Pe aceeași temă
„Nucleul dur al scrisului, adică lirismul abstract, cu „L“ mare, este pur politic. Adică este activ“, spune poeta Angela Marinescu, în interviul acordat revistei 22. Angela Marinescu îşi clamează atât probăsescismul, cât şi dezacordul cu intelectualii pe care îi acuză nu de ură, ci de „prostie“ şi de „delir de interpretare“. „E un «amărât» de marinar“, afirmă poeta despre Traian Băsescu.
„A condus un vas. E adevărat. Dar are ceva viril, la modul gândirii. Are o gândire virilă. Se mişcă viril. Râde viril. Glumeşte viril şi este serios viril. Are multe hibe. (...) Dar nu putem să-i reproşăm goliciunea din suflet, goliciunea din minte, lipsa de dorinţă de a arăta lumii şi altceva decât lăcomie. Nu putem. Pentru că se vede cu ochiul liber.“
„Nimeni nu admite acum că Traian Băsescu a avut dreptate atunci când a cerut alegeri anticipate“, spune Angela Marinescu. Motivul pentru care Băsescu a decis să candideze este legat de faptul „că niciodată până acum nu a fost lăsat să facă nimic până la capăt. Tot timpul a fost atacat, ba de PSD, ba de PNL, ba de intelectualii care habar nu au pe ce lume sunt şi interpretează“, crede poeta.
„Vina lui este una fără nume, extrem de subtilă, care aparţine de personalitatea lui, de felul lui de a se impune celorlalţi. E un om puternic şi oamenii puternici sunt vinovaţi pentru că sunt puternici. La noi în ţară, un om puternic nu poate duce la bun sfârşit nimic.“ Cât despre ceilalţi candidaţi, Angela Marinescu este la fel de tranşantă: „Geoană este un personaj atât de jalnic, încât mă cutremur că ar putea să iasă preşedintele ţării. Nu mai spun de Crin Antonescu şi de frivolitatea lui structurală“.
Angela Marinescu este sceptică şi nu vede nimic bun după alegeri. „Românii au un foarte mare defect: nu pot fi puşi la punct de nimeni, nu cred în nimeni până la capăt şi nu pot să se supună legilor şi regulilor niciodată pe deplin. Nu au naivitatea necesară unui om de bună-credinţă.“
* * *
Sunteţi mulţumită, d-na Angela Marinescu, după 20 de ani – iată au trecut cei 20 de ani ai lui Brucan –, de situaţia generală a României şi de situaţia dumneavoastră, în particular, cea de scriitor?
Vreau să vă spun că cele două posibilităţi nu sunt complementare. Se suprapun una peste cealaltă. Aşa că pot să le iau pe rând. Despre faptul că aş putea fi mulţumită de cum se află acum România nu poate fi vorba. După urcarea lui Iliescu pe tanc, în 12 ianuarie 1990, împreună cu oamenii lui, am ştiut că dorinţa de putere nu are limite, nu are control şi nu are exigenţe. A urmat mineriada care a îngropat cu totul ţara. Occidentul ne dăduse o mână sau un deget şi a luat înapoi totul. Nu putea să fie bine după aceea nimic, decât dacă ar fi venit un „Băsescu mai mult chiar decât Băsescu“, mai repede, şi ar fi reuşit, contrar tuturor previziunilor înţelepţilor, să realizeze ceva bun pentru ţară.
În ceea ce priveşte situaţia mea de scriitor, vreau să spun că asta nu mă mişcă prea tare. Faţă de mine însămi eu încerc să îmi fac datoria cât pot mai bine. Şi de fapt nici nu este o datorie. Este o chestiune de plăcere unită cu, într-adevăr, un sentiment de responsabilitate şi o chestiune de obsesivitate şi de fanatism şi de fapt este o relaţie a mea cu puterea mea. Cât pot fi eu de puternică faţă de mine însămi. Şi lucrul acesta nu poate fi comentat. Nu pot să-l comentez, pentru că atunci când te prăbuşeşti într-o relaţie de asta cu totul, cum m-am prăbuşit eu şi nu am mai putut să ies niciodată, atunci nu mai simţi nevoia să comentezi lupta.
Nu sunteţi o persoană al cărei glas să se audă des pe scena societăţii civile, o voce activă în această lume a intelectualilor şi a oamenilor de cultură, spre deosebire de alţi confraţi ai dumneavoastră. De ce?
Trăiesc în urma unei lungi perioade de boală, care m-a ţinut atunci, cât eram tânără, aproape 14 ani. Şi care a lăsat urme în fiinţa mea, urme de toate felurile, psihice, somatice. Şi am o anumită plăcere în a fi marginală. Găsesc o enormă plăcere în a privi de pe margine şi de a avea libertatea de mişcare a omului care stă la margine.
Dacă nu ar fi aceste probleme şi această plăcere, ce aţi avea de spus despre politică, situaţia societăţii, România în general?
Eu nu pot să spun că ratez ceva în privinţa politicii. Dimpotrivă, contabilizez cu foarte mare precizie tot ce se întâmplă, la mine acasă, în spaţiul meu intim, privat. Pentru mine chestiunea asta este aproape suficientă. Consider că scrisul este nucleul dur al politicii, al acţiunii politice, în special lirismul. Nucleul dur al scrisului, adică lirismul abstract, cu „L“ mare, este pur politic. Adică este activ. Extrem de activ, cea mai concentrată acţiune pe milimetru pătrat se află în nucleul lirismului. Aşa acţionează cei care fac povestea asta: în lume, pentru lume şi prin lume. Haideţi să nu mai speculez la nesfârşit: sunt unii care s-au uitat foarte repede în jurul lor, care au privit foarte repede în jurul lor şi s-au aruncat în exterioritate complet. Pe mine boala m-a făcut să privesc mereu în mine, să mă interesez de cum aş putea eu să fac faţă mai bine vieţii.
Cu intermitenţe, în toţi anii de după revoluţie, implicarea intelectualului, a omului de cultură în viaţa cetăţii a fost privită ca un imperativ, o necesitate, uneori chiar ca o obligaţie. Mai este această implicare atât de vitală acum, în special după tot ce s-a întâmplat în ultimii ani? Ar mai avea intelectualii ceva de spus în spaţiul public?
Întotdeauna intelectualii au ceva de spus în toate privinţele şi trebuie s-o facă, mai ales în privinţa evoluţiei democraţiei. Ce vreau să vă spun? Condiţia gândirii pe care o practică intelectualul este prezenţa unei conştiinţe morale. Conştiinţa asta morală are de făcut un drum foarte lung şi foarte dificil, un ocol aş putea să spun, care să ducă totdeauna spre celălalt, care se află nu în afara societăţii, ci în afara acţiunilor şi problematicilor puterii. Democraţia ar trebui să fie chiar acest reproş permanent pe care îl aduce intelectualul Justiţiei - care nu este perfectă niciodată -, în numele celui care se află la margine, adică în numele celui de-al treilea, cel care se află cu faţa către societate, dar este împins de ea mereu spre margine.
Intelectualul are chiar rolul de a sesiza acest lucru şi de a lupta pentru ca, prin exemplul lui – şi acesta este cel mai important lucru pe care pot să-l spun –, să arate lumii că reproşul faţă de justiţie trebuie să ducă mereu la celălalt. Altfel nu are nicio valoare, nici justiţia, nici democraţia. Liberalismul, doctrina liberalistă aici mă nemulţumeşte. Nu gândeşte în mod apriori reproşul faţă de justiţie, reproşul faţă de o justiţie care nu ţine cont de cel de-al treilea. E ca şi cum într-o gară se află nişte bătrâni, cu nişte bagaje derizorii şi umile şi alături de ei se află o pereche tânără, sănătoasă şi puternică, iar bătrânii asistă la cum aceşti tineri se sărută, se mângâie, asistă neputincioşi la cum se întâmplă în faţa lor iubirea dintre cei doi tineri. E o chestiune care provoacă o jenă nesfârşită. Acest lucru trebuie sesizat de către intelectuali şi acesta este reproşul pe care ei trebuie să-l aducă permanent justiţiei.
Intelectualitatea a fost divizată de la bun început. Au fost, să ne aducem aminte, intelectualii anti-Iliescu, pro-Iliescu. Acum există intelectualii lui Băsescu şi, să zicem, restul. Cum s-a ajuns la această împărţire mult mai adâncă, încărcată, după cum vedem, de ură şi agresivitate? La blamarea, anatemizarea şi condamnarea unora şi la consensul celorlalţi? Care ar fi explicaţia de fond după dumneavoastră?
Cred că aici nu mai este vorba de ură. Eu vreau să spun de-a dreptul şi îmi asum cuvântul: este vorba de prostie. Ar fi bine să fie ură. Este prostie realmente. Acum, această diferenţiere în cadrul structurilor societăţii se întâmplă şi pentru că evoluăm şi pentru că democraţia noastră, precară cum este, totuşi, evoluează. Gândiţi-vă că am început cu o disidenţă minimă, pipernicită, iar acum cei care au făcut disidenţă au devenit nişte oameni care ne-au arătat faţa lor, aceea care avea voluptatea puterii.
Gândiţi-vă că aceşti oameni au evoluat şi ei. Au început să devină mai subtili cu timpul. Unii s-au retras. Alţii au rămas într-un joc din ce în ce mai penibil şi aceşti oameni, la ora asta, nu fac altceva decât afaceri. Nu pot denumi altfel acţiunile lor. Pe de altă parte, există intelectualii pro-Băsescu, printre care m-aş număra şi eu dacă m-aş considera intelectuală, dar nu mă consider. Sunt prea prăbuşită în mine ca să pot să afirm aşa ceva despre mine, dar atât cât gândesc pot să spun că sunt pro-Băsescu, pentru că mă uit şi eu şi văd cu ochii mei, cu ochii minţii mele. Băsescu nu e perfecţiunea întruchipată. Nimeni nu spune asta. E un „amărât“ de marinar. A condus un vas. E adevărat. Dar are o gândire virilă. Se mişcă viril. Râde viril. Glumeşte viril şi este serios viril. Are multe hibe. O are pe EBA în spate. Nu avem ce să-i facem. A exhibat-o cât a putut pe Elena Udrea. Deci Băsescu a făcut greşeli, le face şi acum. Dar nu putem să-i reproşăm goliciunea din suflet, goliciunea din minte, lipsa de dorinţă de a arăta lumii şi altceva decât lăcomie. Pentru că se vede cu ochiul liber. Ceilalţi de la PSD, ne-am săturat de ei până peste cap.
Liberalii... eu nu consider că astăzi doctrina liberală la noi este curată. De vreo trei ani, liberalii fac tot ce pot să se unească ba pe faţă, ba pe dos cu PSD. Şi acum suntem în pragul unor alegeri care ar putea duce, probabil, la câştigarea prezidenţialelor, adică la câştigarea puterii de către un pesedist, Mircea Geoană, ceea ce pe mine mă sufocă de-a dreptul. Şi asta numai pentru că şi liberalii, şi pesediştii nu au crezut cu adevărat în doctrina lor. Nici unii, nici ceilalţi. Ei au vrut doar să fie la putere. Băsescu până acum nu a fost lăsat să facă nimic până la capăt. Tot timpul a fost atacat, ba de PSD, ba de PNL, ba de intelectualii care habar nu au pe ce lume sunt şi interpretează. Au delir de interpretare, realmente.
Lui Băsescu i se aduc acuze grave, că vrea să instaureze un soi de dictatură, să conducă singur, că forţează democraţia, că rolul de preşedinte-jucător a fost împins peste limite acceptabile. Sunt aceste acuze reale şi justifică ele coalizarea împotriva lui din ultimii ani, coalizare pe care o vedem acţionând şi acum în campanie? Sau sunt alte motive?
Motivele sunt complet ireale, iar formarea acestei coaliţii anti-Băsescu nu este decât prelungirea neputinţei majorităţii politicienilor de a vedea cu adevărat ce înseamnă Băsescu pentru noi. Să ne amintim că tot răul, care ulterior a luat amploare, a început de la refuzul lui Tăriceanu de a accepta alegerile anticipate dorite de Băsescu. Tăriceanu a început să o ia razna, a ieşit la rampă şi a spus, de pildă, că trebuie să ne retragem trupele din Irak şi altele. Liberalii nici acum nu l-au iertat pe Băsescu pentru povestea cu Tăriceanu şi pentru că Băsescu tot timpul a avut dreptate în ceea ce a spus. Nimeni nu mai suportă acum că Băsescu atunci a avut dreptate să ceară alegeri anticipate. Mai e vorba şi de canalele TV, care sunt toate conduse de aşa-zişii moguli. Ce caută pe platourile televiziunilor un Sorin Roşca Stănescu, despre care ştim ce fel de tip este? Ce caută Aurelian Pavelescu? Ce caută Olguţa Vasilescu, venită din PRM în PSD? Nici nu mai pot spune câţi apar la televizor şi care au un papagal de te doare biata minte. Şi care nu mai pot fi suportaţi. Ce caută Adriana Săftoiu, care a fost consiliera lui Băsescu, să-i apere cu dinţii pe liberali? Soţul ei, de asemenea, Renate Weber? Cum naiba s-au întâmplat lucrurile astea? Nu pot să cred decât un singur lucru: aceşti intelectuali nu au avut conştiinţa morală despre care vorbeam. Singurul, Andrei Pleşu, care a plecat de la Băsescu şi şi-a văzut de viaţa lui, nu s-a mai băgat în politică.
Nu este oare şi vina preşedintelui că şi-a îndepărtat atâţia oameni, care, iată, i-au devenit duşmani?
Să zicem că ar fi o vină. Dar cred că, în general, oameni ca Băsescu, inteligenţi, care ştiu ce vor, nu pot decât să îndepărteze oamenii. Un om puternic nu atrage oamenii decât dacă nu este în joc puterea imediată. Mă gândeam la Nae Ionescu. Vina lui este extrem de subtilă şi ţine de personalitatea lui, de felul lui de a se impune celorlalţi. Oamenii puternici sunt vinovaţi pentru că sunt puternici.
Atunci, un om puternic automat se izolează şi nu poate duce la bun sfârşit nimic, în această logică.
La noi în ţară, un om puternic nu poate duce la bun sfârşit nimic.
Care este alternativa?
Alternativa este că, dacă va câştiga Băsescu, se vor face alegeri anticipate, probabil. Pentru că, fără alegeri anticipate, îl vor mânca de viu în continuare, chiar reales, toate celelalte partide. Dacă se vor face alegeri anticipate, probabil că se vor reaşeza cumva lucrurile. Nici atunci nu sunt sigură că se va întâmpla ceva bun. Dar dacă nu va ieşi Băsescu şi va ieşi Geoană, eşecul politic al României este total.
Nu dramatizaţi, oare?
Nu. Geoană este un personaj atât de jalnic, încât mă cutremur că ar putea să iasă preşedintele ţării. Nu mai spun de Crin Antonescu şi de frivolitatea lui structurală.
Populaţia, aşa cum arată şi sondajele, se pare că îşi doreşte din nou linişte. După atâta „zbucium“ din aceşti cinci ani...
Dacă cei de la noi din ţară vor linişte, o vor numai pentru că nu sunt implicaţi şi le este indiferent şi destinul ţării, şi destinul lor, şi viitorul lor şi al ţării. Le este absolut indiferent. Un om implicat nu vrea linişte, vrea cu orice preţ, până la ultima picătură de sânge, să iasă la iveală dreptatea, justiţia, reforma. Ce linişte să vrem, Dumnezeule? Să vedem cine a pornit lupta, cine a avut dreptate, cum se bat, cu ce reguli, dacă arbitrul este corect. Ce linişte să aştepţi de la ăia? Un imbecil vrea linişte.
Vă asumaţi deschis opţiunea pro-Băsescu, vorbiţi ca şi cum ar fi un om providenţial. Eu una nu cred în oameni providenţiali.
Nu, este un tip singular în contextul nostru politic. Nu este un intelecual, nu este un om simplu, este un om pe jumătate riguros, pentru că a condus o navă, pe jumătate inteligent, pentru că îi merge creierul, pe jumătate de bună-credinţă, pentru că vrea să facă ceva şi se vede că vrea să facă ceva, pe jumătate preocupat de problemele lui personale, probabil, pentru că are doi copiii ş.a.m.d. Este un om normal. Nu este deloc providenţial. Dar este un om singular în lumea noastră politică şi se vede cu ochiul liber că toţi se dau la jugulara lui.
Cum vedeţi contextul politic şi social de după alegeri? Există vreo şansă ca România să iasă din această stare, să se ducă la bun sfârşit vreo reformă? Ce ar trebui să fie? Cum ar trebui?
Cum ar trebui să fie? Este o vorbă din popor: degeaba îl baţi, dacă nu-l omori. Ei, asta pot să spun şi eu despre ăştia din politică. Nu prevăd niciun fel de linişte, niciun fel de pace, niciun fel de echilibru. Nu întrevăd nimic bun. E foarte greu de îndeplinit orice, pentru că românii au un foarte mare defect: nu pot fi puşi la punct de nimeni, nu cred în nimeni până la capăt şi nu pot să se supună legilor şi regulilor niciodată pe deplin. Nu au naivitatea necesară unui om de bună-credinţă. Noi nu putem crede în nimic până la capăt.
Poate şi pentru că toate au sfârşit în eşec, în deziluzii pe măsura speranţei şi a încrederii investite.
Trebuie să spun că populaţia este de-a dreptul îndobitocită de groază, de stres, de mizerie, de nemulţumire. Populaţia este a treia persoană dintr-un joc în care doi se mângâie, se iubesc şi ea, populaţia, stă de-o parte şi se uită cu coada ochiului la povestea respectivă. Dar şi populaţia e de vină că nu face efortul de a gândi cu adevărat, de a se educa cu adevărat. Toate lucrurile astea merg spre un singur lucru, un fel de dezastru absolut. Ori vine unul foarte puternic şi ne pune cu botul pe labe, ori se destramă tot. Eu nu mai văd nimic solid, nimic temeinic, totul mi se pare un haos. Care pe care!
Să trecem, pe final, la literatură. Mă refer la Nobel-ul luat de Herta Müller. Cum vedeţi reacţia oamenilor de cultură, reacţia autorităţilor, care, dintr-odată, şi-au asumat-o, au revendicat-o pe Herta Müller?
Această veste nemaipomenită a fost subminată permanent de un gând care venea de departe: de fapt, Herta Müller nu este româncă, a trăit în România, a învăţat în România, dar nu este româncă. Ce să-i faci? Asta este. Ea făcea parte, de fapt, din Aktionsgruppe din Banat, care citea foarte multă literatură germană străină şi care, cu 20 de ani înaintea scriitorilor noştri, a mers pe un fel de literatură activă, socială cu acţiunea inclusă în text. Herta Müller s-a format la şcoala culturii germane. Solul era românesc, dar cerul era nemţesc. Şi, mai departe, consider că nici acum nu am primit un Nobel şi că nu îl vom primi decât peste vreo 50, 100 de ani, probabil, când ţara va ieşi din noroi, când vom face şi noi ceva care să coloreze lumea, să fie şocant pentru lume, să arate lumii că putem şi noi să facem ceva cu adevărat important, semnificativ. Nu ştiu.
Un Nobel poate nu, totuşi, avem scriitori de succes traduşi, premiaţi, citiţi, apreciaţi...
Eu nu cred în traducerile care se fac în celelalte ţări. Sunt foarte mulţi autori care au succes relativ peste hotare şi aici nici nu sunt luaţi în seamă. Nu mă interesează aceşti scriitori. Absolut deloc. E mult mai greu acum să-ţi câştigi aici un prestigiu, decât în afară.
Străinii sunt saturaţi de scriitori de bună calitate. Agaţă câte un străin din Est, îl pun în faţa unor premii relative... Acolo sunt scritori uriaşi. Ei, din politeţe, din dorinţa de a ne ajuta, din milă acţionează astfel cu esticii.
Aruncaţi în derizoriu...
Arunc în derizoriu. Mă arunc în derizoriu. Şi eu fac parte dintre ei. Ţara noastră încă nu poate ieşi din anonimat. Nu cred că vreun scriitor român, la ora asta, este atât de puternic încât să răzbată până la Stockholm. Noi avem talent, dar nu avem revoltă. Revolta noastră este îngropată în acţiuni culturale, în acte derizorii de frustrare, în chestii mici, psihologice. Revolta noastră nu este deplină. //
Interviu realizat de ANDREEA PORA
Elemente de biografie
S-a născut în 1941 la Arad. Primele poezii le-a scris la 24 de ani. A publicat peste 15 volume, în majoritate versuri.
A refuzat Premiul pentru poezie al Asociaţiei Scriitorilor, atribuit pentru volumul Structura nopţii în 1980, gest care i-a atras antipatia nomenclaturii comuniste. La începutul lui decembrie 1989, reuşeşte să plece în Franţa, transmiţând la Radio Europa Liberă, prin mijlocirea Monicăi Lovinescu, Scrisoarea celor 18 - protest al unui grup de intelectuali români împotriva regimului Ceauşescu.
Volumele cele mai recente sunt Cocoşul s-a ascuns în tăietură (1996), Fugi postmoderne (2000), Îmi mănânc versurile (2003), Limbajul dispariţiei (2006) şi Întâmplări derizorii de sfârşit (2006).
A primit numeroase premii, printre care Premiul „Nichita Stănescu“ în 1990 şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România în 1996 şi 2000. Cu volumul Întâmplări derizorii de sfârşit, apărut la Editura Vinea, Angela Marinescu a câştigat pentru a treia oară Premiul USR pentru poezie. A publicat un volum de eseuri, Satul în care mă plimbam rasă în cap, 1996, şi un jurnal, Jurnal scris în a treia parte a zilei, 2004.
