CĂLIN DAN: MNAC va trebui să devină dintr-o instituție de artă una de cultură vizuală

Interviu Realizat De,valentina Iancu | 10.02.2015

Pe aceeași temă

Istoric de artă, CĂLIN DAN a îmbinat trei direcții în activitatea sa profesională: publicistica, creația artistică și managementul cultural. După absolvirea secției de Istoria și teoria artei din cadrul Universității de Arte București, a început să publice cronici de expoziție și studii de specialitate de artă modernă și contemporană. Alături de Iosif Kiraly și Dan Mihălțianu, a lucrat și expus în grupul artistic SubREAL, implicându-se în paralel în activități de management cultural și curatoriat la Centrul Soros pentru Artă Contemporană.

În vara anului 2014, Ministerul Culturii a scos la concurs postul de director al Muzeului Național de Artă Contemporană (MNAC). Câștigător a fost Călin Dan. Am stat de vorbă cu el despre multe dintre problemele cu care cred că se va confrunta sau ar trebui să se confrunte managerul acestei instituții.

 

 

Cum se împacă artistul Călin Dan cu noul job?

Nu am timp pentru preocupările mele artistice, dacă despre asta e întrebarea. Însă este un lucru pe care mi l-am asumat. Eu nu am avut niciodată ambiţii de a conduce instituţii. Totdeauna s-a întâmplat pur şi simplu dintr-un joc al împrejurărilor şi totdeauna am privit situațiile respective ca episoade cu caracter formativ, limitate în timp. Asta mă şi face să fiu destul de relaxat în ceea ce priveşte neglijarea carierei mele artistice: voi reveni acolo. În același timp, dacă întrebarea țintește altundeva, nu am o problemă că subiectivismele mele de artist sau curator ar putea să tulbure deciziile pe care le iau ca manager al acestei instituţii.

 

Ce v-a determinat să candidaţi pentru funcţia de director al MNAC şi ce reprezintă această instituţie pentru dumneavoastră?

A doua întrebare o ajută pe prima. MNAC este pentru mine, în primul rând, un element de geografie urbană a anilor ’70, când am venit din provincia ardeleană la Bucureşti să studiez istoria artei şi am fost fascinat de acest oraş, pe care îl consider în continuare de un farmec inexplicabil. O bună parte a acestui farmec radia din zona pe care se află acum Palatul Parlamentului, fosta Casă a Poporului, şi anume zona Uranus-Bateriilor. Dincolo de periplurile mele urbane ca student, destinul a făcut ca în 1981 să mă mut în proximitate, în zona Rondului Coşbuc, şi să devin astfel participant involuntar la şi afectat direct de şantierul Casei. Am locuit în proximitate până în 1989. Existenţa mea a fost marcată de această vecinătate. Deschiderea muzeului într-una dintre aripile Casei Poporului mi-a dat ocazia să contemplu situaţia de aproape și dinăuntru şi de atunci am rămas legat într-un fel oarecum pervers de locul ăsta. Întâi, prin profesia mea, acesta fiind un loc important pentru arta contemporană din România. Apoi, pentru că aici fusese odată un cartier complex, heteroclit, fermecător, transformat în cu totul altceva, la o scară amplă, urbană, chiar geologică. E ca un braţ amputat, pe care îl simți viu, activ, dar când te uiţi acolo nu mai e decât senzația, amintirea, şi atunci încerci să îţi imaginezi cum era înainte. Dacă istoria ar face sens, putem spune că ideea de a candida la funcţia de director general MNAC pornește dintr-o istorie personală. MNAC este pentru mine, în primul rând, un loc, un topos cu care am legături complexe de ordin emoţional şi intelectual. Dincolo de asta, e o instituţie a cărei evoluție m-a interesat de când a apărut.

 

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1299/Foto_Calin_Dan.jpg

MNAC este pentru mine, în primul rând, un loc, un topos cu care am legături complexe de ordin emoţional şi intelectual.“

 

Aveţi experienţă în management muzeal sau în management, în general?

Am condus revista Arta câţiva ani, în anii ’90, am fost primul director al Centrului Soros pentru Artă Contemporană – practic, am pus bazele acelei instituţii. În anii 2000 am lucrat în mediul corporatist în Olanda, la o companie de servicii media și publicitate, unde am fost şeful unei platforme de creaţie multimedia.

 

Aţi canditat împotriva unor femei. Aţi fost mai bun sau mai „bărbat“?

Eu nu am candidat împotriva nimănui; am candidat pentru a-mi confirma viziunea despre această instituţie. Cred că ceea ce a jucat un rol în decizia comisiei este faptul că eu veneam din afara instituției, în timp ce toți candidații ceilalți, fără excepție, erau angajați ai muzeului. Nu poți face reformă instituțională fără aport din afară. Am fost frapat însă de altceva: nimeni din comunitatea artistică, atât de vocală în a judeca MNAC, nu a avut „bărbăția“ (ca să vă citez) să vină cu o propunere de reformă, dacă tot suntem interesați de problemele acestui muzeu. Mi s-a părut simptomatic pentru superficialitatea atitudinilor critice față de MNAC, preocupate mai degrabă de verbiajul cu rezonanță în media și mai puțin de soluții practice.

 

Vorbiți despre reformă. Asta înseamnă că urmează o ruptură de programul fostului director Mihai Oroveanu? Există un MNAC dinainte și un MNAC post-Mihai Oroveanu?

Fiecare manager conduce instituția conform propriilor lui principii și așa e firesc. Altfel nu ar exista schimbare.

 

Mai concret, ce înseamnă schimbarea asta?

România se află în 2014 în cu totul alt loc decât se afla când s-a înființat MNAC. România devine o țară în care artele vizuale capătă centralitate. MNAC este, deci, la ora actuală, o instituție obligată să aspire către un alt nivel de credibilitate. Asta îi obligă pe cei care își asumă conducerea acestei instituții să lucreze cu alte metode. Este necesară o reformă instituțională care să racordeze MNAC la instituțiile cu care vrea să intre în dialog sau chiar în competiție, ținând totodată seama de un sistem legislativ și economic complex. MNAC va trebui să opereze cu niște evoluții, care sunt, pe de o parte, de paradigmă culturală, dar și de infrastructură legislativă și economică.

 

Care sunt metodele cu care o să lucrați? Şi ce planuri aveţi pentru următorii ani ?

Planurile sunt de două tipuri. Este o zonă nevăzută și nespectaculoasă, așa-numita zonă managerială, și este o zonă mai glossy, care este vizibilă și care se referă la public. Din punct de vedere strict managerial, este vorba despre întărirea structurilor instituționale simultan cu flexibilizarea lor; asta poate suna paradoxal, dar este nevoie ca oamenii care lucrează aici să fie așezați într-o constelație de încredere, unde fiecare să știe cu cine lucrează, de ce, ce responsabilități are și, eventual, ce satisfacții poate să obțină asumând acele responsabilități. E nevoie, de asemenea, de o comunicare proactivă cu specialiștii din afară, cu acea parte a publicului care poate să devină un partener creativ.

 

Open Call-ul, concursul recent de proiecte, l-ați făcut din nevoia de transparentizare a procesului de lucru sau din deficit de personal?

Nici dintr-una, nici dintr-alta. Eu nu am obsesia transparenței; când lumea se grăbește să ceară transparență, intră automat în joc prezumția de vinovăție. Or, eu sunt candid în deciziile pe care le iau și nu cred că MNAC este a priori susceptibil de nimic sau că datorează a priori ceva cuiva. Iar în ceea ce privește criza de personal, ea este generalizată în cultură, nu este un privilegiu al MNAC. Ar fi fost comic, dacă îmi lipsește ceva înăuntru, să caut în afară, unde lipsește același lucru. Am făcut acest apel de proiecte în primul rând pentru că eram curios să văd ce se întâmplă în România din punctul de vedere al curatoriatului. Eram curios să aflu care sunt intenţiile şi ce aşteptări există în această meserie, ce se întâmplă într-un loc unde nimeni nu a vrut să candideze la funcția de manager al acestei instituții. Este un call care face clar că cel care vrea să lucreze cu noi trebuie să aibă și competențe de gestiune a proiectului. Astfel de oameni există, mai ales în generațiile mai tinere. Au venit în jur de 70 de dosare, din care în următoarele 12-16 luni le vom adopta pe cele care se potrivesc actualului plan de management.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1299/foto_interviu_calin_dan.jpg

Imagine din expoziţia Învăţământul artistic bucureştean şi arta românească după 1950.

 

 

Aţi anunţat deja o listă de artişti şi teme preferate care pot să presupun că reprezintă un criteriu esenţial pentru această „adopţie“. Care sunt criteriile după care vor fi evaluate proiectele depuse?

Există artiști care trebuie reevaluați, există curente și grupări care au nevoie de atenția noastră. Eu am făcut public niște sugestii, care vor duce la un fel de negociere. Probabil, unele vor fi preluate de aplicanți, altele ignorate. Criterii de evaluare există. Selecția artiștilor este doar un aspect; aplicanții trebuie să demonstreze că știu să facă un buget, să-l justifice, să-l argumenteze în scris, dar și la un interviu.

 

Am observat că din lista temelor propuse pentru cercetare lipseşte una dintre temele pe care le abordaţi în proiectele artistice: Casa Poporului. MNAC fost deseori criticat din cauza acestei asocieri. Cum vă raportaţi, instituţional vorbind, la memoria locului?

Eu nu cred că este datoria MNAC să gestioneze memoria acestui loc. Și nu am înțeles niciodată vehemența cu care s-a susținut contrariul. Este datoria artiștilor, a scriitorilor, a politicienilor contemporani. Este datoria societății civile.

 

Și totuşi, expoziția Dulapul și muzica, pe care aţi curatoriat-o, accesează indirect fragmente din memoria acestui spaţiu.

Aceasta este o strategie curatorială, prin care oferim un spațiu cu mare încărcătură problematică unor artiști care au capacitatea de a dialoga în mod nedogmatic, dar convingător cu istoria. Dar, ca să revin, datoria de a gestiona memoria traumatică a perioadei 1945-1990 sau 1945-2000, pentru că eu aș include și anii ’90 aici, este a societății civile, nu a unei instituții. Faptul că MNAC se află în această clădire nu îl face gestionarul, purtătorul de cuvânt sau datornicul acestei teme. Ca artist și scriitor, mă ocup de această temă din 1990. Ca manager, cred că, dacă artiștii sunt suficient de interesați de acest subiect, MNAC va fi locul unde vor putea să îl dezbată. Dar nu e datoria muzeului să genereze această problematică. E nevoie de un muzeu al comunismului la București; trebuie făcut un efort de unificare a numeroaselor inițiative punctuale care s-au făcut pentru a înțelege fenomenul Casa Poporului. Este nevoie ca societatea să conștientizeze aceste demersuri realizate în ultimii 25 de ani, să le adopte. Lucrurile nu s-au așezat încă în mintea noastră.

 

Din discuţia de mai sus, reiese că MNAC va rămâne la statutul de Kunsthalle, nu de muzeu. De la cabinetele de curiozităţi încoace, muzeele au expunere permanentă. Aveţi planuri în acest sens?

Cred că vorbim aici despre ceea ce eu aș numi expoziția de bază. Expoziția de la etajul I, pe care am realizat-o în colaborare cu Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti și care a fost inițiată și îngrijită de criticul de artă Adrian Guță, poate fi o asemenea expoziție. Ea se bazează cam 73% pe lucrări din colecția MNAC. Acesta este un exemplu despre ceea ce înseamnă expoziția de bază: încercarea de a valorifica o parte a patrimoniului pe care îl gestionăm, în combinație cu lucrări venite din afara muzeului, totul în jurul unei idei. În cazul de față, o antologie de lucrări realizate cu absolvenți și profesori ai învățământului artistic din București; în viitor, oricare dintre temele pe care le-am anunțat în planul meu de management și care se găsesc pe site-ul instituției. Am fost de curând la un congres unde Bernard Blistène își manifesta nemulțumirea față de lipsa unei limpezimi conceptuale a expoziției de bază la Musée d’Art Moderne din Paris, așa cum a moștenit-o el. E o temă dificilă.

MNAC în Casa Poporului

 

Obsesia transparenţei

Datoria de a gestiona memoria traumatică a perioadei 1945-1990 sau 1945-2000, pentru că eu aș include și anii ’90 aici, este a societății civile, nu a unei instituții. Faptul că MNAC se află în această clădire nu îl face gestionarul, purtătorul de cuvânt sau datornicul acestei teme.

 

Eu nu am obsesia transparenței; când lumea se grăbește să ceară transparență, intră automat în joc prezumția de vinovăție. Or, eu sunt candid în deciziile pe care le iau și nu cred că MNAC este a priori susceptibil de nimic sau că datorează a priori ceva cuiva.

Centrul Pompidou are expunere permanentă şi se ocupă foarte serios de ea, chiar dacă Blistène declară că nu înţelege conceptul ăsta. Expozițiile permanente au, din punctul meu de vedere, o miză precisă. Scriu istorie, delimitează, definesc valori. Creează curente de idei și repere care pot fi aprofundate în expoziții temporare. E un fel de manual care ajută rolul pedagogic al muzeului. Este o cercetare amplă prin care se deschid niște drumuri. Spre deosebire de francezi, istoria artei noastre recente este încă puțin scrisă. Nu există suficiente monografii și studii. Nu avem aparat critic. Nu avem unde să ne educăm să privim arta contemporană. E un gol pe care nu îl acoperă nimic, iar MNAC, din punctul meu de vedere, poartă această responsabilitate. Dacă nu mă înșel, în 10 ani, MNAC a făcut două cataloage de expoziție, Gorzo și Damian. Cataloagele sunt parte integrantă dintr-o expoziţie, intenţionaţi să faceţi publicaţii?

În măsura în care vom obține finanțări, vom încerca să facem publicații. Din punct de vedere legal, nu avem voie să facem publicații cu bani de la buget, ci doar din fonduri atrase prin modalități proprii. Asta înseamnă că, în măsura în care vrei să faci un catalog pentru o expoziție a cărei cercetare durează vreo 6-12 luni și pe care o ții 12-16 luni în expunere, ai nevoie de un minimum de 10.000-12.000 de euro. Eu va trebui să atrag acești bani din surse extrabugetare, în contextul în care publicația respectivă nu e singurul capitol care va trebui acoperit din astfel de surse. Sigur că, dacă vom ajunge la o imagine bună în mediul de afaceri, vom putea probabil să atingem acest scop.

 

Credeţi că piaţa de artă poate deveni un partener în acest sens? Cum vă raportaţi la piaţă şi ce intenţii de colaborare aveţi?

Nu prea înțeleg ce înseamnă piața de artă. Eu voi colabora cu orice instanță care îmi va da cu împrumut, îmi va dona sau va cumpăra pentru mine lucrări. Dacă astfel de inițiative vin dinspre piața de artă este foarte bine. Dacă vorbim despre ceea ce fac galeriile și casele de licitații în terenul lor de acțiune, asta este problema lor. Eu nu sunt un jucător acolo și nu este rolul unui muzeu să fie un jucător în zona pieței private.

Reforma instituţională

 

Un alt nivel de credibilitate

Nu poți face reformă instituțională fără aport din afară. Nimeni din comunitatea artistică, atât de vocală în a judeca MNAC, nu a avut „bărbăția“ să vină cu o propunere de reformă, dacă tot suntem interesați de problemele acestui muzeu.

 

România se află în 2014 în cu totul alt loc decât se afla când s-a înființat MNAC. România devine o țară în care artele vizuale capătă centralitate. MNAC este, deci, la ora actuală, o instuție obligată să aspire către un alt nivel de credibilitate

Care sunt valorile culturale pe care le va susţine MNAC în următorii trei ani?

Nu aș putea să spun. Nu mă uit la valoarea în sine a artei. E vorba de calitatea intrinsecă: văd un lucru, mă convinge, mi se pare în regulă. Sau nu mi se pare în regulă și nu mă convinge. Când un lucru nu mă convinge, mă uit la el din nou, să văd dacă m-ar putea convinge din punct de vedere strategic. Asta e poziția mea aici: să realizez ceva care, din punct de vedere strategic, face o diferență. Ceva care îi aduce pe oameni la muzeu într-un exercițiu periodic, care le induce sentimentul apartenenței la o comunitate. În următorii ani, MNAC va trebui să devină dintr-o instituție de artă una de cultură vizuală, altfel nu va putea face față schimbărilor din societate. Or, în zona culturii vizuale, calitatea trebuie să fie ceva intrinsec. Calitatea este ceva care generează o anumită energie pozitivă. Datorăm asta publicului nostru.

 

Interviu realizat de VALENTINA IANCU

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22