Pe aceeași temă
„Totul începe în imaginație. Acolo și moare totul, cu excepția lucrurilor care coboară în inimă și devin parte din noi. Începem să credem în ele. Ne îndrăgostim.“ Aşa îşi începe povestea custodele Casei memoriale „Dr. Victor Vineş“, personajul romanului cu acelaşi nume. După tetralogia AnoTimpurilor (Ziua cea mai albă, Numele ei era Uitare, Insula Melc şi Timpul splendorii), Cartea cuvintelor chivot, Scrisoare pentru Ida şi Noapte americană, Custodele este cel de-al optulea roman pe care-l veţi lansa la Târgul de Carte Gaudeamus. Opt e cifra infinitului...
Ca o misterioasă coincidenţă, în acest roman e vorba despre infinitul din noi, despre toate lucrurile care nu au sfârşit: viaţa, moartea, dragostea, frumuseţea, muzica. Dar şi memoria. Lucruri ale căror înţelesuri nu se epuizează niciodată, dându-se impresia că o iau mereu de la capăt, ca un etern început. Experienţe care, odată ce le descoperim şi avem răbdarea să ne adâncim în ele, ne pot învăţa arta întoarcerii. E un roman despre rădăcini, despre arborele (real şi metafizic) al unei familii care ocroteşte o casă, a doctorului Vineş, dar şi un fragil şi etern acasă.
Regăsim, în paginile romanului, portretul unuia dintre cele mai enigmatice personaje din Cartea cuvintelor chivot. Cine era doctorul Victor Vineș?
Nu e doar un personaj, ci simbolul unei lumi, un protagonist al „lumii de ieri“, cum frumos o numea Stefan Zweig. Dr. Victor Vineş a fost un savant renumit care, alături de doctorul Gheorghe Marinescu, a fondat școala românească de neurologie, la începutul secolului trecut. Provenea dintr-o familie înstărită din Fetești, părinții i-au oferit o educație aleasă, s-a specializat în medicină la Paris, unde a studiat și a lucrat cu Jean-Martin Charcot, la Salpetrière. Apoi, la chemarea regelui Carol al II‑lea a revenit în țară. I s-a propus la un moment dat să devină doctorul personal al regelui, dar nu a acceptat fiindcă începuse o muncă de pionierat în neurochirurgie la Spitalul Colentina, abia înființat. În familia noastră se păstrează o acuarelă a pictorului Jean Nelis care-l înfățișează pe dr. Vineș împreună cu dr. Marinescu, în șaretă, după moda vremii, urcând dealul Colentinei spre spital. Doctorul Vineș a rămas în analele medicinei. Dar memoria lui personală s-a pierdut sau, cel puțin, risca să dispară iremediabil. Legătura lui cu familia noastră e una interesantă, el a adoptat-o pe Aglae, născută Ionescu, sora bunicii paterne a soțului meu, pr. Virgil-Ioan Nanu. Pentru Aglae și pentru noi, generația tânără, am încercat să salvez amintirea celui care a rămas, în familie, „unchiul Victor“. „Un bărbat înalt, cu privirea interesantă“, mi-l descrie mereu Aglae şi laitmotivul cuvintelor ei traversează romanul. În același timp, îl vedem în fotografiile de epocă, un om remarcabil, un spirit educat și riguros care, sub austeritatea pe care i-o cerea profesia, ascundea o mare tandrețe sufletească și o plăcere a imaginației. Din această permanentă suprapunere între imaginea obiectivă şi cea subiectivă s-a născut povestea suprarealistă a doctorului Vineş, în romanul Custodele.
Dr. Victor Vineş şi Regina Maria la spitalul Colentina
La un moment dat, făcând un experiment, dr. Vineş descoperă „visul lucid“...
„Dacă visul e o traducere a vieții, înseamnă că și viața e o traducere a visului“… Cuvintele lui René Magritte mi-au dat de gândit şi mi-au deschis o uşă secretă spre lumea doctorului Vineş.
„Un scriitor e, până la un punct, un custode. I se încredințează spre păstrare o lume. Singurul fel în care o poate face este să-i aștearnă povestea în scris. Așa se nasc cărțile, domnule Custode, din muzeele minților noastre.“ Cine este Custodele, un personaj real sau doar pretextul pentru o mărturisire de credinţă a scriitoarei?
Oricât de interesante ar fi vieţile noastre, avem nevoie de cineva care să le spună, să le transmită mai departe. Mă atrag muzeele și casele memoriale, iar Bucureștiul nu duce lipsă de așa ceva. Custodele este, în roman, dar și în viața obișnuită, un personaj foarte interesant, misterios. Adesea anonim, el povestește, de fiecare dată, aceeași istorie a casei, a obiectelor, a oamenilor. Însă o ureche exersată descoperă în spatele aparentei repetitivități o descindere în straturile de profunzime ale întâmplărilor trăite sau o ascensiune către aspiraţiile ce le-au făcut posibile. Custodele e un personaj generic, un vehicul al călătoriilor în timp prin imagine, o poartă către lumile al căror păzitor este. Prins în rama iernii, în timpul hivernal încremenit, Custodele se trezeşte la viaţă - viaţa lăuntrică. Face efortul de a fi prezent în fiecare clipă, nelăsând nicio senzaţie să treacă neobservată, înregistrează cu minuţiozitate cele mai mici schimbări ale microuniversului personal. Custodele abandonează orice formă de orgoliu existenţial. El este, dar pentru a spune o poveste. Devine un ascet în forfota oraşului. Fiindcă înţelege că lucrurile esențiale ni se întâmplă, de fapt, la granița dintre realitate și imaginație... Custodele e singurul meu personaj care nu are nume; însă numai până la ultima pagină, în care îi descoperim, ca într-o ghicitoare, împreună: autoarea şi personajul. Reconstituind identitatea doctorului Vineş, dar şi pe aceea a Custodelui, mi-am dat seama că suntem ceea ce adăpostim în noi, ceea ce hrănim cu visurile și faptele noastre.
Dr. Victor Vineş, Aglae (Coca) Vineş (n. Ionescu), Sofia Nanu (n. Ionescu),
Alexandru Ionescu, Paulina Dr. Vineş, mătuşa Elisabeta, Pelaghia Ionescu
„Păstrează-ți, întreagă, puterea de a visa. Visul e custodele vieții. Realitatea e mult mai slabă decât pare...“ A mai rămas ceva din realitatea personajului Vineş?
Acţiunea se petrece într-un muzeu, în „Casa memorială Dr. Victor Vineş“ din strada Romulus, la nr. 38. Viața cotidiană a celor două personaje ce servesc drept pretext evocării, custodele şi contabila, e redusă la minimum în acest loc în care „nu se întâmplă niciodată nimic“, ca și cum ar fi sub anestezie, fiindcă descinderea în trecut rămâne o operație dificilă, riscantă. Din fericire, în str. Romulus 38 s-a păstrat casa în care a trăit și a lucrat dr. Vineş până la moartea lui, în 1939. Ar fi minunat dacă în acel loc ar exista, într-adevăr, o casă memorială. O casă în care, aşa cum am imaginat în roman, imaginile vechi ar putea să ne vorbească; să trezească la viaţă o suprarealitate, pe care am tradus-o în roman cu ajutorul picturii lui Magritte. Casa Vineş e o altă casă a viselor, iar chipul Custodelui ne întâmpină din pragul acestei case, chiar de pe copertă, prin Banchetul lui Magritte: un soare roşu, răsăritul care străpunge pădurea obscură, chiar şi cea mai adâncă noapte a istoriei. Custodele e și un roman despre libertate și credinţă; e un festin al imaginației care salvează din uitare și reconstituie din fragmente, uneori microscopice ca moleculele de ADN, o viață, un destin. Casele şi oamenii cer, cum spune şi Custodele, un efort de înţelegere. Ca să le descifrezi trebuie, mai întâi, să le iubești. //
Interviu realizat de TEODORA STANCIU
Fragment din romanul Custodele, de Andreea Nanu. În curs de apariţie la editura Eikon:
„- Bine, domnule Custode, atunci... alege finalul!
- Autorul alege întotdeauna pentru personajul lui… Chiar şi numele!
- Greşeşti. Numele, ţi l-ai dat tu însuţi.
- Bine dar...cine sunt eu?
- Acum, e singurul ţărm la care putem acosta. Nu există moarte. Dragostea e unica realitate. Răsăritul, speranţa... ce alt chip aș fi putut să-ți dau? Exiști prin ceea ce ai făcut să trăiască în mine: Iubirea.
- Stai, unde pleci?
...S-a făcut noapte. Cea mai înstelată noapte din viața mea de Custode. Lacul oglindește obscuritatea mătăsoasă pe care se leagănă misterioase florile scuturate de cireș, ca niște ochi închiși, duși departe de un vis. Visul ei sau al meu. Cartea a rămas cuminte pe bancă lângă mine, deschisă la ultima pagină. O pagină albă. Alege chiar tu sfârșitul... Cât de straniu pentru un personaj... Ridic cartea, pare neobișnuit de grea, mai consistentă chiar decât mine, mă neliniștesc citindu-i titlul: Custodele... Mă ridic, încercând să-mi potolesc respirația sacadată. Eu, personajul, respir prin arterele mele imaginate de ea, populate de vise țesute din cuvintele ei, prin care pompează sângele înmiresmat al nopții. Alerg, mă rătăcesc printre aleile încâlcite ca părul unei zmeoaice sub ochiul roșu al lunii care stă gata să mă devoreze. Custodele trebuie să-și aleagă propriul sfârșit... Dacă mi-a dăruit atâta libertate înseamnă că am fost, dintru început, iubit... Ficțiunea ia sfârșit, dar iubirea e veșnică, înseamnă că ceva încă mă poate salva. Gândul mă reconfortează, mă așez la marginea lacului, într-un colț de lumină rece, închegată ca un sigiliu peste iarba de smarald. Un vânt șoptit mistuie sălciile înflorite... Mă feresc în lături, tocmai la timp, înainte ca ascuțișul sabiei lui argintate să încerce apa.... Niciodată n-aș fi crezut că voi avea curajul să-l privesc în față. Nu poţi să vezi faţa mea şi să trăieşti. Cu toate astea, nu arată chiar neobișnuit. Poartă haină croită după moda interbelică, pălărie canotier pe cap și baston... Ba nu, greșesc, asta e diferit față de portretul familiar al doctorului Victor Vineș: mâna lui dreaptă se sprijină pe o sabie cu mâner din argint filigranat, ca desprinsă din frescele bizantine. Ne privim, sabia îmi dă de gândit că unul dintre noi trebuie să rupă tăcerea. Eu, personajul, fac un pas către el.
- Cine ești?
- Sunt Custodele.
- Şi tu...dar ce cauți aici?
- Am venit să te iau cu mine.
- Cu sabia?
- Stilou sau sabie, e totuna... Împung, la răstimpuri, coasta plictisită a lumii, până iese apă și cuvânt. Sunt, până la urmă, ingredientele vieții, nu-i așa?
- Semeni mult cu doctorul Vienș... aș putea să jur că porți pardesiul lui!
- Ea mi-a spus că sub această înfățișare am să-ţi câștig încrederea.
- Pentru ce?
- Ca să mă urmezi...
- Unde?... Nu înţeleg, nu mai recunosc nimic. Atâta obscuritate şi pământ mişcător. Nu cumva mergem pe apă? Dacă Magda m-ar vedea acum!
- Numai tu ai rămas...ești ultimul!
- Ultimul?
- Cel din urmă chivot... Poftim cheia!
- Ce să fac cu ea? Ah, ia te uită, tocmai mă scotocisem prin buzunare, credeam c-am pierdut-o, ce repede mi-ai ghicit gândurile.
- Nimic nu se pierde, domnule custode!
- Am și ajuns acasă? Casa Vineșilor... Ia te uită, parcă am fost plecat de-un car de ani... Grădina pare să fi înghițit casa, iar cireșul...crescut, ca în poveste, chiar în crucea ferestrei... Și tu, Custodele ceresc, ai venit să mă iei cu tine? Da, mi-ai îndeplinit dorința de a nu trăi mai mult decât această casă... Ea mi-a spus adevărul. Întotdeauna ne alegem sfârșitul, fie că suntem personaje sau oameni, nu-i așa?
- Tu ai spus-o.
- Atunci, să mergem.
*
Dr. Victor Vineş şi soţia lui, Paulina Vineş (n. Ionescu)
„Când anii s-au terminat, a venit şi Veşnicia. Zbura iute - fiindcă aşa îi fusese poruncit - adunând lumea de la un capăt la celălalt, ca pe un sul de pergament. Ajunse, în cele din urmă, în livadă, unde găsi Fereastra şi Copacul. Lemnul frumos putrezise şi Fereastra se topise cu totul şi cu totul în inima Copacului care renăştea, iarăşi şi iarăşi, cu ramurile lui verzi, din însăşi crucea Ferestrei. Ce îmbrăţişare stranie, îşi spuse Veşnicia, oprindu-se în loc. Nu, pe aceasta nu o voi şterge din cartea vieţii. Şi zbură mai departe, ca un duh.”
NOTĂ BIOGRAFICĂ
Andreea Nanu (născută în 1981) a studiat ştiinţele politice la universităţile din Bucureşti şi Bologna şi la Institutul de Studii Politice din Rennes, Franţa. Este prozatoare, critic de teatru şi film, autoarea rubricii de teatru „Cum vă place?“ difuzată la Radio Trinitas. A debutat cu tetralogia AnoTimpurilor la Editura Eikon, în 2014. Romanele Ziua cea mai albă (Iarna), Numele ei era Uitare (Primăvara), Insula Melc (Vara) și Timpul splendorii (Toamna) sunt o călătorie caleidoscopică în imaginile poetice ale anotimpurilor, ghidată de jocul memoriei şi de nobleţea poveştii. În 2015, Andreea Nanu a lansat un volum de proză scurtă cu caracter autobiografic, Cartea cuvintelor chivot, prefaţat de criticul Alex. Ştefănescu. În 2017 a lansat romanul Scrisoare pentru Ida, iar în 2018, romanul Noapte americană, ambele prefaţate de criticul Christian Crăciun. Romanul Custodele continuă povestea unuia dintre cele mai misterioase personaje din Cartea cuvintelor chivot, doctorul Victor Vineş. Viaţa lui şi cea a fiicei adoptive Aglae Vineş, născută Ionescu, au străpuns cortina grea a istoriei ca soarele lui Magritte, descoperind oamenilor pe care i-au iubit o suprarealitate, transfigurată de credinţă şi speranţă. //
În acest roman e vorba despre infinitul din noi, despre toate lucrurile care nu au sfârşit: viaţa, moartea, dragostea, frumuseţea, muzica.
