea materială a revistelor de specialitate aparținând uniunilor de creatori; h) sprijinirea înscrierii în circuitul național și internațional a operelor artistice de valoare; i) cinstirea și perpetuarea memoriei personalităților culturii românești și ale minorităților naționale atât în țară, cât și în străinătate; j) punerea în valoare a patrimoniului folcloric și etnografic; k) susținerea financiară a spectacolelor în care sunt prezentate opere de creație ale căror autori sunt români sau reprezentanți ai minorităților naționale din România“. Asta e destinația controlabilă și sancționabilă a timbrului. În plus, raportarea obligatorie, conform legii, se face anual către Ministerul Culturii și apare în Monitorul Oficial.
O lege fără studiu de impact
ȘERBAN RADU (director general al Librăriilor Cărturești):
Cred că nu există un studiu de impact pentru industria noastră. Suntem într-o situație de foarte mare criză în România. Noi aici vorbim să taxăm cultura de la cultură, adică luăm de la gura unui scriitor şi să-i dăm la gura altui scriitor. În România, avem produsele acestea – carte, muzică, film – pentru care există o concurență neloială generată de piraterie. În anumite sectoare, aceasta e mai mult de 80%. Pirateria de pe Internet nu o taxează nimeni.
În țara noastră s-au închis mult mai multe librării decât s-au deschis. Diverta a intrat în insolvență și nu reușește să iasă de mulți ani, dar situația este similară și cu Librăriile Alexandria şi peste tot în țară. Știți cu cât suntem noi întârziați cu plățile către Polirom, Humanitas etc.? Vorbim de luni întregi; marfa e vândută, dar o plătim cu întârziere, pentru că nu sunt bani!
De aceea vorbesc despre un studiu de impact. Luați o firmă care să evalueze dacă piața aceasta mai are de unde să extragă bani. Eu vă spun că nu are. În situația asta suntem toți. Dacă ar fi fost trei jucători premianți în piață și 20 proști, s-ar fi zis: ăștia sunt proștii. Dar arătați-mi premiantul! El nu există.
Ion Caramitru, Varujan Vosganian, Sever Voinescu, Gabriel Liiceanu şi Mihai Sturzu în timpul dezbaterii.
Sunt de acord că trebuie susținută cultura, dar ăsta e obiectivul Ministerului Culturii, un obiectiv pentru care noi ar trebui să ne luptăm cu guvernul să-l sprijine din alte surse. Pentru că, dacă ai o cultură sănătoasă, îți aduce investitori, îți creează alte domenii care aduc beneficii.
Știți care e primul lucru la care vor renunța editurile? La scriitorii români. Pentru că acolo e risc. Să publici Coelho sau Márquez nu e niciun risc. Care e primul lucru pe care îl tai de pe listă? Tinerii pe care îi publici, cei care nu sunt consacrați. Toți editorii stau cu titlurile în sertar şi nu le publică. Pentru că nu sunt bani de tipar. Banii pe care dvs. încercați să-i scoateți angrenează un efect mult mai grav decât a spus d-l Lupescu. Pentru că, dacă nu mai scoate cinci titluri, ci patru, dumnealui poate că își reduce cu 20% personalul din depozit, dar eu n-am cum să reduc 20% din spațiul unei librării. Eu am pus „insolvență“ pe uşă și dumnealui mai are un distribuitor care nu și-a plătit datoriile. Efectul în lanț este mult mai neplăcut.
CĂLIN VLASIE (director general al Editurii Paralela 45):
Aici suntem două categorii de scriitori: unii care sunt numai scriitori sau poate mai sunt și parlamentari, și alții care mai sunt și editori. E o mare diferență între cele două categorii. Adevărul îl știu cei care sunt și editori și acest adevăr nu e cunoscut deloc de guvernanți. Situația în momentul de față este următoarea: noi ne disputăm sărăcia. Niciodată România nu a fost atât de căzută din punct de vedere cultural și educațional ca acum. Dvs. credeți că se pot mări vânzările la Cărturești dacă ministrul Pricopie a scos cartea din școală? Pe falsa idee că profesorii fac evaziune fiscală, un profesor la ora actuală nu mai îndrăznește să recomande o carte unui elev. Suntem editori în piață de 20-25 de ani și n-am făcut evaziune fiscală. Eu sunt unul care plătește taxe la zi. Numai că eu, trecând aproape printr-un faliment acum 14 ani, am renunțat să mai public beletristică, în special contemporană românească, pentru că nu se vinde. Trebuie să corelăm asta cu ce se întâmplă în cultura și educația din România. Noi nu avem acum o strategie care să cupleze cele două mari deziderate naționale. Fără cultură și fără instrucție, putem să sperăm noi către un proiect de țară?
Cifra de afaceri pe toată industria editorială din România în prezent, după opinia mea, pe valoare netă, nu e mai mult de 50 de milioane euro. Din suma asta, după calculele mele, statul câștigă în jur de 18-20 milioane euro, de la amărâții ăștia de editori, care nu au bani să-și plătească autorii, în primul rând. Cărțile pe care le edităm nu au tiraje mari. Sunt câteva excepții de autori, dar o cultură nu se face cu excepții, nu toți vând cărțile la tirajele lui Lucian Boia sau Cărtărescu.
Nici nu putem să ne păstrăm, pe de altă parte, pe o poziție de genul „nu-mi pasă de USR“ sau de ce se întâmplă în teatru, în galeriile de artă etc. Dar nu putem să apărem noi, editorii, ca nişte capitaliști veroși, cum ne-a numit premierul Ponta – „baronii editurilor“.
Subvenţionarea culturii de către stat
DAN SCHWARTZ (consultant fiscal):
Aș pleca de la definiție: timbrul cultural nu e un impozit, nu e o taxă. Dacă vă uitați în Codul Fiscal sau în Constituţie, aceste categorii economice sunt definite. Nu vom regăsi nicăieri o astfel de categorie - o sumă de bani care este colectată de la contribuabilii consumatori (pentru că ei sunt cei care plătesc în ultimă instanță) și care e transferată, în baza unei legi, către alți contribuabili, entități de drept privat, chiar dacă ele au statut de utilitate publică.
Chiar dacă nu ne place, cultura face parte din economie, așa cum și economia face parte din cultură. Nu se poate vorbi de cultură fără a se vorbi de o piață a produselor culturale. Această piață nu poate fi susținută decât de tranzacțiile care se fac, asta înseamnă că trebuie să existe o cerere și o ofertă care să se întâlnească la un moment dat pe piață. Dacă oferta cu cererea nu se întâlnesc, atunci piața moare. Dacă piața nu este solvabilă, deci dacă cei care sunt capabili să producă, ca și cei care sunt capabili să cumpere nu dispun de lichidități, de bani, iarăși piața nu există. Orice creștere artificială a prețului unui produs creează distorsiuni în această piață. Timbrele culturale reprezintă în sine o distorsiune. Vă dau exemplu timbrul arhitecturii. Nu văd nicio logică economică pentru care un investitor care restaurează un monument istoric trebuie să plătească 0,05‰ din valoarea investiției către Ordinul Arhitecților, care este o organizație profesională, alcătuită din profesioniști care plătesc cotizații. Și eu sunt expert contabil, consultant fiscal și auditor financiar și plătesc contribuții la trei corpuri profesionale. Ce s-ar întâmpla dacă experții contabili ar spune: pe lângă contribuțiile de la contabilii care fac parte din acest corp profesional, colectăm 2% din orice lucrare contabilă pe care o face cineva, pentru încurajarea profesiei contabile?
Din punct de vedere fiscal, acest timbru cultural e statutat într-un act normativ plin de inadvertențe. Nefiind o categorie fiscală, nefiind o așa-numită taxă para-fiscală, nimeni nu știe ce este. Totuși, el există și generează discuții precum cele de azi. Soluția e una singură: o decizie de natură politică. Există în lumea aceasta țări care subvenționează cultura, altele care nu subvenționează cultura. În SUA cultura nu e subvenționată. Cântăreții de jazz nu sunt capabili să-şi asigure singuri pensiile, depunând în fondurile de pensii sumele necesare. Ele sunt asigurate de o organizație fără scop lucrativ, care se ocupă de colectarea de fonduri din care să fie plătite aceste pensii. E ca și cum USR sau Ordinul Arhitecților s-ar ocupa de colectarea de fonduri, ar strânge acești bani, dar nu prin lege, ci prin activitatea lor fără scop lucrativ, și i-ar folosi pentru suplimentarea pensiilor membrilor uniunilor respective. Dar este o alegere. Franța subvenționează cultura până într-acolo că a pus în pericol Tratatul economic transatlantic, pentru că subvenționarea culturii produce distorsiuni în piața culturală. România ce vrea? Vrea să lase piața liberă să funcționeze, conform regulilor pieței, chiar dacă e vorba de piața produselor culturale, sau vrea să intervină? Dacă vrea să lase piața liberă, legea aceasta nu-și mai are sensul. Dacă alege varianta cealaltă, plecând de la ideea că există riscul să dispară cultura românească, atunci statul să subvenționeze cultura, și atunci legea aceasta dispare din nou.
ANDREI CORNEA (membru al GDS):
Ascultându-vă, am sentimentul că se aplică dictonul divide et impera. Cine face asta? Statul român care, în loc să adopte o politică de subvenționare a culturii, încearcă să scape de această povară aruncând măgăreața ba pe editori, ba pe distribuitori, ba pe organizațiile de creatori. Până la urmă, și unii, și alții au niște interese. Sigur, nu sunt identice, dar până la urmă interesele sunt ca lucrurile să meargă bine. Or, noi constatăm că producția de carte este tot mai scăzută. Nu spun că motivul principal ar fi acela că ar fi prea scumpă cartea. Motivul principal mi se pare că trebuie căutat în lipsa de educație și în multe alte locuri. Dar faptul că o carte costă un pic mai mult decât ar putea costa este agravant. Probabil că același lucru se întâmplă și cu celelalte produse culturale.
Nu sunt în măsură să dau soluții, dar mi se pare că, în primul rând, ar trebui redusă TVA și mai mult. Acum se face TVA de 9% la pâine, cred că vom avea la fel și la carne. Dacă e așa de ușor, să facem TVA la carte de 2-3% și, în felul ăsta, cartea va fi considerabil mai ieftină. În al doilea rând, dacă TVA rămâne cât este, s-ar putea ca o parte din banii recoltați de stat prin TVA pe carte să fie folosiți la unele subvenții culturale.
Cu cât vor costa mai scump, se vor vinde mai puține cărți, editurile vor avea dificultăți tot mai mari, bineînțeles că și uniunile vor avea dificultăți, pentru că majoritatea creatorilor au și ei nevoie de un public. Deci eu cred că dvs., uniuni, autori și edituri, ar trebui să găsiți o soluție, să vă adresați statului și să-i cereți să rezolve această chestiune nu pe spinarea dvs. și a cititorilor, ci să găsească o soluție de subvenționare oficială.
Editurile, transformate în colectori de taxe pentru USR
GABRIEL LIICEANU (preşedinte al Grupului Humanitas şi membru al GDS):
Nu vă ascund că sunt obosit de această discuție începută acum câțiva ani și reluată acum cu o înverșunare sporită. De fapt e vorba de un bătut al apei în piuă care ne macină tuturor nervii. Ce a spus Andrei Cornea e perfect adevărat. E vorba despre un stat care, în loc să-și rezolve problema promovării culturii românești, o distribuie spre entități absolut inadecvate.
Mă voi opri mai întâi asupra aberației legii din 1994. Am să vă răspund, d-le Vosganian, de ce timp de zece ani n-au plătit distribuitorii și de ce tentația e să nu plătească nimeni niciodată dând curs acestei legi, fie editori, fie orice. Adevărul e că acești bani nu sunt colectați în mod separat de la publicul cumpărător de carte. Un editor, indiferent dacă scrie pe carte că 2% reprezintă timbru literar, își face prețul în raport cu posibilitățile pieței de a absorbi produsul. Așa că ceea ce primiți dvs. de la Humanitas când vă plătim 50.000 de euro pe an, să zicem, nu sunt banii colectați de la public, ci sunt bani plătiți din încasările editurii și care ne afectează în mod direct veniturile. Sigur, formal, acești bani ajung în casieria Uniunii Scriitorilor introducând pe fir simbolul palid al cumpărătorului care a acceptat să dea 2%. Cititorul nu a fost întrebat niciodată, habar n-are că acești bani au fost calculați din suma pe care o dă pe o carte. E ceva ce nu poate fi calculat separat, chiar dacă în contabilitate apare așa.
În al doilea rând, vă propun să nu ne mințim: legea a fost făcută sub forma unui lobby direcționat. Dacă în CPUN sau în parlament în anii ᾿90, când ați promulgat Legea timbrului literar, ar fi fost deputați editorii, și nu scriitorii, vă puneau pe dvs., pe scriitori, să plătiți nu știu ce timbru editorilor. Cum ar fi fost? V-ar fi plăcut? Acum ați fi țipat dvs. că legea e neconstituțională. Impudoarea acestei legi vine din faptul că ați folosit la un moment dat pârghii de putere pentru a impune ceva ce nimeni nu știe cum poate fi definit: taxă nu e, impozit nu e, para-taxă nu e... Dar ce e? De ce n-a plătit nimeni timbrul vreme de zece ani? Pentru că nici dvs. nu știți ce trebuia plătit. Ce fel de lege e aceea prin care statul obligă o entitate privată (editură) să colecteze (în mod gratuit!) o sumă de bani (neîncadrabilă în niciun nomenclator financiar) în beneficiul altei entități private (Uniunea Scriitorilor)?
Nu pot înțelege în ruptul capului de ce mă puneți pe mine să vă fac serviciul de colector! Dar duceți-vă, d-le Vosganian, împreună cu tot staff-ul Uniunii în librării, stați lângă casele de marcat și încasați-vă taxa de la fiecare cumpărător de carte! Cereți-i separat 2% din prețul pe care l-a plătit! Angajați-vă colectori de taxe! În statutul meu de firmă privată nu există sarcina de colector pentru nimeni pe lume. Mă puneți, printr-o lege abuzivă, să joc un rol pe care nu știu să-l joc și nu vreau să-l joc. Pe lângă faptul că mi se iau bani din venituri, cum spuneam, mă mai și puneți să practic servicii pentru care nu mă plătiți. Pentru Dumnezeu, nu mă transformați, prin lobby parlamentar, în colectorul dvs. de taxe!
Aspect din timpul dezbaterii.
Și-acum, în al treilea rând, mi-am pus întrebarea pentru ce facem noi, editorii, toate astea. Ni se răspunde: pentru promovarea tinerelor talente literare. Așa scrie în statutul Uniunii. Iată, am în față un text care a fost publicat în februarie 2013 în Adevărul, sub semnătura lui Cristian Delcea și Mihai Voinea. Are titlul Kitsch și impostură în Uniunea Scriitorilor. Literatura care-ți întoarce stomacul pe dos. Este un material vast, în care au fost trecute în revistă câteva dintre tinerele talente din USR. Vă rog să mă iertați, în general nu am un limbaj buruienos, dar în cazul de față, trebuind să reproduc creația în toată acuratețea ei, mă văd silit să reproduc cuvintele operei întocmai. Iată un fragment din poezia intitulată I Had a Dream, a tânărului talent Mădălin Roșior. Mă gândeam, în timp ce o citeam, cum trebuie eu să strâng taxa de timbru literar pentru ca poetul să fie susținut și încurajat. Cum să refuzi să ajuți și să încurajezi un astfel de poet? Dar să ascultăm: „Am avut şi eu un vis destul / De ciudat, în care mă urmărea / Un om, hămesit să-mi devoreze căcatul. / «Ştii», mi-a mărturisit, «sunt un canibal / Destul de laş. Şi de înapoiat. Mănânc doar dâra oamenilor, / Ce rămâne în urma lor, în timp.» / «Mănânci căcat!» i-am strigat, cu dispreţ. / «Aşa e», a recunoscut, cu umilinţă, / Dar nu m-aş da în lături nici de la o gură de pişat, / Proaspăt, eventual direct de la sursă. [...]“.
Domnul Mădălin R. e membru al Uniunii, tânăr talent. Materialul din Adevărul conține analiza a vreo zece personaje de acest gen, trecând prin d-na Romanescu, cu trilogia (din care au ieșit deja două volume) despre „calvarul iisusic al cântărețului Fuego“. Articolul trece în revistă, de asemenea, opera celui mai tânăr membru USR, d-l Liviu Andrei, supranumit „Henry Miller de Caracal“, care a scris un roman, Gayzer, din care ni se oferă o mostră: „Destinul urla. Urla ca o băşină de fasole groasă. Sfinctereala şi prosteala prostatei trebuiau să se facă muci şi să dispară. Ovidiu avea să-şi schimbe pielea printr-o puşcărioară. Frecatul de Aurică nu-i mai grăbea năpârlirea iar Ginuţa cea luciferică îi cariase muşcătura care-i atrăgea atât de mult bărbatul. Jucase pizdeşte. Mişeleşte. Curveşte. Era dată dreacu. Cântase la penisul lui Aurică ca la un fluier cărnos“.
Cum să mă pot împiedica, în aceste condiții, să-mi pun întrebarea: pentru cine strâng eu taxe, dând curs unei legi neconstituționale, făcând oficiul de colector neplătit al Uniunii Scriitorilor?
Așa stând lucrurile și cu gândul la atâția colegi eminenți pe care îi am în Uniune – unii dintre ei clasici în viață – și la atâtea talente minunate existente acolo, profit de prilejul acestei distinse adunări ca să fac următorul anunț: nu mai doresc, de azi, să fiu membru al unei uniuni care, în loc de breaslă sau castă, a devenit un sindicat de mase cu 2.600 de membri și cu o conducere care tratează editurile ca pe firme-slugi, și nu ca pe cei mai importanți slujitori ai culturii scrise și ca pe adevărate focare culturale ale țării. Nu doresc să fiu coleg cu oameni care înjosesc hârtia în felul ăsta. De azi nu mai am nicio relație cu Uniunea Scriitorilor. Vă mulțumesc.
EUGEN VASILIU (membru al GDS):
Atunci când am făcut Legea dreptului de autor, m-am întrebat ce e cu Legea timbrului și care e natura acestei chestiuni. D-l Schwartz a răspuns foarte corect: nu e taxă, nu e impozit. Eu, ca jurist, spun mai mult: nu e un drept, ci, prin definiție, e un beneficiu legal, adică acordat de lege. Un beneficiu legal are și avantaje, și dezavantaje. Dezavantajul este că, cu timpul, prin exercițiu prea îndelungat, intră în percepția publică, și mai ales a beneficiarului, ca un drept. Și când vrei să te atingi de el, se spune: e un drept câștigat. Or, nu e aşa. Un drept câștigat este ziua de muncă de opt ore. Un beneficiu legal nu e un drept câștigat.
Timbrul cultural stimulează creaţia
PETRU LUCACI (preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici - UAP):
Mi se pare corect să vorbesc numai din perspectiva artiștilor vizuali. Artiștii suportă toate costurile de producție a artei contemporane, de la locul de muncă, de la atelier, la materiale, la spațiile de expunere (pentru că spațiile de expunere au niște costuri, care ne revin tot nouă, artiștilor - chirii, utilități, personal etc.). Vi se pare anormal ca, prin această lege, 0,5% din vânzarea operei de artă să se redirecționeze spre actul de creație? Pentru că noi putem acoperi doar proiecte culturale și pe zona experiment, și pe zona tradițională, din care putem să dăm niște premii anuale, să stimulăm și tinerii, și premii de excelență pentru a recunoaște activitatea de creație de o viață a unor artiști. Putem să edităm singura revistă de arte vizuale care se publică în România și care are un rol și formativ, și documentar, și de arhivă pentru ce se întâmplă în spațiul românesc.
Dacă statul nu se implică, nu există alte mijloace. Nu sunt fonduri de artă contemporană, cum sunt în Franța, unde există fond național, fond regional și fond local care stimulează producția de artă contemporană, care o tezaurizează, o plasează în muzee. În ultimi 20 de ani, în muzeele din România n-a mai intrat nicio lucrare de artă contemporană, ca și cum în perioada asta nu s-ar fi creat nimic. Vrem un Ghenie, ca să-l avem și noi în colecțiile de artă românești, dar deja nu-l putem achiziționa, pentru că a ajuns la 1.700.000 de euro. Timbrul nu poate să facă așa ceva, dar putem să stimulăm creaţia, pentru că Ghenie nu este singur, la Cluj este o filială a UAP foarte puternică, nu apare un Ghenie din senin, ci în urma unei investiții, în urma unei competiții, a unei implicări. Parlamentul României, în loc să susțină retragerea acestui minim ajutor pentru cultura contemporană, ar trebui să găsească mijloace prin care să compenseze și să găsească forme de finanțare. Pentru că pe noi nu ne interesează neapărat varianta timbrului. Dacă există alte mijloace eficiente care să compenseze, e minunat.
O lege ancronică, ne-europeană şi lipsită de logică
LIDIA BODEA (director general al Editurii Humanitas):
D-le Lucaci, ne-ați spus că pentru pictura lui Adrian Ghenie nu există niciun fel de timbru pentru că el, ca autor, are rezidență în Germania, nu în România. Profit de răspunsul dvs. și vă întreb dacă știți cum e la cărți, în cazul traducerilor, care, de fapt, generează cea mai mare parte din taxa de timbru? Traducătorul, esențial fiind în publicarea cărții, dar urmând totuși autorului, e cel care decide destinația timbrului literar. Explicați-mi de ce Vargas Llosa sau Herta Müller trebuie suprataxați în România. Știți ce spune Legea dreptului de autor? Că dreptul de autor se referă în primul rând la opera originală, traducerea fiind un drept conex, derivat. Or, prin taxa de timbru, în România, și numai în România, i se cere autorului „să uite“ că el e autorul operei.
Apoi, nu poți să compari teatrele, care peste 90% sunt bugetare, cu zona editorială, cu librării şi edituri care țin de privat. Sunt realități distincte. Oricum, glumind poate, vă spun că la urma-urmei nu înțeleg de ce taxăm cu timbru literar cumpărătorul unui volum de teatru, dar nu taxăm tot cu timbru literar și spectatorul unei piese din respectivul volum, de vreme ce, într-o formă sau alta, tot cu textul unui autor ne întâlnim...
E nevoie poate de câte o lege distinctă pentru fiecare zonă – despărțiți o dată pentru totdeauna domeniul bugetar de domeniul privat, despărțiți industriile creative și culturale, care sunt o realitate distinctă, cu un metabolism economic propriu, de proiectele culturale care ar trebui să se autosusțină și / sau să fie asumate de stat prin politici coerente și transparente de susținere a culturii.
În concluzie, spun că legea aceasta: 1) este o lege anacronică, ea nu-și mai are rostul după 21 de ani, timp în care s-au reglementat drepturile de autor și drepturile conexe; 2) e o lege ne-europeană, dovadă scrisorile primite de la Federația Europeană a Editorilor; 3) e o lege lipsită logică, pentru că nu reușește să facă distincții elementare ca acelea între bugetar și privat, produs fizic și produs virtual, operă originală și operă derivată, autor și traducător etc.
Situaţia din industria muzicală
ANDREEA STRĂTULĂ (avocat, reprezentant al industriei muzicale):
Situația este la fel de dramatică și în ce privește industria muzicală. Legea dreptului de autor remunerează creatorii şi obligă producătorul să plătească autorului care a compus opera muzicală și artistului care a prestat creația artistică. Pentru ce să se mai plătească acel 2% timbru muzical, peste plata drepturilor de autor? Știți cât sunt drepturile de autor la un concert? 7% din prețul biletelor vândute. Știți cât este timbrul muzical la un concert? Încă 5%. E prea mult, prea împovărător și nu se justifică prin prisma Legii dreptului de autor. Am făcut un calcul simplu: vine Robbie Williams la Bucureşti pe 17 iulie - la 30.000 de bilete vândute, la un preț mediu de 200 lei pe bilet, va rezulta timbrul muzical 100.000 euro, care trebuie plătit la UCMR.
PETRE GURAN (membru al GDS):
Este extrem de regretabil că se ajunge la această discuție de pe două baricade false. Nu numai că nu rezolvăm problema, riscăm să discredităm actul creator. Trebuie să facem o alianță cu uniunile, cu editurile etc. și să organizăm comisii ale societății civile pe probleme specifice. Trebuie venit dinspre uniuni cu proiecte, trebuie evitată impresia unui lobby partizan, trebuie ca discuția să fie publică înainte de a ajunge în parlament, astfel încât să fie un punct de vedere comun. În plus, atrag atenția că politicul exploatează aceste falii și le politizează.
A consemnat RĂZVAN BRĂILEANU
