Ana Blandiana: Există sau nu există un muzeu al comunismului în România?

Interviu Realizat De, Armand Gosu | 02.09.2014

Pe aceeași temă

Doamnă Blandiana, s-a încheiat ultima ediţie a Școlii de Vară pe care o ţineţi la Sighet de 17 ani. Este cea mai longevivă şcoală de vară, în înţelesul propriu al cuvântului. Altele sunt şcoli politice de weekend, prin care politicienii - mai ales în anii electorali – se întreţin glumeţ cu cei pe care îi vor urmaşii lor, se îmbracă, de pildă, în tricouri cu Che Guevara, îşi bârfesc adversarii politici, îşi exersează băşcălia, dansează, se pun bine cu tinerii, fac exerciţii de populism. Şcoli de istorie a comunismului s-au mai încercat, însă, la Râmnicu Sărat (de IICCR), la Sâmbăta sau Făgăraş (de IICMER), la Moeciu (de IRIR), dar cu durate mai scurte şi cu un număr mic de participanţi. Spuneţi-mi cum aţi reuşit să perpetuaţi tocmai în îndepărtatul Sighet (acolo unde, cum spun maramureşenii, „se agaţă harta în cui“) o şcoală de respiraţie europeană, cu durată de o săptămână, cu 100 de elevi (selecţionaţi prin concursuri cu 4-5 concurenţi pe un loc) şi cu 25-30 de conferenţiari (de talia lui Bukovski, Courtois, Deletant, Blanton, Zub, Papacostea, Camilian Demetrescu), cu o colecţie editorială (Şcoala Memoriei) care tipăreşte cuvânt de cuvânt dezbaterile.

Şcoala de vară nu a făcut parte din proiectul pe care l-am prezentat în 1993 Consiliului Europei. Ea a apărut la patru ani după înfiinţarea Memorialului, atunci când am realizat că în marile simpozioane (cu 200-300 de participanţi: istorici, sociologi, martori şi eroi ai evenimentelor aflate în discuţie) ne spuneam unii altora şi analizam lucruri pe care le cunoşteam sau chiar le trăisem, în timp ce afară, în stradă, curgea fluviul generaţiilor tinere care nu auziseră niciodată de ele. Am stabilit formatul, numărul de participanţi, numărul de conferinţe, înainte de a şti cum vom face rost de bani (în primul an am reuşit să convingem o şcoală să ne cazeze în internatul liber peste vară, unde îmi amintesc că în sala duşurilor nu existau robinete, ci pur și simplu, la ora 7, apa curgea timp de un sfert de oră, după cum în anii următori am reuşit să convingem unicul, pe vremea aceea, hotel din oraş să ne primească gratis, pe lângă locurile pe care le plăteam, cele câteva zeci de paturi pliante pe care le primisem de la o româncă din străinătate). Din fericire, înfiinţarea în România a reprezentanţei marii fundaţii germane Konrad Adenauer, care în primii ani de colaborare a acoperit în întregime costurile, ne-a uşurat mult sarcinile. În ceea ce priveşte vârsta elevilor, eu sunt cea care am insistat să fie stabilită între 15 şi 18 ani, gândindu-mă la propria mea adolescenţă şi la perioada maximei permeabilităţi intelectuale şi emotive. Anunţurile temelor şi condiţiilor de concurs le publicam gratis în România liberă de atunci, de unde erau preluate de ziarele din Chişinău. Au fost ani când concurenţii din Republica Moldova au fost de ordinul zecilor şi îmi amintesc cu emoţie o ediţie în care dintr-un singur sat de dincolo de Chişinău, Pituşca, au reuşit la concurs şapte copii, încât a trebuit să trimitem un microbuz, pentru a-i lua împreună cu o învăţătoare, care să aibă grijă de ei pe drum. De la început succesul a fost peste aşteptările noastre, nu numai în sensul că voiau să vină mult mai mulţi adolescenţi decât puteam noi primi, dar şi calitatea lor intelectuală şi nivelul sensibilităţii şi interesului lor era cu adevărat ieşit din comun. În primii patru ani am publicat patru volume cu cele mai bune lucrări reuşite la concurs. A fost perioada romantică şi rareori am simţit că facem ceva mai util, mai cu folos.

S-a diminuat cumva pe parcurs acest sentiment?

Memorialul Sighet la Bucureşti

De câte ori e nevoie de o ilustrare legată de comunism, toate canalele de televiziune prezintă imagini, fotografii sau chiar reportaje filmate la Memorialul Sighet, fără să le numească şi fără să spună de unde sunt. Într-un fel, un răspuns la acest absurd şi enigmatic negaţionism a fost şi crearea în Bucureşti a unei expoziţii permanente a Memorialului Sighet, pe strada Jean-Louis Calderon nr. 66.

Nu, chiar dacă a scăzut încrederea în ponderea, la nivelul societăţii, a eforturilor şi rezultatelor noastre. Să zicem că în cei 17 ani am avut în jur de 1.500 de absolvenţi. Cât poate să însemne asta, câte picături în marea generaţiei tinere sau a generaţiilor viitoare? A apărut ideea de a încerca să multiplicăm efectul şi rezultatele, invitând şi profesori de istorie, mai ales că între timp pledam pentru introducerea în programa şcolară a unor ore dedicate represiunii comuniste. Am încheiat un protocol cu Ministerul Educaţiei, prin care urma ca participarea profesorilor să fie finanţată de minister, iar noi - ca să nu cădem în cursa mecanismelor birocratice - am pus condiţia ca şi profesorii să fie selectaţi tot printr-un concurs organizat de noi. Relaţiile cu ministerul – care, de altfel, după 2012 au încetat – au fost extrem de greoaie, fiecare acţiune prevăzută în protocol trebuia impulsionată cu zeci de telefoane, dar ne-am apropiat astfel un număr de excelenţi profesori de istorie, care au devenit şi au rămas colaboratorii noştri.

O altă etapă a fost aceea când, acum câţiva ani, corectând lucrările de admitere, am descoperit cu spaimă aliniate lungi, calupuri întregi de text care se repetau identic în mai multe lucrări ale unor concurenţi veniţi din diverse părţi de ţară. „Veacul înaintează“, vorba lui Grigore Alexandrescu, computerul devenise un instrument la îndemâna tuturor şi fusese pusă la treabă metoda copy-paste. În continuare, examenul nu a mai fost doar pentru elevi, ci şi pentru noi: trebuia în fiecare an să găsim şi să formulăm temele de concurs, astfel încât să nu poată fi copiate de pe Internet.

Am menţionat, însă, acest episod doar ca să nu mă bănuiţi că idealizez mecanismul acestei săptămâni anuale în care, timp de 8 sau chiar 10 ore pe zi, nişte adolescenţi, aproape copii, participă la conferinţe urmate de întrebări, discuţii, dezbateri, comentarii, fără să dea semne de oboseală sau de dezinteres faţă de tot ce li se spune (probleme, de fapt, mult peste vârsta lor), reuşind adesea să-i impresioneze şi chiar să îi intimideze pe marii profesori care li se adresează.

Vă ascult şi nu pot să nu compar ceea ce spuneţi cu adevăratul folclor contemporan pe care îl reprezintă „perlele“ din tezele de bacalaureat, circulând ca bancurile de odinioară şi difuzate cu delicii de televiziunile comerciale. Cum vă explicaţi diferenţa?

Interesul tinerilor

Există tineri care, în momentul în care li se asigură contactul cu marile teme ale memoriei şi istoriei, sunt dispuşi şi capabili să mediteze asupra lor, să încerce să le înţeleagă şi să şi le asume. Dar, atunci, nu cumva problema indiferenţei culturale, morale, politice a unei părţi – probabil majoritare - a tinerilor nu este una care le poate fi imputată lor, ci celor care ar fi trebuit să-i formeze?

Cu puţin timp în urmă am asistat la o conversaţie pe această temă a doi profesori universitari: unul arhitect, altul matematician. Arhitectul povestea, de-a dreptul şocat, că, vorbindu-le studenţilor despre stilul bisericilor din timpul lui Ștefan cel Mare, a întrebat într-o doară şi oarecum în glumă: „În ce secol?“ şi dintr-un amfiteatru întreg nimeni n-a ştiut în ce secol a domnit Ștefan cel Mare. Matematicianul trăise de curând o experienţă asemănătoare, dar mult mai senzaţională: făcând parte din juriul unui concurs de matematică numit „Arhimede“, l-a întrebat pe elevul care obţinuse premiul întâi dacă ştie cine este Arhimede, iar elevul a mărturisit că nu ştie. Atunci profesorul l-a întrebat ironic: „Dar cine a fost Stalin ştii?“. „Sigur că da, a răspuns elevul cu aplomb, a fost fundaş dreapta la echipa Dinamo Minsk.Ceea ce putea să fie adevărat, a comentat profesorul, pentru că au existat în perioada stalinistă părinţi oportunişti care îşi „botezau“ copiii cu numele „geniului popoarelor“, eu însumi am cunoscut un nefericit pe care, spre marea lui ruşine, îl chema Stalinică şi semna totdeauna doar cu un misterios S. Discuţia avea loc chiar la Sighet, într-o pauză a Şcolii de Vară şi s-a încheiat chiar prin întrebarea pe care mi-o puneţi şi dvs. Primul răspuns este că la Sighet este vorba despre o elită, definită şi conturată printr-o dublă selecţie: cea intelectuală, a examenului de admitere, întotdeauna cu mai mulţi candidaţi pe un loc, şi, încă înaintea acesteia, cea funcţionând după criterii morale, familiale, psihologice, sufleteşti, care i-a făcut să se înscrie la examenul de admitere, să aleagă dintre diversele posibilităţi de a-şi petrece vacanţa şi de a-şi valorifica timpul liber această aplecare asupra cauzelor şi efectelor unei suferinţe desfăşurate înainte de naşterea lor. Dar, pentru ca acest răspuns să fie corect, trebuie să adaug că experienţa celor 17 ani mă obligă să recunosc existenţa unei curbe descendente din punct de vedere intelectual, chiar şi în evoluţia acestei elite. Şi cum nu poate fi vorba de un declin din cauze biologice, singura explicaţie logică este regresul pregătirii şcolare, degradarea evidentă a sistemului de învăţământ, care se repercutează chiar asupra elevilor buni. Cu toate acestea, ceea ce rămâne esenţial este că există tineri care, în momentul în care li se asigură contactul cu marile teme ale memoriei şi istoriei, implicit cu marile teme ale gândirii şi reacţiilor umane, sunt dispuşi şi capabili să mediteze asupra lor, să încerce să le înţeleagă şi să şi le asume. Dar, atunci, nu cumva problema indiferenţei culturale, morale, politice a unei părţi – probabil majoritare - a tinerilor nu este una care le poate fi imputată lor, ci celor care ar fi trebuit să-i formeze? Ceea ce face diferenţa la Sighet - dincolo de calitatea conferenţiarilor, de deschiderea extrem de largă a evantaiului ideilor şi de stilul şi, aş îndrăzni să spun, farmecul dezbaterilor, desfăşurate nu numai într-o totală libertate, dar şi într-o uimitoare egalitate a preopinenţilor, indiferent dacă sunt elevi de liceu sau personalităţi de renume internaţional - este existenţa, chiar prezenţa muzeului. Folosesc acest termen care se utilizează pentru fiinţe, pentru că impactul său, nu numai ştiinţific, ci şi emoţional, este enorm: descoperirea, contemplarea, studierea lui (pentru că sunt tineri care petrec ore şi ore de-a lungul întregii săptămâni în muzeu) funcţionează ca o experienţă existenţială.

Am fost la Sighet în mai multe rânduri, am petrecut şi eu ore întregi în muzeu şi ştiu despre ce vorbiţi. Şi totuşi, daţi-mi voie să vă pun o întrebare care cu siguranţă vă va şoca: sunteţi sigură că acest muzeu există? Căci, dacă răspunsul va fi, cum nu mă îndoiesc, afirmativ, cum vă explicaţi că, în mod periodic (e adevărat că de cele mai multe ori în proximitatea campaniilor electorale), se declanşează în presă dezbateri pe tema „De ce nu există în România un muzeu al comunismului?“. Şi asta, de exemplu, în timp ce se sărbătorea jubileul de 20 de ani al primului Memorial al Victimelor Comunismului, care era chiar în România. Mi s-a întâmplat să văd pe diverse canale TV punându-şi această întrebare, plină de patriotism suferitor, oameni pe care îi întâlnisem la dezbaterile de la Sighet şi nu mai înţelegeam nimic. Dumneavoastră înţelegeţi? Există sau nu există un muzeu al comunismului în România?

Greşelile se repetă

Cel mai tare mă deprimă felul în care lucrurile se repetă. Am sentimentul că retrăiesc anul 2000, cu alegerile lui, când nimeni nu se îndoia că singura şansă a partidelor democratice - în faţa partidului care îşi schimba periodic numele ca să îşi piardă urma - era unirea, unire care totuşi nu s-a produs. Ceea ce contează este că nu s-a tras nici o concluzie, nu s-a învăţat nimic şi totul se repetă ca într-un coşmar.

Întrebarea dvs., cu tot umorul pe care îl conţine, mă tulbură nu pentru că mă şochează, ci dimpotrivă, pentru că mi-am pus-o şi eu de nenumărate ori şi, deşi am încercat să găsesc explicaţii ale aberaţiei, nu sunt sigură că am reuşit. Pornind de la premiza, puţin probabilă, că dezbaterile sunt pornite cu bună-credinţă, m-am gândit că poate este vorba de o insuficienţă culturală care îi face să creadă că termenii muzeu şi memorial sunt neînrudiţi şi nu îşi suprapun sferele. Am scris şi am spus în numeroase rânduri că Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este format din Muzeul de la Sighet şi din Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului de la Bucureşti. Memorialul nu este mai puţin, ci mai mult decât un muzeu, prin centrul de studii el adaugă muzeului cercetarea ştiinţifică (din care, de altfel, s-a născut şi muzeul), departamentul de istorie orală (din arhiva de 6.000 de ore de înregistrări a căreia instituţia de stocare a memoriei planetei, Hoover Institution, a preluat 2.000), departamentul editorial (cu impozanta serie a Analelor Sighet şi recenta Carte a Morţilor de aproape 1.000 de pagini), expoziţiile itinerate în România şi în străinătate (cea mai importantă dintre ele fiind cea de acum doi ani de la Parlamentul European din Bruxelles). În ceea ce priveşte muzeul, el este chiar un muzeu al comunismului care, în cele mai mult de 50 de săli ale sale, prezintă etapele deconstrucţiei elementelor statului de drept interbelic, crearea instituţiilor statului totalitar, mecanismele terorii, represiunea şi rezistenţa. Este un muzeu al comunismului din România, căruia i s-au adaugat câteva săli dedicate rezistenţei la comunism în celelalte ţări din Est (Revolta de la Berlin și din Turingia, Revoluția din Ungaria, Primăvara de la Praga, Sindicatul Solidarność la Gdansk), precum şi sala Cronologia Războiului Rece, prezentând cadrul mondial în care s-a dezvoltat comunismul postbelic.

Celula în care a murit Iuliu Maniu poate fi vizitată la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet

Uneori m-am gândit că negarea existenţei acestui amplu şi analitic muzeu al comunismului se datoreşte perspectivei din punctul de vedere al victimelor, din care e gândit, ceea ce i-ar defini automat şi pe cei ce îl contestă. În orice caz, o dovadă că nu e vorba de necunoaştere, ci de rea-credinţă este faptul că, de câte ori e nevoie de o ilustrare legată de comunism, toate canalele de televiziune prezintă imagini, fotografii sau chiar reportaje filmate la Memorialul Sighet, fără să le numească şi fără să spună de unde sunt. Într-un fel, un răspuns la acest absurd şi enigmatic negaţionism a fost şi crearea - din donaţii şi fără nici un ajutor instituţional - în Bucureşti a unei expoziţii permanente a Memorialului Sighet (patru încăperi, deschise zilnic între orele 10 şi 18, lângă Grădina Icoanei, pe strada Jean-Louis Calderon nr. 66), la intrarea căreia este arătată bucureştenilor imaginea de marcă a Memorialului, grupul statuar cu 18 personaje, Convoiul Sacrificaţilor de Aurel Vlad, reprodus în nenumărate ocazii şi în nenumărate publicaţii, fără să se spună nici ce reprezintă, nici unde se află, nici cum se numeşte, nici cine este autorul. În acest timp, Romulus Rusan – care şi-a părăsit destinul literar, recalificându-se ca istoric, şi conduce Centrul de studii, cu toate cercetările şi editările lui – face crize de depresiune descoperind aproape zilnic preluări fără trimitere bibliografică din cercetările noastre. Ştiu că poate exagerăm consumându-ne pentru asemenea lucruri, când în acest timp la Sighet muzeul e vizitat de mai mult de 1.300 de oameni pe zi, dar întotdeauna lucrurile pe care nu le-am înţeles m-au obsedat şi mi s-au părut mai greu de suportat. Pe de altă parte, este de-a dreptul stranie şi inexplicabilă eludarea eforturilor şi succeselor noastre, când, în mod normal, România ar trebui să fie conştientă că nu are decât de câştigat din revendicarea, ca pe un atu, a prestigiului internaţional al Memorialului, ca pe o dovadă că se află pe calea cea bună.

Aş vrea să vorbim şi despre o altă temă care reapare periodic în atenţia publică: tema torţionarilor. Chiar acum se desfăşoară în diverse publicaţii dezbateri în jurul inculpării juridice a doi torţionari, cunoscuţi ca îngrozitoare personaje din memoriile de închisoare. Nu ştiu dacă interesul pentru această temă are legătură cu interesele electorale sau cu diversele aniversări, dar ceea ce uimeşte este felul în care, de fiecare dată, se discută ca şi când atunci s-ar fi descoperit problema.

Societatea civilă

Am găsit zilele trecute un teanc de fotografii de la mitingurile de sute de mii de persoane ale Alianţei Civice din anii ’90. Am stat şi le-am privit fără să-mi vină să cred, deşi participasem la ele şi chiar le organizasem. Cine-ar mai fi în stare să-şi imagineze azi un miting de protest de asemenea dimensiuni, de exemplu, împotriva ultimei ordonanţe de urgenţă, care statutează traseismul şi legalizează frauda electorală?

Nu numai că problema nu s-a descoperit doar acum, ci, dimpotrivă, de câte ori a fost pusă cu seriozitate, ea a fost acoperită chiar de către cei care o „descoperă“ acum. Senzaţia e că descoperirea este îngăduită doar atunci când se poate desfăşura sub control şi există garanţia că poate fi manipulată cu folos. În 1992, Ticu Dumitrescu, preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi senator PNŢCD, a publicat o listă de 220 torţionari, care ar fi trebuit deferiţi justiţiei. Au intrat în discuţie şi în agitatie mediatică doar două nume notorii: Drăghici şi Nicolski. Dar până să se urnească roţile ruginite de nefolosire ale justiţiei, Drăghici a emigrat în Ungaria, care a refuzat extrădarea lui, iar Nicolski a murit. Ceilalţi au reintrat în liniştea bine organizată a uitării, cu pensii mari, pe măsura meritului. Cincisprezece ani mai târziu, Marius Oprea, în numele Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, a înaintat Procuraturii României o altă listă (poate, în mare, aceeaşi) de 220 de nume, însoţite de probe şi documente. Demersul nu a avut urmări, decât în sensul că dosarele au fost rezolvate prin neînceperea urmăririi penale (NUP). Încercările de inculpare a torţionarilor, autori dovediţi a zeci de crime, au eşuat pentru că faptele erau declarate prescrise. Lucrurile au încremenit din nou până la introducerea în Codul Penal, prin eforturile Monicăi Macovei, a imprescriptibilităţii crimelor de omor, conform normelor europene. În aceste condiţii, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a înaintat justiţiei patru nume din binecunoscuta listă: doi au fost trimişi în judecată şi doi se află încă în anchetă. Procesul juridic se desfăşoară suficient de lent pentru ca acela desfăşurat mult mai senzaţional pe micile ecrane să poată transforma oroarea şi tragediile în circ, iar înalţii demnitari ai momentului, îmbrăcându-şi în campania electorală costumele de candidaţi, să-şi poată aroga meritele viitoarelor condamnări. În acest timp, cei patru ghinionişti intraţi în colimatorul dezbaterilor televizate, ca şi celalţi 216 colegi ai lor aflaţi în afara curiozităţii publice, îşi încasează pensiile de 6-7 ori mai mari nu numai decât cele ale foştilor deţinuţi politici, ci şi decât cele ale simplilor cetăţeni ai Republicii Populare Române sau ai Republicii Socialiste România, care au muncit o viaţă întreagă la construirea socialismului.

Ne aflăm la începutul unei toamne extrem de fierbinţi din punct de vedere politic, atât pe plan intern, cât şi pe plan extern. În ce măsură vă afectează personal această atmosferă tensionată, care, vrând-nevrând, ne cuprinde și ne determină?

Imagine de la ediţia din acest an a Şcolii de Vară de la Sighet

Mă deprimă şi mă umileşte. Pe plan intern, mă umileşte felul în care cei ce au puterea o folosesc fără ruşine şi fără limite, siguri de faptul că cei pe care îi manipulează sunt sau prea proşti, sau prea slabi ca să îi poată împiedica. Deşi nu sunt implicată personal, mă simt umilită personal, pentru că fac parte din mulţimea dispreţuită astfel. Am găsit zilele trecute un teanc de fotografii de la mitingurile de sute de mii de persoane ale Alianţei Civice din anii ’90, fotografii cu mulţimi ale căror margini ies în afara cadrului şi cu pancarde pe care scrie „Reformă şi Adevăr“. Am stat şi le-am privit fără să-mi vină să cred, deşi participasem la ele şi chiar le organizasem. Cine-ar mai fi în stare să-şi imagineze azi un miting de protest de asemenea dimensiuni, de exemplu, împotriva ultimei ordonanţe de urgenţă, care statutează traseismul şi legalizează frauda electorală? „Ce face societatea civilă?“, se întreabă din când în când câte o voce iritată şi ipocrită, uitând felul în care a fost batjocorită, de-a lungul ultimelor două decenii, forţa sufletească a acelor mulţimi, şi de către cei pe care i-au susţinut, şi de către cei cărora li s-au împotrivit. Pe de altă parte, dacă mă gândesc bine, cel mai tare mă deprimă felul în care lucrurile se repetă. Am sentimentul că retrăiesc anul 2000, cu alegerile lui, când nimeni nu se îndoia că singura şansă a partidelor democratice - în faţa partidului care îşi schimba periodic numele ca să îşi piardă urma - era unirea, unire care totuşi nu s-a produs. Nici nu mai contează dacă prioritare au fost prostia sau orgoliul, interesele oculte sau trădările evidente. Ceea ce contează este că nu s-a tras nici o concluzie, nu s-a învăţat nimic şi totul se repetă ca într-un coşmar.

În ceea ce priveşte peisajul politic extern, lucrurile se repetă într-un mod aproape înfricoşător. Singurătatea Ucrainei printre vânzătorii de nave de război şi cumpărătorii de gaze ruseşti mi-a adus aminte cinismul unei fraze dispreţuitoare a lui Lenin despre capitaliştii care sunt în stare să vândă şi funia cu care vor fi spânzuraţi şi mi-am adus aminte, mai ales, felul în care, la München, ca şi la Ialta, democraţiile au cedat mereu în faţa forţei brute.

Dar şi în cazul situaţiei interne, cât şi în cazul dramatic al Ucrainei - a cărei situaţie şi al cărei tratament înspăimântă întreaga zonă geopolitică, din care facem parte şi noi – ceea ce este profund neliniştitor este descoperirea că istoria poate să facă marche-arrière. Am avut pentru prima oară această revelaţie în 2012 la noi. Nu-mi venea să cred, optimismul meu funciar nu putea să admită că toţi paşii făcuţi cu atâta greutate pe drumul construirii unui stat de drept real şi al unei integrări europene veritabile pot să fie spulberaţi, prin câteva simple mişcări proprii unei istorii revolute. Tot astfel, felul în care, în dispreţul tuturor regulilor şi tratatelor internaţionale, care păreau paşi definitivi ai istoriei spre o lume mai sigură, tinde să fie reocupată Ucraina (de ce nu şi Ţările Baltice, Georgia, Republica Moldova?) reprezintă o întoarcere înapoi spre întunericul trecutului. Sunt călcate în picioare nu numai legile internaţionale, ci şi legile istoriei.

Şi totuşi, la sfârşitul acestei discuţii pline de umbre, aţi putea să formulaţi o frază dătătoare de speranţă?

Da, speranţa că în alegerile care vor urma nu se va da nimănui o parte de putere atât de mare încât să poată apărea ispita de a o lua întreagă.

SĂLILE MUZEULUI SIGHET

PARTER: O cronologie a Războiului Rece • Ţările Europei de Est (1945-1989) • Generaţia Unirii exterminată în Gulag • Sala Hărţilor • România penitenciară (Jilava, Văcăreşti, Aiud, Gherla, Cavnic, Făgăraş, Râmnicu Sărat, Galaţi, Botoşani, Canalul) • Basarabia în Gulag • Anul 1945 – de la Ialta la Moscova • Asaltul comunist asupra Maramureşului • Alegerile din 1946 • Distrugerea partidelor democratice. Partidul unic • Comunism versus Monarhie • Anul 1948 – sovietizarea României • Represiunea împotriva Bisericilor • Comunizarea Armatei, Poliţiei, Justiţiei • Securitatea între 1948-1989 • Colectivizarea: rezistenţă şi represiune • Munca forţată • Celula în care a murit Iuliu Maniu.

ETAJUL I: Neagra (celula de pedeapsă) • Sala demnitarilor • Distrugerea Academiei Române • Comunizarea învăţământului • Mişcări studenţeşti în 1956 • Maeştri şi opere după gratii • Scriitori în închisori • Articolul 209 • Fenomenul Piteşti • Rezistenţa armată din munţi • Deportarea în Bărăgan • Represiuni etnice • Femei în închisoare • Poezia în închisoare • Viaţa intelectuală în închisori • Solidarność – 18 zile care au şocat lumea • Gheorghe I. Brătianu – un istoric în istorie.

ETAJUL II: Familii reprimate • Medicina în închisoare • Rezistenţa în Maramureş • Demolările din anii 80 • Viaţa cotidiană • Mişcările muncitoreşti din Valea Jiului şi Braşov • „Epoca de aur“ sau comunismul kitsch • Oponenţi şi dizidenţi în deceniile 8 şi 9 • Libertatea pe calea undelor • Revolta din Berlin şi Turingia (1953) • Revoluţia din Ungaria (1956) • Primăvara de la Praga. Carta 77 • Memoria manuscriselor • Celula în care a murit Gheorghe I. Brătianu • Iuliu Maniu – un părinte a democraţiei.

Interviu realizat de ARMAND GOȘU

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22