Pe aceeași temă
Recent v-ati obtinut prin CNSAS dosarul de Securitate. Cum ati descrie - dupa experienta citirii dosarului - impactul Securitatii asupra vietii dumneavoastra?
Dosarul cuprinde doua volume, in total vreo opt sute de pagini. Eu sunt "Nica", "nume indicativ 122 VH" sau "Obiectivul" (Dosar de Urmarire Informativa, din Arhiva Fondului Informativ nr. 201784). Dosarul a fost deschis in anul 1972, chiar daca pe coperta este mentionat 1976, si a fost clasat cand am ramas in exil in Franta, adica in 1987. Daca tinem cont ca in strainatate am fost supravegheat de UM 0195 si UM 0544 (care colaborau cu Departamentul Securitatii Statului) pana in anul 2000, inseamna ca am fost urmarit timp de 28 de ani!
Si pentru ce aceasta perseverenta politieneasca?
Pentru ca "aveam o atitudine protestatara" (pagina 1), aveam "manifestari ostile la adresa oranduirii socialiste" si "scriam carti cu continut critic si negativ". Am avut un film (Faleze de nisip, interzis: "Prin decizia Presedintelui Romaniei", pag. 193), am publicat in Franta un roman respins de cenzura si am fost un scriitor care am incercat sa traiesc in nesupunere, adica sa gandesc, sa scriu si sa ma exprim public in libertate de constiinta si atitudine.
Ce sentimente ati trait dupa ce ati avut reprezentarea acestei retele conspirative care a fost tesuta cu atata migala in jurul dvs.?
Am fost trimis cu brutalitate in trecutul pe care il consideram partial inchis deoarece il analizasem literar (in mai multe romane, printre care Somnul vamesului) sau biografic (Jurnal infidel). Ani de zile facusem "travail du mémoire" - amintire, responsabilitate, regrete, cainta si iertare - si chiar "travail du deuil", adica ii inmormantasem a doua oara pe parintii mei si - am crezut - ca pot sa acopar (cu pamantul uitarii, al unei terapii lucide si al unei purificari) trecutul pentru a-mi rezerva timpul cat mai am de trait prezentului si in special viitorului. Nu mi-a fost dat sa trec raul uitarii - Lethe -, dar poate am ramas in Aletheia, adica in Adevar si Ne-Uitare.
Am crezut ca istoria evenimentiala poate fi depasita printr-o filosofie sau o hermeneutica a istoriei, deoarece nu se poate spune nimic precis decat despre faptele care nu depind de timp. M-am inselat... Am fost prins din urma de un demonism colectiv, de un spatiu si un timp damnat, profan, absurd si fals... eu, care ma iluzionasem ca pot sa fiu un alergator de cursa lunga in cautarea unei semnificatii, a unui sens existential - sensul non-sensului - si al unui "au-dela" transcendent pentru a ma salva de profanatorii unui "ici-bas" nesemnificativ.
Pe plan rational, care a fost impactul lecturii dosarului?
Securitatea a reprezentat "Inchizitia moderna" cu un Torquemada care se numea Draghici, Nicolscki, Magureanu, multi ofiteri (colonei si chiar generali) si o sumedenie de informatori (surse). Lectura dosarului mi-a provocat o ruptura a inteligibilitatii, o fisura in spatiul si timpul trait, o noua deschidere-inchidere in viata mea pe care o considerasem transformata in destin. Aparusera anumite linii de rezistenta simbolice (semne) care se indreptau spre un final previzibil si ineluctabil. Voiam sa scriu un eseu intitulat: Elogiul agoniei sau Despre moarte. Iata! Sunt obligat sa ma intorc in miasma (gr.) timpului trecut, un Rau latent, o imbolnavire colectiva care nu poate fi eliminata decat printr-o "marturisire", un catharsis general si o dreapta judecata. Un delict nesanctionat este un rau latent care invenineaza soarta multor generatii si mentine un spirit ascuns de nemultumire, ambiguitate, coruptie si dorinta de revansa.
Sa revenim asupra detaliilor pe care le-ati gasit in dosarul intocmit de Securitate. Ce puteti sa ne marturisiti?
Inimaginabil! Stiam ca sunt urmarit pe strada, ca telefonul este ascultat, corespondenta deschisa, orice cuvant in public este inregistrat de cineva, dar nu mi-am dat seama de amploarea, diversitatea, complexitatea, numarul de ofiteri, a surselor (informatorilor), a mijloacelor tehnice si de volumul urias de munca depusa de aceasta armata nevazuta care a lucrat timp de 28 de ani in subteranele conspiratiei. Numai o mana dostoievskiana ar putea sa-i descrie pe oamenii din subterane... cartite ascunse in casele noastre, pe care le auzeam rontaindu-ne linistea, dar nu le vedeam...
Realitatea a depasit fictiunea
Mai concret, chiar daca simt ca nu va este usor sa intrati in amanunte.
Diferenta dintre realitate si imaginatie care a depasit orice fictiune... Am gasit la dosar scrisorile fratelui meu care locuia in Elvetia si ale tuturor prietenilor. De unele uitasem... sau le rupsesem cand am fugit din tara. Cunosteau date din biografia mea, faptul ca tata a fost condamnat politic, ca am fost radiat din "Baroul de avocati de la Ploiesti", locurile si santierele unde am lucrat timp de 12 ani. Uneori confundau numele mamei, Marcela, cu Mihaela, o prietena de la Paris. Erau si caracterizari psihologice destul de exacte: "este retras si vorbeste putin". Interviuri publicate din care rezulta ce gandeam sau ce intentionam sa public. Cercul intim de prieteni - locuiam cu mai multi scriitori in blocul scriitorilor, Str. Apolodor -, de cunoscuti, familiile lor sau simpli oameni cu care ma intalneam intamplator. Toti erau supravegheati si rapoartele surselor erau clasate la dosarul "Nica, D.U.I. 122 VH". Cand plecam in vacanta la Sinaia (Cumpatul) sau la 2 Mai, eram urmarit si, cum tragicul se intalneste cu grotescul, Securitatea de la Bucuresti recomanda Securitatii de la Constanta sa ma urmareasca pentru a nu trimite prin Vama Veche un manuscris care ar fi putut ajunge in Occident. Tot ce spuneam in sedintele de la Uniunea Scriitorilor (eram membru in Consiliu), la Romania literara sau la Asociatia Scriitorilor, totul era reprodus in rapoartele "surselor" scrise de ofiterii de Securitate. Am gasit rapoarte redactate la o masina de scris cu litere mari (specifice autoritatilor), care relatau sedintele Biroului Uniunii, cand am fost scos din functia de secretar al Sectiei de proza, dupa ce publicasem romanul Al doilea mesager in Franta. Rapoartele si notele de lectura ale editurilor Cartea Romaneasca, Albatros si Eminescu... toate erau acolo si am fost placut surprins ca unele erau favorabile cartilor pe care le propusesem. Directorii de edituri erau "legaturi oficiale" - fila 3 - cu Securitatea si in raporturi directe cu cenzura. Un lucru care m-a amuzat: Securitatea intervenea in favoarea mea pentru publicarea unor carti si recomanda: "Sa nu se actioneze pentru compromiterea lui, ci pentru apropiere de noi" - pagina 129.
Recent, prietenul N.M. a sustinut intr-o emisiune radio ca romanele mele au fost interzise de cenzura. L-am contrazis intr-un articol care va aparea in Jurnalul literar. Am gasit in dosar recomandarea unui director de editura - catre CCES - de a nu publica volumul de nuvele Oratoriu pentru imprudenta - fila 230 - pentru ca in carte se afla o nuvela care avea similitudini cu romanul Al doilea mesager, interzis, si care a aparut in Franta.
A fost un lucru pe care nu l-au aflat?
Da! Cand si prin ce persoana am trimis manuscrisul romanului Al doilea mesager in Franta. Am condus-o la aeroport pe d-na Ioana Muntzer. Ne faceam ca nu ne cunoastem. Cand a trecut de vamesi si am inteles ca manuscrisul nu a fost gasit, mi s-au inmuiat picioarele si am inceput sa tremur. Ajuns acasa am inceput sa vomez. Dupa cateva saptamani mi-a telefonat o prietena, Mihaela, de la Paris si printre altele mi-a spus: "Mi-ai trimis rochia aceea superba prin fratele tau". Am inteles ca manuscrisul ajunsese la Paris si urma sa i se dea Monicai Lovinescu si lui Paul Goma. In dosar, la pagina 151, din 5 feb. 1984, se afla exact fraza cu pricina. Au sesizat, dar... era prea tarziu.
Vreau sa stie ca stiu
Vorbeati despre prieteni, despre "surse", informatorii. Cine erau?
Am gasit 32 de surse care isi prezentau rapoartele in case conspirative. Numele lor este codificat, dar printre ei am gasit prieteni cu numele lor adevarat si unii cu numele usor de identificat... Nu m-am asteptat niciodata ca cei cu care vorbeam cu glas soptit si evitam sa discutam la telefon erau totusi informatori... Nici in cele mai triste vise si cosmaruri nu as fi putut sa cred... Pentru unii as fi depus marturie de nevinovatia lor. Si totusi..
Cum veti proceda?
Nu stiu... Cu adevarat, nu stiu... Trebuie sa ma mai gandesc. Poate o sa incerc sa stau de vorba cu ei, sa aflu ce i-a determinat, sa-mi dea o explicatie pentru a-mi gasi pacea sufleteasca si chiar pentru a-i ierta. Iertarea nu se poate acorda decat daca cel care a gresit o cere... Nu-mi fac iluzii, dar dupa trecerea unui timp sunt convins ca o sa fac tot posibilul pentru a afla adevarul. A cunoaste si a intelege! Este o lege care m-a condus toata viata. Chiar daca o fapta este abjecta, daca nu o inteleg simt ca innebunesc...
Si celelalte surse cu nume conspirative?
Faceam deseori plimbari seara cu doi prieteni. Care era sursa? Nu stiu sau... poate amandoi. In rest, imi este greu sa-i identific si va trebui sa citesc din nou dosarul. O intrebare ma obsedeaza. Cine erau? Vanzare de frate! "Iosif si fratii sai". Iosif a fost vandut de fratii sai pentru o camila...
Iosif nu si-a renegat fratii si chiar i-a ajutat, cand au venit in Egipt.
Eu nu am un post important pe langa Faraon pentru a-mi primi fratii si intreg tribul. Nu sunt sfant, dar nici nu vreau sa joc rolul de victima. Vreau sa stie... ca stiu. Este un efort minim pentru asanarea raporturilor dintre noi, pentru a ne privi in ochi, pentru a restabili un echilibru distrus de imprejurarile istorice. Sunt oameni care au fost santajati, speriati, tentati in vederea unui profit material sau o simpla plecare in strainatate. Trebuie sa tin cont de slabiciunea lor de care au profitat "vanatorii de oameni". "Il y a en l'homme un mystere qui échappe a toute logique." Si totusi... ei vor decide atitudinea mea. Eu stiu sa astept, uneori astept si am rabdare...
Dosarul mi se pare traficat
Ce v-a determinat sa cereti dosarul la CNSAS? Credeti ca sunt multe persoane care au vrut sa-si cunoasca dosarul?
Am cerut dosarul in urma cu un an. Stiam ca trebuie sa astept, pentru ca dosarele se afla in posesia mai multor unitati militare. Dar nu mi-am imaginat ca va dura un an de zile... si atunci, incomplet, deoarece lipseste dosarul din strainatate. Am fost placut impresionat de intelegerea si caldura sufleteasca cu care am fost primit de cei de la CNSAS. Dosarul mi se pare traficat. M-am intrebat daca este inca o simulare, disimulare sau o mistificare a Securitatii pentru a-mi da iluzia ca am in fata un dosar autentic. Pe coperta dosarului se spune ca a fost deschis in 1976, iar la pagina 5 se afla o fila cu data de 18 decembrie 1972. Numerotarea paginilor este dubla sau tripla. Uneori se spune ca: "Va trimitem alaturat doua documente", dar care lipsesc. Este o reusita a d-lui Mircea Ionescu-Quintus care a propus in Parlament Amendamentul 22 la Legea liberului acces la dosarele personale prin care a cerut ca dosarele sa ramana in arhivele fostei Securitati - 28 de km. Este o ocazie in plus pentru a-i multumi pentru indoiala, nelinistea si permanenta incertitudine cu care citesc dosarul.
Din cate am aflat, doar 5.000 de persoane au cerut dosarul. Daca ne gandim ca avem 15 milioane de adulti, proportia este infima...
Cum va explicati aceasta atitudine? Exista totusi o calitate umana: curiozitatea. Oare ne este frica de adevar?
O teama de adevar, de raspundere fata de constiinta proprie si in raport cu ceilalti: pasivitate, comoditate - "La ce imi foloseste sa stiu?" -, continuitate si supravietuire in liniste, paradigme mai vechi ale imaginarului colectiv romanesc. Ne lipseste sentimentul tragic al vietii, al necesitatii absolute de adevar, dreptate si justitie, al reprezentarii timpului limitat si al finitudinii existentei noastre. Nu suntem grabiti pentru ca moartea cere un motiv in plus de contemplatie. Si totusi... Am primit o ilustrata din Elvetia din partea d-nei Gabriela Cerkez, pe care nu o cunosc si nu mi-a dat adresa pentru a-i raspunde. "Daca la dosare ar fi fost coada ca la hectare, tara ar fi iesit la liman. Am petrecut trei saptamani la Bucuresti si nu mi-am vazut dosarul." Ii multumesc pe aceasta cale. Am pus ilustrata pe unul din rafturile din biblioteca...
Nu cumva este o lipsa de intelegere sau o confuzie a nivelurilor de analiza? Etic, estetic, rational... justitie si adevar?
Este o confuzie generala de valori, notiuni, idei si concepte. Confuzie intre sacru si profan; aparenta, esenta (essentia) si existenta (existentia); vizibil si invizibil; temporal si spiritual, "Cetatea terestra si Cetatea celesta" (Sfantul Augustin); religios si politic, privat si public... chiar daca... chiar daca in Evanghelie, spre deosebire de Vechiul Testament, se spune: "Sa dam Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu". Este prima despartire a politicului - res-publica - de religios - religio.
De ce persista aceste confuzii?
Explicatiile sunt multiple si complexe. O sa ma opresc numai la ideea: "Ceea ce se opune coincide" - coincidentia oppositorum -, dar nu se confunda. De multe ori am fost intrebat: "Tu nu esti crestin? Ce inseamna pentru tine iubirea aproapelui?". Aici se face confuzia dintre gandirea religios-crestina si gandirea rational-laica a justitiei. Eu pot sa iert un criminal, chiar daca una din cele din zece porunci spune: "Sa nu ucizi". Dar nu este dreptul meu sa fac aceasta judecata, ci apartine justitiei sa determine daca fapta lui este o crima sau nu. Justitia stabileste adevarul si face dreptate. Democratia a rasturnat anumite valori. Am rezerve in raport cu demos-ul si capacitatea lui de a conduce treburile publice si ne amintim ca Socrate a fost condamnat intr-un regim democratic. Dar democratia este un sistem politic inconturnabil si perfectibil. Este cunoscut faptul ca democratia in Romania inainte de razboi abia se forma, apoi a venit tavalugul compresor al unei tiranii totalitare si, iata, avem in fata noastra "Omul Nou" realizat, dezorientat, manipulat si corupt. Este de datoria elitei intelectuale de a limpezi aceste paradigme si de a inlocui absenta unui Pascal, care facea deosebirea intre "spiritul de finete" si "spiritul geometric", sau a raportului dintre dubito si cogito cartezian...
Am inteles o parte ascunsa a existentei mele
As fi vrut sa vorbim despre exil, destin si moarte. Timpul ne este limitat. Am aflat ca de curand ati obtinut casa parinteasca care a fost nationalizata. Cum a fost aceasta experienta?
Zilele trecute am reusit sa intru in casa unde am copilarit, dupa un proces de 7 ani. Am avut bucuria de a revedea o soba la care ma incalzeam, o brazda unde erau flori cand eram copil, acum insa era un cotet cu niste rate. Avocata chiriasului a sustinut ca tatal meu era "exploatator de locuinte"; stia ca judecatorii (chiar dupa 1990) erau sensibili la apartenenta de clasa si a castigat procesul la patru instante. Este o dovada in plus de confuzia ce se ascunde in subconstientul colectiv dintre ideologie si justitie. Colegul meu de facultate, Paul Florea, presedintele Tribunalului Suprem, mi-a spus intr-o convorbire: "Sa ai incredere in justitie!". Enormitate! Daca as fi avut incredere in justitie, i-as fi chemat in judecata pe anchetatorii tatalui meu (Momai Gh. si Teodorescu Mihai de la Securitatea din Ploiesti) care l-au torturat: am citit dosarul cand eram avocat. Sau acum i-as chema in justitie pe ofiterii de Securitate, capitanul Voicilas H. sau capitanul Creta Stanu, pentru nerespectarea Constitutiei, chiar daca erau "sub ordin comandat": nerespectarea dreptului de expresie, intrunire, deplasare, secretul corespondentei si al convorbirilor telefonice. Nu am gasit nici o aprobare a unui procuror pentru a fi instalate la domiciliul meu sau la Asociatia Scriitorilor a "mijloacelor tehnice speciale de ascultare de tipul ICTTCDT sau TO".
Ce ati putea sa ne spuneti in concluzie dupa lectura dosarului de Securitate?
A fost un soc bulversant, dar si o revelatie si chiar o iluminare. Renoir inainte de a muri a spus: "Cred ca am inceput sa inteleg anumite lucruri". Si eu am cunoscut si inteles o parte ascunsa a existentei mele si multumesc Cerului ca am avut aceasta sansa...
Interviu realizat de Gianina Buzea
