Număr Aniversar, 30 de ani de 22

Redactia | 21.01.2020

Revista 22 aniversează 30 de ani de la apariția primului număr, în 20 ianuarie 1990. Am ajuns la numărul 1513 – 20 ianuarie 2020. Primul număr al revistei rămâne definitoriu, simbolic.

Pe aceeași temă

Cum intră spiritul în lume?

Victor Bârsan Redactor-șef 1990-1992

Cele mai stranii amintiri pe care mi le păstrează memoria sunt legate de iarna '89 - '90.

ată-mă, de exemplu, într-o pseudo‑macedonskiană noapte de decemvrie, nu în așteptarea vreunui Arhanghel de aur, ci a teroriștilor.

Sunt, împreună cu mai mulți colegi, îmbrăcați în costume de gărzi patriotice, fiecare cu un kalașnikov cu muniție, în sala de seminar a Departamentului de Fizică Teoretică, la al doilea – și ultimul – etaj al unei clădiri de pe Platforma Măgurele. La un moment dat, auzim bătăi puternice în ușa de la parter, ferecată cu un lanț cu lacăt, și coborâm în grabă. Un maior de armată ne informează că în preajmă sunt teroriști, care s-ar putea să atace reactorul. Așa că, să fim vigilenți.

Facem cu schimbul de gardă pe acoperiș. Pustie și albă e-ntinsa câmpie.../Sub viscolu-albastru ea geme cumplit... De teroriști, însă, nici poveste. E o noapte cu lună, privesc spre demodatul și modestul nostru reactor, aflat la vreo doi kilometri, dar... În plus, realizez că, dacă aș distinge vreun om mergând prin zăpadă, mi-ar fi imposibil să spun dacă e bărbat sau femeie, cu atât mai puțin dacă e sau nu terorist. Dimineața, după ieșirea din gardă, ne întoarcem zgribuliți cu autobuzul institutului la București. Retrospectiv, mi se pare de necrezut cum noi, fizicieni educați, care trecuserăm în urmă cu trei-patru ani prin experiența Cernobîlului și cunoşteam foarte bine funcționarea unui reactor, nu am realizat că era absolut imposibil ca un grup de câțiva oameni, eventual dotați cu armament ușor, dar fără a fi specialiști în reactoristică, ar fi putut străpunge minicazemata, care proteja camera de reacție, trece peste sistemele de siguranță și produce scurgeri radioactive.

Iată, acum, și un decor mai atractiv: în penultima zi a anului, rătăcind într-un Intercontinental cvasi-pustiu, îl văd pe Mircea Dinescu, aflat acolo din același motiv ca mine; pornim împreună în căutarea camerei în care urma să se anunțe crearea Grupului pentru Dialog Social. Personalul hotelului, distant și acru în puținele ocazii în care mă aflasem acolo, afișează o amabilitate artificială; o tânără îi spune lui Mircea, fit and slim – încă nu se apucase de gătit –, că o persoană din Londra s-a interesat de el. Cum, și acolo se știe de mine? – murmură cu sfială poetul. Ajungem într-o sală cu scaune capitonate, un fel de mini-amfiteatru, unde văd câteva persoane de care astăzi nu-mi amintesc aproape nimic. Grupul însemna atunci, pentru mine, o listă de câteva zeci de nume, cam jumătate cu aura celebrității – culturale sau civice –, cam jumătate complet necunoscute mie, pe care figura – în urma unei invitații acceptate cu emoție – și numele meu.

Următoarea scenă – în vizită la Andrei Pleșu, unde am onoarea de a o cunoaște pe Doina Cornea, ființa fragilă care s-a luptat cu Securitatea. Soția mea adusese o căsuță de turtă dulce pentru copiii lui Mircea Dinescu. Emoție, speranță, incertitudine. Apare și Caramitru, foarte surescitat, povestind ultima discuție cu Iliescu. Afară se trage, Gabriel Liiceanu se oferă să ne ducă acasă cu mașina. Trecem printr-un filtru, suntem controlați și lăsați să mergem mai departe.

Victor Bârsan și Ioan Mănucu, omul care a oprit trenurile cu mineri

Câteva zile mai târziu, la Institut – de data asta, ziua și fără armament – sunt chemat la telefon. Vocea se recomandă: Rodica Palade. Îmi spune că Grupul va edita o revistă și că intenționează să publice scrisoarea de protest pe care o adresasem, cu vreo patru luni în urmă, directorului general al Institutului Central de Fizică. Sunt uimit că acel text, pregătit în secret, după orele de program, trezește un interes suficient de mare, încât să fie publicat. Într-adevăr, scrisoarea mea apare în primul număr al noii reviste, 22 - cifră care, evident, voia să omagieze căderea comunismului. Peste câteva zile, pagina din mijloc, cu textul meu, e afișată într-un loc vizibil, lângă sala de seminar, de colegul Călin Șabac. Devenisem persoană publică – ceea ce mă face să mă simt extrem de stânjenit.

Dar există și ceva fascinant, uimitor, neverosimil în această situație stânjenitoare. De exemplu, că pot intra în Casa Scânteii, acum Casa Presei Libere, la fel de ușor ca în Institut, ba chiar mai ușor, pentru că nu trebuie să arăt nicio legitimație. Aveam acolo o cameră și noi - adică 22-ul. Sunt emoționat la gândul că voi participa la tipărirea unui număr al 22-lui, în care urma să-mi apară un eseu, cu titlu juvenil, scris „înainte” - Vino cu noi, Harap Alb! (Cum va fi sunând acum? Nu l-am recitit.)

Emil Constantinescu, Corneliu Coposu și Ana Blandian

Am constatat că nu mai exista aproape nicio corespondență – cel puțin, nu una inteligibilă pentru mine – între plăcuțele de pe ușile birourilor și persoanele care se aflau, eventual, înăuntru. Casa Scânteii era – și, în parte, a rămas – o struțocămilă, în care arhitectura glacială a stalinismului victorios nu se lăsa îmblânzită de tentativele timide de cosmetizare. În ciuda diferenței frapante între stilul despuiat de ornamentică al coridoarelor sale și încărcătura bogată a Palatului de Iarnă – și a prăpastiei dintre motivația și mentalitatea taberelor care se contrapuneau, atunci și acum –, prezența noastră, a „anti-comuniștilor”, acolo, îmi aducea în minte pătrunderea cadeților în fosta reședință a țarilor, al cărui personal fugise înfricoșat.

Pe lângă stranii asocieri istorice, intrarea în Casa Scânteii a însemnat intrarea într-un mediu cu totul nou – uman, terminologic sau tehnic. Un limbaj cu sintagme inedite și stranii – cap limpede, bun de calandru... O interfață între textul conceput și cel tipărit, între spirit și materie. După citiri, corecturi, recitiri, după linotip, calandru și toate etapele tiparului înalt, care însumau vreo zece ore, intrăm în sala mașinilor, unde are loc tipărirea propriu-zisă. Priveliștea e grandioasă: într-o hală gigantică, mai multe mașini înșiruite, de dimensiunea unei camere obișnuite, oarecum asemănătoare unor combine, transformă un sul uriaș de hârtie, cu care sunt alimentate, într-o stivă de reviste împăturite. Altfel spus, așa cum gâtul combinei aruncă recolta culeasă într-o remorcă, gâtul mașinii de tipărit aruncă revistele pe o bandă rulantă. Pare un balaur care devorează hârtie și produce cultură. Aflu că mașinile sunt pradă de război sovietică, luată din Germania și dăruită României prin anii ‚50. Balaurul este oprit peste puțin timp, e doar tirajul de probă. Tipografii deschid revista; poate că unul dintre ei este cel care a făcut închisoare cu Băcanu, Creangă și Uncu? Controlează și ei, controlăm și noi, pagină cu pagină, dacă scrisul e uniform, dacă nu e înecat în cerneală – dacă e OK, cum am spune astăzi. Probele arată bine, prizonierii sunt puși din nou la muncă, mașina transformă hârtia în cultură. Pentru mine, imaginea a rămas până astăzi cel mai sugestiv răspuns la întrebarea: cum intră spiritul în lume? //

Revista Numelor, revista anonimilor

Gabriela Adameșteanu redactor-șef 1992-2005

Nu, 22 n-a fost doar revista Numelor. A fost, într-o mare măsură, și revista celor trecuți în caseta redacției, la diversele departamente, care au lucrat în camerele unde se fuma la greu.

Mai mult de jumătate din acești 30 de ani am lucrat, deseori de dimineața până seara, la 22. Revista se făcea (se face și acum) la etajul clădirii din Calea Victoriei 120 în care, timp de trei decenii, o întreagă elită politică și culturală intra pentru dezbateri sau interviuri.

După ce-am plecat, mi s-a întâmplat să măsor, în diverse ocazii, impactul pe care 22 îl avusese asupra altor existențe.

Într-o călătorie pe care am făcut-o, după o vreme, împreună cu prozatorul Dan Lungu, prin Normandia, la întâlniri cu cititori francezi ai romanelor noastre, el mi-a spus că nu în cărți de literatură îmi întâlnise pentru prima oară numele, ci în revista GDS-ului. La începutul anilor ‘90, proaspăt student la sociologie, aștepta cu nerăbdare, în fiecare săptămână, să cumpere 22 de la chioșc. O publicație importantă pentru cultura politică a generației lui, adolescenți entuziasmați de revoluție, dar lipsiți, la fel ca o mare parte a lumii românești de atunci, de noțiuni elementare ale democrației, a adăugat.

„Nu înțelegeam, de pildă, de ce trebuie să existe mai multe partide?! Am avut unul rău, foarte bine că l-am desființat! Să facem altul bun, și gata! De ce să cheltuim bani pentru mai multe?” mi-a spus, cu umorul său bine-cunoscut, viitorul director al Muzeului Literaturii din Iași. Viitorul senator USR, care încă nu-și visa cariera politică.

Am ținut minte vorbele lui pentru că nu fuseseră complezente. Era evaluarea exactă a ceea ce revista dăruise lumii românești, intensă și confuză, polarizată sever, traumatizată de letargia comunismului și de violența însângerată a schimbărilor. Istoria deceniului esențial pentru intrarea României în UE și NATO, a buimăcelilor și încleștărilor, va fi mereu descoperită în colecția, acum digitalizată, a revistei. Ca și momentele, nu totdeauna idilice, ale reîntregirii culturale: 22 a fost prima publicație care și-a deschis paginile pentru personalitățile exilului, unele dintre ele prinse în războaie de gherilă, așa cum e la români.

Cotroceni, ianuarie 1991: preşedintele Ion Iliescu în timpul singurului interviu acordat vreodată revistei 22, realizat de Andrei Cornea şi Gabriela Adameşteanu

*

Și pentru mine, i-am povestit lui Dan Lungu, 22 fusese o școală. Fusesem cooptată în GDS în ianuarie 1990, la propunerea lui Gabriel Liiceanu și a lui Stelian Tănase, doi membri fondatori, așa cum era regula. În aprilie 1990, Stelian îmi propusese să fiu adjuncta lui și adusesem cu mine, din lumea editorială, un portofoliu de cunoștințe enciclopedice, de relații în lumea culturală și abilități de editare. Dar presă, economie, distribuție, resurse umane, management etc., aveam să învăț din mers, „la locul de muncă”. O muncă pasionată și disperată, mereu cu gândul la cheltuieli și venituri care să țină în viață o publicație săracă, dar independentă față de jocurile politice interne.

După atâta timp de când m-am desprins de ea, încă mi se întâmplă să visez că sunt în biroul de la etaj și ceva nu e gata, ceva lipsește, ceva e greșit și eu trebuie să rezolv, repede, repede.

Am primit revista în brațe în septembrie 1991, când debuta „capitalismul de cumetrie”, cum l-a botezat patronul lui, Ion Iliescu, ținta criticilor noastre, număr de număr. FSN-ul atotputernic controla difuzarea de stat, difuzorii particulari erau improvizați și necinstiți, vânzările scădeau, schimbam, de câteva ori pe an, prețul revistei din cauza inflației, am scăzut un timp și numărul de pagini, l-am crescut la loc, am făcut coperta color ca să creștem vânzările, revista s-a stabilizat atunci când distribuția și sistemul de abonamente au fost digitalizate. Am fixat rubricile și pagina cu scrisori „incomode”, am făcut nenumărate suplimente pe toate temele, crescând finanțarea etc., am făcut nenumărate proiecte ca să găsesc computere, finanțări, „inovații ” de-ale noastre, curente acum și în alte publicații culturale,față de care 22 a fost pionier.

Când, la vreo două luni după momentul dificil al plecării, am realizat că nu mai am responsabilitatea revistei, am simțit, la modul cel mai concret, cum mușchii spatelui mi se destind, de parcă lăsasem jos o raniță grea.

*

Devenisem redactor-șef cu un proiect despre 22 ca revistă a GDS-ului, în care membrii săi scriau număr de număr. Un GDS pe care îl admiram, pentru că îmi dăduse, pentru prima oară în viață, sentimentul de solidaritate pe baza unor valori comune.

Aveam să descopăr repede că, paradoxal, revista era pe cât de dorită de GDS, pe atât de neglijată, când se ciocnea de realități neplăcute. Devenise mijlocul mediatic al unor valori care nu mai coincideau perfect, la fel ca la început: societatea românească se dispersa, în ciuda polarizării.

Nu de puține ori, în rarele clipe de relaxare de la un număr la altul, când se lucrau abonamentele și coletele poștale, și bâjbâiam prin sumarul numărului viitor, ușa biroului meu se dădea de perete și auzeam o voce nemulțumită sau vedeam o față încruntată: de ce a apărut articolul X? De ce articolul X n-a apărut?! Cum să mulțumești pe toată lumea, într-o lume tot mai contradictorie? Citind de curând jurnalele Monicăi Lovinescu, am reîntâlnit ecourile războaielor nesfârșite din care se năștea revista controverselor .

Iar colaborările membrilor GDS la revistă se tot răreau. GDS-ul devenea tot mai mult ficțiune, se întrupa doar în momentele politice, electorale, critice etc., iar revista era realitatea, cu viața ei domestică, terre à terre, hârtie, tipografie, difuzare, contabilitate, plăți, bani, bani, nevoie de bani. A trebuit mereu reinventată și s-a tot umplut cu Nume (în accepția proustiană) de analiști politici de top, cu critici culturali, literari, titularii rubricilor.

Venisem dintr-o lume editorială comunistă, sufocată de o cenzură arbitrară, și îmi dorisem, mai mult decât orice, libertatea de opinie, confruntările de idei. Dar libertatea de opinie până unde merge? O întrebare pe care mi-am tot pus-o, în timp ce colegi și prieteni de ieri mă priveau cu tot mai multă răceală, iar numele meu era târât prin tabloide și în sala de tribunal.

Gabriela Adameșteanu la aniversarea a 15 ani de „22“

*

Imaginea din afară a revistei era cea a unui salon aristocratic, populat de vedetele mediatice ale acelui timp – titularii rubricilor, intervievații săptămânii etc. „Cum, N.C. Munteanu și Emil Hurezeanu, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, Matei Călinescu și Ion Vianu, X și Y nu lucrează cu tine? Nu sunt în redacția voastră? Nu cu ei faci sumarul? Nu ei corectează articolele? Aaa, păi așa credeam.”..

Ce dezamăgiți erau cei cărora le spuneam că redacția este alcătuită mai ales din tineri! Unii aveau să stea ani la rând, alții, câteva luni. Celor din afară nu li se mai părea interesant când le povesteam munca unei echipe pe care o tot refăceam, ca să se destrame iar, și eu să o iau de la capăt. Eram contra angajărilor pe pile și dădeam probe pentru fiecare domeniu și interviuri, ca să completez echipa cu oameni tineri, cu minte curioasă și flexibilă, plătiți, din păcate, puțin: se școleau și plecau, pentru că așa era și firesc, și eu iar anunțam posturi libere.

Nu, 22 n-a fost doar revista Numelor. A fost, într-o mare măsură, și revista celor trecuți în caseta redacției, la diversele departamente, care au lucrat în camerele unde se fuma la greu, fiindcă doar târziu am avut inteligența să opresc țigările. Anonimi pentru cititorii revistei, mândri că lucrează acolo, incredibil de atașați de revistă, plecând cu numele ei înscris ca un blazon în CV-uri spre viețile lor ulterioare, în universități, în spitale, în business. Aș vrea să trec numele tuturor celor care m-au ajutat să țin în viață revista, dar, cum ar fi prea mulți, mă rezum la incredibila noastră Mara Ștefan, care suferea nu doar din cauza inimii ei bolnave, ci și pentru că se temea ca revista să nu care cumva să dispară într-o zi!

Mai vreau să reamintesc numele lui Mihnea Berindei, inițiatorul GDS (din câte știu), și sprijinul discret și eficient al revistei. A ajutat esențial 22-ul, nu doar aducând colaboratori și teme, ci și formule de susținere proprie, inclusiv lărgind spre diaspora numărul cititorilor. Sistemul abonamentelor pentru anumite categorii (studenți, foști deținuți politici, pensionari), cu jumătate de finanțare oferită de diverse fundații (îndeosebi EST Liberte) i se datorează lui. Venirile lui periodice, discuțiile, râsul lui relativizant au însoțit viața revistei, la fel ca pe a multor altor instituții dintr-o Românie în curs de democratizare .

Ce a primit pentru dăruirea lui? România este una dintre țările care nu știu să-și respecte valorile.

De aceea sunt bine-venite aniversările.

La mulți ani fericiți, 22!

Din superstiţie şi egoism, alături de GDS & 22

Rodica Palade Redactor-șef 2005-2013

Am ajuns în Calea Victoriei, 120, pe 6 ianuarie 1990. N-am nimerit de la început locul în care aveam să intru, cu ochii închişi, peste 20 de ani.

Stelian Tănase îmi dăduse un telefon şi îmi spusese: „Fac o revistă. Nu vrei să vii şi tu? Vino şi tu“.

Eram bibliotecară. După Revoluţie (pentru că, trăind pe străzi şi în pieţe, începând cu 21 decembrie ’89, toată nebunia eliberatoare, eu Revoluţie am să numesc ce s-a întâmplat atunci), aşadar, după Revoluţie, nu mă mai vedeam nicio secundă în hruba prăfuită din complexul studenţesc, unde întindeam sau primeam cărţi tehnice printr-un geamlâc.

Redacţia revistei era în locul în care se afla Librăria Humanitas din Fundul Curţii. O încăpere burduşită de oameni încotoşmănaţi în paltoane, fumând şi vorbind toţi deodată, câteva mese, nişte scaune, un aragaz electric, ca unică sursă de căldură, şi un telefon alb care suna necontenit. La fiecare țârâit al aparatului, Stelian Tănase, singura persoană pe care o cunoşteam, apuca autoritar receptorul şi spunea: „Stelian Tănase, şeful Grupului pentru Dialog Social“. O dată, de două, de trei ori. Până când, un tip slăbuţ, cu ochelari şi pulover de lână groasă, i-a spus cu voce mică, dar neînchipuit de fermă: „Dumneavoastră nu sunteţi niciun şef aici“. Prin încăpere zburau nume, Gabriel, Anca, Alin, Thomas, Andrei, Călin. Nu știam cine sunt. Destul de repede, însă, mi-am dat seama că nimerisem în mijlocul Jurnalului de la Păltiniş + Epistolarul (şi nu numai), iar tipul cu voce mică, dar fermă era Gabriel Andreescu, despre care auzisem la Europa Liberă. Concomitent, pe uşă intrau şi ieşeau oameni. Mulţi oameni. Veneau din oraş zvonuri, veşti alarmante despre securişti, FSN, împuşcături, manifestaţii. În valuri, intrau şi ziarişti străini, cu carneţele în mână, aparate de fotografiat, camere de luat vederi şi înfăţişări atât de diferite de ale noastre. Făceau interviuri, consemnau grăbit. Se vorbea în engleză, franceză, germană. Pe un colţ de masă se strânseseră teancuri de foi cu denunţuri ale abuzurilor ceauşiste, mărturii, petiţii, reclamaţii. Totul era de spus. Totul era de recuperat. Urgent. Mă concentram pe scrisul sumarului, tăind şi adăugând: mereu apărea o altă şi altă idee, o altă părere, o altă sugestie despre ce trebuia să conţină „neapărat“ primul număr din 22 (pe atunci nu avea numele ăsta). Discuţiile în contradictoriu despre ce să conţină şi cum să arate ar fi durat probabil mult şi bine, dacă maldărul de foi/texte adunate în zilele următoare nu ar fi fost luat pe sus şi dus la tipografie. În 20 ianuarie, apărea primul număr din 22 (nume găsit de Magda Cârneci), săptămânal editat de Grupul pentru Dialog Social. Bucurii, exaltări, mâini strânse, până când a apărut Gabriel Liiceanu, negru de furie, tunând cu vocea lui apocaliptică. Textul lui, Apel către lichele, de la pagina 3, apăruse trunchiat. Era sfârşitul lumii. „Cum a fost cu putinţă ca...?“, acuza neconsolatul autor. Uite că fusese. La tipografie, de pe masa de montaj, picase un calup de litere de plumb, adică un fragment mărişor, fără ca nimeni să bage de seamă, iar rotativa înghiţise pe nemestecate textul trunchiat.

Zile în şir am trudit (nu exagerez) la 22, făcând sârguincios ceva ce nu mai făcusem până atunci, împărţind redacţia cu tipografia şi strada, unde începuseră manifestaţiile gigant împotriva lui Ion Iliescu şi a FSN. Într-una din zile, îl întâlnesc pe stradă pe Eugen Simion. Îmi spune ironic: „Am auzit că lucrezi la o revistă de dreapta“. Am bălmăjit ceva, pentru că atunci (ca şi astăzi de altfel) nu prea ştiam ce înseamnă dreapta şi stânga în România. Ştiam însă, simţeam mai degrabă, cum Revoluţia era furată de Iliescu şi oamenii lui, iar societatea românească se crăpa dureros în două. GDS şi 22 deveniseră opozanţi inflexibili ai noului regim. La manifestaţia din 28 ianuarie 1990, organizată de partidele politice, PNŢ şi PNL în primul rând, contra FSN, devenit partid-stat, am intrat pe un geam în sediul FSN (actualul sediu al guvernului), la îndemnul autoritarului meu şef de atunci, Stelian Tănase: „Eşti ziaristă, ce dracu’!“. Atunci l-am văzut pe Ion Iliescu țipând la Corneliu Coposu, ca de piatră, pe Petre Roman prefăcându-se că notează cerinţele manifestanţilor şi dispărând apoi în ceaţă. Pe Ion Raţiu, cu papionul şi discursul lui occidental, fără nicio legătură cu lozincăraia fesenistă, pe tânărul şi combativul liberal la acel moment, Dinu Patriciu, pe Cazimir Ionescu de la FSN, intrând desfigurat în sală și răcnind răguşit: „Sunt mii de morţi afară! Coposu, eşti de vină!“. La care Corneliu Coposu, în încăpăţânarea de a nu ceda, se mulţumea să-l șteargă pe agitat cu privirea, trăgând tăcut din ţigara care îi ardea necontenit între degete. În fine, îl vedeam pe Brucan, intrând, amuşinând aerul încins ale aşa-ziselor negocieri şi ieşind. Notam şi înregistram pe reportofon.

Rodica Palate, redactor-șef revista „22“, și Radu Filipescu, președintele GDS, în 2009, la aniversarea celor 1.000 de apariții ale revistei

C ând am vrut la un moment dat să merg la WC, un soldat m-a împuns cu arma în coaste, până în cabină. Seara, au venit în piaţă, „la chemarea Frontului“, muncitorii cu camioane şi lanţuri, intrând bestial în manifestanţi. A doua zi, batalioane muncitoreşti au străbătut furioase oraşul zbierând „Moarte intelectualilor“, iar seara au venit şi minerii, scandând în drumul spre FSN: „Noi nu vrem partide, noi nu vrem partide!“. A fost momentul în care am crezut că totul e pierdut. Că Ceauşescu n-a murit. Că sentimentul plin care mă cuprinsese în ziua de 21 decembrie 1989, când păşisem ca în vis de pe trotuar spre mijlocul străzii, alăturându-mă grupului mic, apoi tot mai mare, care scanda, din fundul gâtlejului ieşindu-mi mai întâi un chiţăit și abia cu mare efort strigătul plin, Libertate, aşadar, acel sentiment mai grozav decât tot ceea ce-mi fusese dat să trăiesc până atunci s-a dus. Călcat în picioare de Ion Iliescu, de mineri, de muncitorii care zbierau, scoşi din minţi, „moarte intelectualilor“, „moarte lui Coposu“.

GDS a emis imediat un comunicat de condamnare, preluat în 22, devenită revistă de opozitie, iubită şi urâtă în egală măsură de faliile în care deja se împărţise societatea. (În 14 iunie 1990, în timpul mineriadei care a îngrozit lumea, pe lista devastărilor făcute de mineri avea să se afle şi GDS & 22, alături de România liberă, Universitate, sediile partidelor de opoziţie.)

Adam Michnik, sosit la GDS curând după 28 ianuarie, ne-a spus: „Dacă te-ai urcat pe cal, ţine-te bine!“. Cu alte cuvinte, nu era totul pierdut! Trebuia doar să ne ţinem bine! „Guvernul spune şi face numai prostii“, ne încurajase Michnik, recunoscând pe loc natura „democraţiei originale“ instalate la Bucureşti. Dar frica mea că sentimentul căpătat în 21 decembrie ar fi putut fi distrus a rămas mereu prezentă. Am retrăit-o intens în toamna lui 2012, când V. Ponta putea fi văzut străbătând toate ecranele, cu pieptul în afară şi mersul legănat al tipului sigur de el că se va urca pe toată România.

De-a lungul celor 25 de ani, indiferent de tumultuoase istorii care nu au ocolit clădirea din Calea Victoriei, 120, a fi lângă GDS & 22 a însemnat credinţa mea superstiţioasă, egoistă că, aflându-mă acolo, nu pierd sentimentul preţios al zilei de 21 decembrie 1989.

Text publicat în numărul din 27 ianuarie 2015, anul XXVI (1297)

Nevoia de spirit critic

Armand goșu Redactor-șef 2013-2014

După 45 de ani de dictatură politică, control ideologic, existență cenușie și uniformizare a omportamentelor, în care orice tentativă de a gândi critic era aspru sancționată de regim.

După 45 de ani de dictatură politică, control ideologic, existență cenușie și uniformizare a omportamentelor, în care orice tentativă de a gândi critic era aspru sancționată de regim, reînvățarea acestei funcții de bază a omului modern devenise o prioritate absolută.

Gândirea critică era ultima și cea mai sigură redută în fața oricărei tentative de a reveni la autoritarism. Iar cum noua putere instalată la București mai cocheta cu „socialismul cu față umană” și partidul unic („pluralism în cadrul frontului”), amenințarea blocării liberalizării și a democratizării autentice a generat cel mai amplu protest de după toamna anului 1989, adică după prăbușirea regimurilor comuniste din întreaga Europă de Est: manifestația-maraton din Piața Universității.

Autorii articolelor, împreună cu cititorii Revistei 22, editată de Grupul pentru Dialog Social, au reînvățat împreună ce înseamnă gândirea critică. Revista 22, apărută la scurt timp după revoluția din decembrie ’89, a avut drept obiectiv un gând formulat de K. R. Popper în „Societatea deschisă…”, fără să-l pună explicit pe frontispiciu. Mai mult, Revista 22 a propus, în aceeași paradigmă popperiană, un nou tip de elită care să contribuie la reconstruirea României și reconectarea acesteia la cultura și civilizația occidentală: „Secretul desăvârșirii intelectuale este spiritul critic, independența de gândire. Aceasta creează dificultăți care se dovedesc insurmontabile pentru orice tip de autoritarism. Omul autoritar îi va selecta în general pe cei care se supun, care cred, care acceptă influența sa. Dar făcând așa, el va selecta cu siguranță mediocrități, pentru că îi va exclude pe cei care se revoltă, care se îndoiesc”.

Gândirea critică presupune atașamentul față de valorile lumii occidentale, liber asumate, presupune un dialog civilizat și onest. Revista 22 a promovat cât a putut spiritul critic. Acesta face parte din pachetul de valori îmbrățișat de GDS și Revista 22, de la primul număr și până astăzi.

Apartenența României la principalele cluburi ale Vestului, NATO și UE, astăzi o realitate banală, e nu doar rezultatul unui context internațional favorabil, dar și al unei lungi și tenace lupte. Orientarea geopolitică pro-occidentală a „22” era în răspăr cu a elitei care guverna atunci România. De altfel, felul în care a votat electoratul în primii ani de după revoluție indică nu atât o respingere conștientă a proiectului unei Românii occidentale, cât faptul că, ieșind din bezna național-comunismului ceaușist, românii se mulțumeau cu foarte puțin.

Armand Goșu, premiat de colegi

Chiar dacă orientarea pro-occidentală a învins în 1996, odată cu primul transfer de putere înfăptuit democratic, Revista 22 și-a păstrat spiritul critic și independența editorială. Asta, pentru că gândirea critică se exercita plecând de la valori, dintre care cea mai importantă era adevărul. Chiar dacă îmbrățișa aceleași valori occidentale, GDS și Revista 22 nu s-au sfiit să-l critice pe președintele Emil Constantinescu, fiind de notorietate relația tensionată cu acesta. Și totul, în numele unei elementare onestități intelectuale exprimate sub forma gândirii critice.

Anii 2000, când inovațiile tehnice au revoluționat comunicarea și jurnalismul, s-au caracterizat prin oligarhizarea presei din România și utilizarea acesteia, tot mai accentuată, pe post de măciucă în competiția dintre clanurile originate în nomenklatură și Securitate care dădeau ultimele tunuri. Au fost ani negri pentru jurnalism, în care televiziuni precum Realitatea și Antena 3 practicau linșajul mediatic, după o rețetă de inspirație rusească. Au fost anii degradării fără precedent a meseriei de jurnalist, când puțini au apărat valorile și gândirea critică, în vreme ce mulți, poate prea mulți, le-au schimbat pe bani, unii chiar pe foarte mulți bani. Au fost anii în care ura s-a revărsat sub forma unor campanii împotriva intelectualilor, iar GDS și Revista 22 au fost ținte predilecte. Chiar dacă relațiile cu președintele Băsescu n-au fost întotdeauna cordiale, susținerea acordată acestuia, cu ocazia celor două tentative de suspendare eșuate, orchestrate de Dan Voiculescu și, cea de a doua, din 2012, de USL, prin tandemul Victor Ponta – Crin Antonescu, a făcut ca, măcar în percepția publică, GDS și Revista 22 să rămână asociate cu fostul președinte. Distanța dată de trecerea timpului confirmă justețea deciziei GDS –„22” de a se opune proiectului politic al lui Voiculescu și USL.

Dacă acum trei decenii lucrurile păreau mai clare, taberele mai bine delimitate, adevărul mai ușor de deosebit de minciună, astăzi deriva spre activism a jurnaliștilor, ideologizarea excesivă, ca și cum adevărul a căpătat culoare ideologică, fac spiritul critic să-și fi pierdut ceva din sensul originar. Însăși gândirea critică pare că devine instrument în utilizarea unidirecțională a raționalismului critic.

Astăzi, misiunea Revistei 22 e chiar mai grea decât acum trei decenii, pentru că presa are de luptat nu doar împotriva ideilor gata făcute, ci și împotriva narațiunilor construite ca să stârnească emoții și nu să stabilească faptele, spunând răspicat adevărul. //

Fișă clinică pentru România postcomunistă

Alexandeu Lăzescu Redactor-șef 2015-2016

Am plecat la drum în 1990 cu multe speranțe și incertitudini; terminăm parcursul de trei decenii cu la fel de multe îndoieli și incertitudini nu doar în privința noastră, ci și a lumii în care trăim.

În ianuarie 1990, când se năștea GDS, care avea să devină ulterior una dintre cele mai importante structuri ale societății civile, și revista „22” pe care o edita, mulți dintre noi aveam o țintă clară. Voiam să ajungem și noi ca în Vest, cu alegeri libere și o presă liberă, cu o economie de piață prosperă, o justiție independentă și o societate civilă puternică și activă. Mi-aduc aminte că primele anunțuri publicitare apărute în presa de atunci repetau aproape obsesiv faptul că ofereau produse și servicii la „standarde occidentale”. În proporție covârșitoare doream cu înfrigurare să ajungem și noi, ca români, parte a „lumii libere”, a spațiului euro-atlantic. E adevărat, nu ne era pe atunci clar cât de anevoios, cât de accidentat va fi traseul către acest obiectiv, dar nu aveam niciun fel de îndoieli în privința destinației dorite.

La 30 de ani distanță, o bună parte dintre aspirațiile noastre de atunci s-au împlinit. Există o competiție politică reală și alegeri libere, avem o presă liberă, libertatea de expresie nu ne este îngrădită, au fost înființate o mulțime de organizații ale societății civile și sute de mii de companii private. Suntem parte a Uniunii Europene și membri NATO, călătorim liber în toată lumea, vacanțele în destinații exotice au devenit chiar destul de frecvente, și avem drept de muncă garantat în țările UE (chiar dacă Brexit-ul ridică unele semne de întrebare în privința Marii Britanii). Sigur, sunt și multe probleme. Există destulă corupție, avem o administrație publică și în general multe instituții ale statului greoaie și ineficiente, ne-am dovedit incapabili să construim în trei decenii o infrastructură rutieră și feroviară performantă, astfel că astăzi, de pildă, un drum cu trenul de la Iași la București durează cu două ore mai mult decât în perioada comunistă. Toate aceste neîmpliniri le punem de regulă pe seama clasei politice, lucru convenabil pentru că ne scutește de sarcina neplăcută de a ne asuma responsabilități, ca societate. Însă dacă tragem linie și ne uităm în urmă la România de acum 30 de ani și la cea de acum, tabloul general este unul favorabil.

Numai că atunci când te apropii, când treci de la planul de ansamblu la detalii, încep să apară destule fisuri și multe semne de întrebare, unele existențiale, privind viitorul. Atunci când ne uităm în interior și tot mai mult în exterior. Presa e liberă, dar jurnalismul derapează adesea în activism. Ca să nu vorbim de cazurile grave, și nu tocmai rare, în care îmbracă haina șantajului de presă. Societatea civilă, unită și determinată în anii 1990 în inițierea unor acțiuni consistente, s-a scindat. O parte a ONG-urilor au realizat că e o bună pâine de mâncat din accesarea unor fonduri externe, mai ales europene, derulând programe cu nume generoase și o pregnantă patină ideologică, dar cu un impact real cvasi-inexistent pentru societate, dacă facem abstracție de sumele frumoase ajunse în buzunarele echipelor de proiect. Miliardele de euro cheltuite pe programele POSDRU sau similare pot oferi un bun material de studiu, din acest punct de vedere. O altă fractură în societatea civilă a survenit pe linia de demarcație dintre un curent liberal sincron cu retorica dominantă la Bruxelles și un altul conservator, fractură reliefată pregnant în timpul referendumului pentru familie. Cât privește viața politică, a devenit tot mai neclar în ultimii ani cât dintre aceste jocuri politice se fac la vedere și cât în culise, cu concursul unor servicii secrete sau al altor structuri oculte.

Alexandru Lăzescu și Dan Perjovschi la 25 de ani de „22“

Într-o postare recentă pe Facebook, senatorul USR Mihai Goțiu îl certa pe Dan Barna că a propus partidului un document „de clarificare ideologică” cu adoptarea poziționării de centru-dreapta. Făcând trimitere la diferitele mișcări de stradă din ultimii ani și la revendicările lor, el scria că nu era nimic acolo „despre stânga, despre dreapta, centru-dreapta, conservatorism, centru-stânga și așa mai departe”. „Sunt, însă, revendicările și cauzele celor care au demonstrat că sunt anti-sistem: de la sănătate, educație, mediu, justiție, reformă politică, cercetare, cultură, drepturi civile și sociale, dincolo de orice etichetă sau ideologie”, sublinia el. În mod ironic, îndemnându-l pe Dan Barna să renunțe la ceea ce el consideră a fi niște mofturi ideologice, senatorul USR propune în fapt un program ideologic radical. Care, e adevărat, abătându-se de la ecuația tradițională stânga – dreapta, se înscrie în logica discursului anti-sistem practicat de curentele progresiste născute și susținute activ în campusurile universitare din Occident. În fond nu asta fac și Greta Thunberg sau Bernie Sanders și Alexandria Ocasio-Cortez, atunci când ne propun, la fel ca bolșevicii în trecut, o „lume nouă” în care toate visele noastre cele mai frumoase se vor împlini? Iată ce spunea Greta, transformată printr-un intens efort mediatic global într-un fel de mare preoteasă a noii religii a schimbărilor climatice, nu cu mult timp în urmă: „Criza climatică nu se referă doar la mediu. Este o criză a drepturilor omului, a justiției și a voinței politice. Sistemele de opresiune colonială, rasiste și patriarhale au creat-o și au alimentat-o. Trebuie să le distrugem pe toate”.

Fără îndoială, instituțiile din Occident funcționează mai bine decât la noi, lumea este în general mai civilizată. În privința corupției, lucrurile sunt amestecate. Depinde unde te uiți. Sunt țări sau regiuni întregi din sudul continentului unde lucrurile nu diferă semnificativ față de situația de la noi. Însă marea problemă e că privind mai ales la spațiul public occidental, nu mai regăsim multe dintre reperele și valorile fundamentale la care ne raportam la începutul anilor 1990. Un articol din săptămânalul The Spectator cu titlul sugestiv („Why is there more intellectual freedom in Bucharest than Cambridge?”) scris de un cercetător britanic care a constatat că nu a putut susține la Universitatea Cambridge (al cărei absolvent era) o conferință despre Uniunea Europeană prezentată anterior, fără probleme, la București ilustrează foarte bine această stare de spirit.

În ultimul său articol pentru The Telegraph, filosoful și scriitorul Sir Roger Scruton, unul dintre marii intelectuali ai perioadei postbelice, dispărut dintre noi cu puțină vreme în urmă, atrăgea atenția asupra degradării din mediile intelectuale și academice occidentale. „Suntem pe cale să intrăm într-o perioadă culturală întunecată, în care argumentele raționale și respectul pentru oponenți au dispărut cu totul din spațiul public, în care în privința oricărei chestiuni importante există doar un punct de vedere permis, iar cei care nu subscriu la el trebuie persecutați ca eretici”.

Această demolare accelerată a unor repere majore, în plan cultural, dar și în plan geopolitic, dacă e să ne uităm la fractura transatlantică și la unele planuri de regândire a securității pe continent marca Macron, nu este doar extrem de bulversantă, ci ne introduce în zona unor incertitudini de care până relativ recent credeam că am scăpat pentru multă vreme. Iar dilemele nu sunt legate de o eventuală alternativă la spațiul occidental, din care suntem, de altfel, parte. Pentru că asta iese din orice discuție rațională. Ci de îndoielile privind capacitatea unui Occident lipsit de ancorele tradiționale din trecut demolate cu sârg sub steagul relativismului moral, răvășit de nenumărate bătălii identitare, de un agresiv populism ecologic și de curentul neosocialist care propune renunțarea la economia de piață de a face față asaltului unei Chine hotărâte să demanteleze, deocamdată în tandem cu Rusia, nu doar actuala ordine internațională, ci și modelul de societate pe care aceasta îl promova. //

22

Andreea Pora Redactor-șef din 2016 - Prezent

Aniversarea a 30 de ani de la apariția revistei 22 ar trebui să fie un moment de bucurie nu doar pentru cei care au scris în paginile ei (majoritatea, benevol).

Aniversarea a 30 de ani de la apariția revistei 22 ar trebui să fie un moment de bucurie nu doar pentru cei care au scris în paginile ei (majoritatea, benevol) sau pentru cei care s-au înhămat la supraviețuirea ei, ci și pentru presă, în general. Este, iată, singura revistă care a rezistat pe piață atâta vreme, dar, mult mai important, și-a păstrat independența editorială. Nu-i puțin lucru. Pentru că independența în presă are un preț foarte piperat, pe care, din fericire, atât de mulți jurnaliști și oameni de valoare care i-au trecut pragul au fost dispuși să-l plătească. Uneori, o viață întreagă. Au făcut-o cu demnitate și fără regrete. De ce? Pentru că revista și-a menținut nu doar standardele și principiile de la care a pornit, reunind de-a lungul anilor cele mai valoroase condeie din presă, intelectuali de marcă și oameni de cultură, ale căror idei au găsit mereu ușile deschise, dar și pentru că la „22” nu au existat și nu există „comenzi”, interese obscure, cenzură, moguli și tot ceea ce a dus la degradarea media. Cred că și din acest motiv revista a fost atât de înjurată. De la politicieni la așa-zis confrați din presă, de la fripturiști de profesie la frustrați și până la apucați de tot soiul. Nu-i plăcut să vezi că se poate și altfel. Sunt însă lucruri care de fapt nu contează, ele n-au făcut decât să arate că revista e pe drumul cel bun.

Dincolo de toate, „22” a rămas pentru cititorii, dar și pentru mulții ei colaboratori, un reper. Un spațiu în care regăsesc valorile în care cred. O lume paralelă, ar spune unii. Ceea ce nu-i departe de adevăr și nici măcar rău. Ce reconfortant e să știi că există o astfel de lume, în care găsești un loc de refugiu! Pentru mulți ziariști, „22” a fost un astfel de loc (mă număr printre ei) și regretul redactorilor-șefi a fost că nu a existat puterea financiară de a-i strânge pe toți la un loc.

Andreea Pora la groapa cu dosare ale securităţii de la berevoieşti (1991)

În 30 de ani, revista a văzut multe, guverne apărând și dispărând meteoric, politicieni izbândind sau eșuând lamentabil, oameni pe care i-a susținut cu bună-credință autodevorându-se și făcând prăpăd în jurul lor, canalii și jigodii de tot felul cocoțate până la cel mai înalt nivel în stat, metamorfoze spectaculoase și incredibile acolo unde se aștepta mai puțin. A văzut mineriade, aderarea la UE și NATO, lovituri de stat, oamenii și societatea schimbându-se, ba în bine, ba în rău, democrația și statul de drept atârnând de un fir de păr, a simțit cum spiritul civic renaște după mulți ani de așteptare. A văzut tot ce poate vedea o gazetă implicată în viața cetății. Rareori și-a pierdut spiritul critic, dar niciodată entuziasmul. S-a înțelepțit, dar nu s-a „cumințit”. Și, mai ales, nu a abdicat de la crezuri. Pe care a avut norocul să le împărtășească cu atât de mulți. Lor le mulțumim! //

La aniversare

Magda Cârneci Președinte GDS 2012-2019

Ce a fost GDS pentru spațiul public în cei 30 de ani de existență? A fost, cum se știe, prima organizație liberă din România post-decembrie 1989, creată într-un moment de exaltare civică revoluționară, ce a strâns împreună un grup de intelectuali cunoscuți, mulți dintre ei rezistenți prin cultură, câțiva dintre ei disidenți față de comunism, care au încercat să imagineze forme de acțiune politică, modalități de organizare civică, structuri de comunicare socială și de interacțiune umană, care nu existaseră liber mai înainte. A fost o adresă celebră de pe Calea Victoriei 120, un loc al dezbaterilor înfocate, al ședințelor nesfârșite, al unui du-te-vino de jurnaliști, activiști și decidenți politici români și străini, un loc al primelor întâlniri dintre sindicate și partide nou-înființate, în anii 1990. A fost un loc mai calm, mai discret, al dezbaterilor pe chestiuni legislative, juridice, instituționale, un loc al luptei politice pentru păstrarea unui echilibru funcțional între partidele de dreapta și de stânga, un loc al bătăliei pentru recunoașterea crimelor comunismului, în anii 2000. A fost un loc al dezbaterilor pe chestiuni civice și de mediu urgente, în acord cu conștiința colectivă sporită a noilor generații, al luptei pentru statul de drept și pentru valorile democrației reale în anii 2010.

Ce a fost GDS pentru opinia colectivă difuză a acestor 30 de ani, de când societatea românească se luptă să integreze ideologia liberală și să se adapteze la „minunata lume nouă” a capitalismului? Dar, mai bine zis, ce nu a fost, pentru libertatea de opinie primită cadou de la Revoluție și prost înțeleasă? Contestat acerb de mulți, apreciat cu reticență sau cu discreție de alții, GDS a însemnat pentru toți lucruri contradictorii. GDS a fost primul ONG liber din România postcomunistă, într-o vreme când nimeni nu auzise de ONG-uri – dar a fost și rămâne acum, între multele ONG-uri, un fel de simili-instituție autoinstituită, care funcționează sui-generis, nebulos și, totuși, cumva insidios, influent.

Mihnea Berindei și Radu Filipescu

Pentru unii, GDS a fost un reper de normalitate civică, un simbol al anticomunismului persistent în timpul primelor două decenii, un bastion tenace al statului de drept, pus de câteva ori la încercare în toți acești ani – iar prin Revista 22 mai ales, a fost un punct de referință intelectuală, legitimă, cu autoritate. Pentru alții, GDS a fost un „bârlog al lupilor”, cum se scria în ziarul reacționar România Mare în anii 1990; a fost o țintă de atac pentru jurnaliștii agresivi și pentru forțele sociale regresive sau conservatoare, precum cele de la Evenimentul Zilei și unele publicații online de azi.

Am mai spus-o, GDS a fost în mod constant un țap ispășitor pentru diversele neputințe ale societății românești postcomuniste și precapitaliste, pentru relele clasei politice în formare și deformare; un țap ispășitor pentru nefuncționalitatea instituțiilor în primii 10-15 ani după revoluție și pentru instabilitatea lor din ultimul deceniu; un țap ispășitor pentru mentalitatea colectivă dezbinată, manipulată și haotică, dar și pentru televiziunile corupte, care l-au folosit drept cal de bătaie în momentele critice. A fost un țap ispășitor pentru neputința ONG-urilor de a schimba peste noapte viața României în bine, pentru neputința oamenilor de a înțelege că schimbările cer timp, hotărâre și perseverență și pentru multe altele.

Magda Cârneci, Klaus Iohannis și Mihai Răzvan Ungureanu

GDS, prin Revista 22, a mai fost o „relicvă elitistă”, pentru intelectualii complexați, dar și o „redută de dreapta” constant atacată, pentru intelectualii de stânga. A fost o „piatră de poticneală” pentru tot felul de veleitari și ambițioși, dinăuntru și de pe margini – căci efectivele sale au variat din punctul de vedere al compoziției, mai ales în ultimul deceniu. A fost, s-ar zice, un „cerc de vorbăreți” fără treabă și fără eficacitate, care, nu se știe cum, nu se știe de ce, cu ce drept, a marcat totuși – ca un hormon intelectual insidios – dezbaterea de idei din România.

Andrei Oișteanu, Radu Filipescu și Sorin Alexandrescu

În ciuda tensiunilor recente, GDS rămâne un club intelectual viu și dinamic, așa cum ar trebui să existe mai multe în România. Un club care a dat un „corp colectiv”, o consistență de grup, ideii de intelectual public, angajat în arena disputelor ideologice și a bătăliilor civice. E un loc în care intelectuali cu temperamente, notorietăți și orientări politice diferite, chiar divergente, discută periodic, se contrazic, se ceartă, dar până la urmă ajung la o poziție mai lucidă, adeseori critică, a propriilor lor premise și perspective de înțelegere a lumii românești. Chiar dacă în ultima vreme a fost scuturat de conflicte interne, GDS rămâne un loc în care membrii săi „caută adevărul dincolo de interesele lor” pentru că le pasă de binele comun, de valorile sociale esențiale, chiar vitale, pentru un spațiu public normal, reactiv, democratic.

Horia Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu și Ana Blandiana

Limitele GDS sunt și limitele societății românești actuale, ale clasei intelectuale, care se reflectă destul de bine în compoziția grupului. Calitățile GDS, atâtea câte sunt, oglindesc și ele potențialitățile pe cale de ecloziune ale aceleiași societăți. În ciuda unor demisii recente, GDS continuă să funcționeze – prin Revista 22, prin dezbateri, prin comunicate și luări de poziție etc. – ca o „instanță de reflecție critică asupra problemelor fundamentale ale societății românești”, așa cum scrie în actul său constitutiv. În ciuda dificultăților și a disputelor din ultimul timp, GDS rămâne un „hub intelectual” al Bucureștiului, unde, pe Calea Victoriei 120, puteți simți, din când în când, aerul tare al ideilor în încleștare cu realitatea. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22