Corina Suteu: ICR, ca instituţie, este în deces

Aţi demisionat în toamna anului trecut din funcţia de director al ICR New York, mărturisind că nu puteţi asista la agonia instituţională a ICR. Putem spune că în acest moment agonia s-a transformat în deces?

Din punct de vedere instituţional, eu cred că da. Ceea ce mi se pare foarte grav în momentul de faţă, referitor la comentariile făcute pe marginea ICR, e felul în care se reflectă, în opinia publică, distrugerea unei instituţii. Cine va mai putea să considere ICR o instituţie serioasă? Toată această ironie, abordare pamfletară absolut justificată a ceea ce se întâmplă minează complet proiectul instituţional ICR în sine. De unde el devenise în anii Patapievici o instituţie serioasă, la care artiştii şi comunitatea intelectuală priveau, sigur, critic, uneori, dar în modul cel mai serios, în momentul de faţă a devenit un obiect de articole umoristice, de informaţii care de care mai absurde. De aceea, eu cred că, acum, instituţia este în deces. M-am tot întrebat săptămânile acestea de ce nu există în momentul de faţă niciun fel de luare de poziţie instituţională, din partea guvernării, în legătură cu acţiunea lui Andrei Marga, fiindcă e clar că el face nişte greşeli impardonabile la nivel instituţional. Explicaţia mea este următoarea: instituţia pe care a construit-o Patapievici a devenit în spaţiul public una credibilă. Până la Patapievici, ICR, fosta fundaţie condusă de d-l Buzura, nu era vizibilă, nu existau artişti care aveau o voce. Existau creatori individuali care exprimau un punct de vedere în spaţiul public, dar nu exista un proiect instituţional care să demonstreze că sistemul culturii poate să existe şi să funcţioneze alături de sistemul economic, de sistemul politic şi că el contează în acest circuit, al „vocii“ publice legitime. Mi se pare că lucrul cel mai grav care se întâmplă acum este că cineva pare să fie foarte mulţumit că, din nou, cultura va redispărea instituţional, nu va mai exista o puternică instituţie cheie, cu valoare de export, care să-şi permită să aibă o atitudine. Astfel, tema numită „cultura“ în întregul fenomen socio-politic şi de luare de decizii va dispărea, va fi aneantizată prin ridiculizare. Citesc foarte multe forumuri, pe toate se spune acelaşi lucru: „Ei, acum se vor selecţiona nişte autori, ca şi înainte, tot pe baze clientelare“. Nu e adevărat, nu se selecţionau pe baze clientelare, ca dovadă stau toate programele pe care le-a făcut ICR. Site-ul pe care îl foloseşte la ora aceasta noua echipă a ICR este construit din programe şi proiecte făcute de la zero de echipa Patapievici şi de directorii din cadrul acestei echipe. Iată răspunsul foarte lung la o întrebare foarte scurtă.

Mă gândeam, ascultându-vă, că aş putea să înţeleg, la o adică, intenţia lor de a decredibiliza ICR pe plan intern, dar, pe de altă parte, el şi-a câştigat o anumită reputaţie în faţa comunităţii intelectuale şi artistice internaţionale. De ce o guvernare sănătoasă la cap ar renunţa la un astfel de vehicul care conferă respectabilitate, până la urmă, României în ansamblu?

Sincer, nu ştiu. Nu înţeleg. Ceea ce nu înţeleg este mai ales de ce lucrurile n-au fost gestionate cu mai multă abilitate. Şi pentru mine asta a reprezentat multă vreme o dilemă. De fapt, ignorarea, negarea completă, în bloc, a oricărei realizări a fostei echipe presupune un lucru foarte simplu: instalarea unei alte afirmaţii, a faptului că acele lucruri nu au existat. Comportaţi-vă cu cineva care este o persoană de mare autoritate şi cu un foarte serios background intelectual ca şi cum acea persoană n-ar exista, ca şi cum n-are niciun merit. Şi o să-l readuceţi la un nivel, din punct de vedere social, în care nimeni nu-l va mai respecta şi nu-i va mai acorda credit. Or, cineva nu doreşte să legitimeze ce a fost înainte, pentru „a arunca la gunoi“ ceea ce ar putea fi numit spaţiul de libertate cultural care, până la urmă, are foarte mare legătură cu democraţia. E o frază foarte frumoasă a lui Patrice Meyer Bish, un cercetător specializat în drepturi culturale, care spune: „cultura nu are nevoie de democraţie ca să existe, dar democraţia are cu siguranţă nevoie de cultură“, în sensul în care diversitatea culturală, faptul că există o sumă de expresii culturale foarte variate, de la street artişti până la covoarele maramureşene ale Victoriei Berbecaru, desenele lui Dan Perjovschi, concertele Ansamblului Raro şi recitalurile de pian ale lui Radu Lupu, tot acest ansamblu constituie cultura unui popor. Or, faptul că instituţia care le păstoreşte este capabilă să recunoască şi să promoveze asta e o dovadă a unei emancipări sociale şi a unei integrări a principiilor democratice. Deci, toate aceste forme culturale ne reprezintă, asta înseamnă că noi ne-am eliberat de idei preconstruite despre ce ne reprezintă. Reoficializarea culturii presupune negarea ideii că fiecare poate să gândească şi să coexiste într-o societate în mod liber. Or, mi se pare mie, guvernarea din acest moment doreşte să aplice un sistem de control mult mai mare şi mult mai autocratic decât cel pe care l-a practicat guvernarea anterioară.

Fiind familiarizată cu funcţionarea şi structura ICR, cum priviţi interviurile pentru posturile de directori adjuncţi şi referenţi ai filialelor din străinătate?

Despre directori: am citit peste tot că societatea civilă, mulţi analişti susţin realizarea unor concursuri pentru aceste posturi, ceea ce este o optică justă. Există, e adevărat, argumente pro pentru acest tip de abordare. Probabil că ar fi foarte just şi democratic să dăm concursuri pe bază de CV, de interviu, de lucrare scrisă directorilor şi directorilor adjuncţi ai filialelor ICR. De altfel, să ştiţi că la numire realizăm o lucrare pentru MAE, cel care ne este angajator. Dar noi am fost numiţi la propunerea preşedintelui ICR, aşa este legea deocamdată. Există însă şi argumente contra ideii de a se da concurs pe aceste posturi. Eu cred că a da un concurs, şi asta oricine are experienţă profesională o ştie, comportă următorul risc: se întâmplă de nenumărate ori ca o persoană să se prezinte foarte bine la un concurs, iar apoi, lucrând în realitatea funcţiei pe care o ocupă, să fie extrem de deficitar. Ceea ce verifică cu adevărat capacitatea cuiva este funcţionarea 6 luni sau un an într-un post. De altfel, de asta există în multe ţări acest tip de practică, prin care se angajează cineva prin numire într-un post de conducere pentru 6 luni sau pentru un an şi abia la sfârşit el este numit pe post. Mie mi se pare că este o practică mult mai bună prin care realizezi evaluarea persoanei. Mai trebuie spus că felul în care a preluat ICR echipa Patapievici şi felul în care el funcţionează astăzi sunt două poveşti total diferite. Echipa Patapievici a inventat totul de la zero. În materia unui tip de funcţionare pe care tu doreşti să-l implementezi, mergi prin tatonare. Eu cred că numirea pe post a directorilor şi a directorilor adjuncţi a fost o variantă mult mai inspirată decât concursul în acea fază. Poate că azi, după aceşti ani de funcţionare, concursul ar fi o manieră mai bună, pentru că ai o masă critică de oameni care au înţeles în ce constă funcţia. Dar şi pentru concurs trebuie schimbată legea.

În ce priveşte însă afirmaţiile fără acoperire făcute despre concursurile deschise pentru referenţi, unde au fost lăsaţi 200 de oameni să se înscrie fără a li se explica clar că această înscriere sau rezultatele care se vor da nu vor fi decât o fază intermediară a unei adevărate angajări, care nu poate fi făcută decât de către MAE, pot face doar o observaţie. Aceşti 200 de oameni ar fi trebuit să cunoască regulamentul şi Legea ICR, să ştie că posturile sunt blocate şi că este imposibil să se prezinte la aceste concursuri. Eu am trăit 18 ani în două mari democraţii, în Franţa şi în America. Toate ţările au deficienţe în sistemul democratic, ce însă nu diferă sunt principiile acestei democraţii. Unul dintre aceste principii este că legile se respectă. Deci, dacă aceşti 200 de candidaţi nu au fost deranjaţi de ideea că oameni au fost daţi afară ilegal de la ICR, pe de altă parte, au aplicat cu dosare complete la un concurs despre care, din ignoranţă, naivitate, nu s-au interesat dacă ar fi sau nu legal. Iar în acest moment sunt indignaţi de ceea ce s-a întâmplat, şi anume că aceste dosare depuse au fost tratate în totală indiferenţă şi neglijenţă faţă de regulamente. Este grav ce face d-l Andrei Marga, dar foarte grav este că sunt atâţia oameni care ar accepta acest compromis.

Cu alte cuvinte, vorbiţi de oameni care au participat la un concurs fictiv şi acum sunt indignaţi de rezultat.

Exact. Au participat la un concurs fictiv, pentru care ei ar fi putut să aibă toate datele că este fictiv.

În cele din urmă, MAE a avut o reacţie faţă de concursurile ICR, amintind că posturile sunt blocate. Cum priviţi această reacţie tardivă?

Cred că pur şi simplu ministerul nu a crezut că ICR va continua acest proces fără acoperire legală. Dar nu ştiu răspunsul.

Cum priviţi organizarea filialelor ICR din străinătate, dar mai ales din ţară? Cum vor ajuta ele activitatea Institutului?

Nu ştiu cum să privesc asta atâta vreme cât, de pildă, la New York, ca să discut despre cazul nostru, biroul pe care eu l-am lăsat este într-un stand by din noiembrie, când am avut ultimele programe. În afară, desigur, de festivalul de film pe care l-am privatizat împreună cu Romanian Film Initiative, pentru care am făcut rost de fonduri ca să-l putem susţine până la capăt.

Noile filiale anunţate în străinătate, o parte dintre ele, au fost negociate de către echipa Patapievici, dar H.-R. Patapievici a avut o strategie în privinţa asta, nu a fost ceva întâmplător, nu era pur şi simplu o dorinţă de a deschide filiale în toate direcţiile. În ce priveşte filialele din teritoriu, repet, cu toate explicaţiile într-un limbaj foarte uscat date de către preşedintele ICR, nu cred că răzbate inteligibil vreo motivaţie. Dacă mă întreabă cineva de ce cred eu că trebuie să fie o filială la Tg. Jiu, eu nu înţeleg şi n-am înţeles din explicaţiile care s-au dat. Nu cred că înţelege cineva. Nu ştiu dacă asta are vreo valoare electorală sau de altă natură. Nu văd în niciun caz vreun scop strategic, vreo tactică instituţională în asta. S-au făcut foarte multe declaraţii în ultimele luni de către noua echipă a lui Marga, dar eu nu am văzut încă niciun program, doar moştenirea fostelor programe. Aş aştepta un an, după care vom putea vedea dacă ei au vrut să facă ceva sau nu. Din ce se vede acum, este pur şi simplu o campanie de denigrare a ceea ce a fost, plus un fel de campanie de comunicare, după părerea mea, foarte prost articulată, a unor declaraţii de natură strict propagandistică.

Aţi fost director al ICR New York vreme de 6 ani jumătate. Vă încearcă cumva un sentiment de zădărnicie că nu aţi putut, cel puţin, să predaţi ştafeta într-un mod decent? Că această muncă n-a fost, nu este continuată?

Da, cum să nu fiu mişcată de ideea că tot ceea ce am construit acolo împreună cu Oana Radu şi echipa noastră, relaţiile personale, instituţionale, cu profesionişti se clatină? Însă e, într-un fel, soarta tuturor proiectelor care merg un pic înaintea timpului. Mi se pare că ICR a fost un proiect care a stabilit un tip de standarde în contratimp cu ceea ce s-a întâmplat până la urmă în societatea românească. Sistemul de guvernare în România într-un anumit fel a regresat, corupţia, după părerea mea, s-a instalat din ce în ce mai mult, relaţiile de tip baronal şi de trafic de influenţă s-au înmulţit, iar, în acelaşi timp, ICR sub Patapievici a construit un soi de oază instituţională de avangardă, în care anumite principii ale guvernantei democratice trebuiau respectate, transparenţa, rigorile birocratice, până la cele mai absurde, tocmai ca să facem dovada faptului că se poate. Şi, nu în ultimul rând, Patapievici a avut această intuiţie fantastică de a fi un premergător al unei forme foarte moderne de diplomaţie culturală, bazată pe interacţiune, pe cooperare culturală internaţională în adaptare cu pieţele, spre deosebire de diplomaţia culturală clasică, care vine şi prezintă cultura oficială a unei ţări, chiar dacă există sau nu cerere pe piaţa respectivă. Deci este un model de diplomaţie culturală extrem de emancipat şi de modern cel pe care el l-a propus şi implementat cu eficienţă. Or, în momentul în care vii cu o propunere de diplomaţie culturală extrem de avansată şi de emancipată în viziune, adică încerci să construieşti un grup de resurse umane nou, foloseşti tineri, impui artă de avangardă, dar foloseşti şi artele tradiţionale, eşti undeva înaintea timpului tău. Cred că, după o vreme, validitatea acestui model va fi acceptată ca legitimă, lucrurile acestea se vor reechilibra şi ceea ce pare acum a fi o uriaşă înfrângere, în realitate se va dovedi o bătălie pierdută într-un război pe care eu cred că, de fapt, noi, echipa lui Horia-Roman Patapievici, l-am câştigat.

Este un episod de mult încheiat, dar am o curiozitate personală. ICR New York a fost ţinta multor atacuri în ţară. Cazul „poneiului roz“ este cel mai cunoscut. Nu pot să-l numesc scandal, pentru că el a fost transformat în scandal aici, în România. V-a afectat ceea ce s-a întâmplat atunci?

Foarte mult, dar eu continui să cred, am repetat-o în foarte multe interviuri, că, pe de altă parte, acest moment a „deprăfuit“ ICR. Dacă până în 2008 generaţia tânără de artişti mai avea impresia că „ICR e greoi, e al statului, al artiştilor din generaţiile bătrâne, e aşa şi pe dincolo“, atunci absolut toţi tinerii creatori din România au avut un uriaş moment de adeziune faţă de ICR. În fine, generaţia tânără a aderat şi ea la un proiect instituţional al României. Să ne gândim cât e de rar ca generaţia tânără să adere la un proiect instituţional de stat. Asta a fost partea pozitivă. Cum privesc acum lucrurile? Mi se pare că acel moment al poneiului roz a fost unul de recapitulare a ceea ce se întâmplă acum, au fost testate reacţiile provinciilor, ale opiniei publice. Din păcate, noi nu am ştiut foarte bine să construim o comunicare mai agresivă, după ce s-a epuizat acel eveniment. Deşi poate că ar fi fost imposibil. Aud şi astăzi că opinia publică a reţinut că Horia-Roman Patapievici a organizat o expoziţie cu un ponei cu zvastică la New York. Or, lucrurile chiar nu stau aşa. Această expoziţie de street art, unul dintre cele 1.200 de evenimente pe care noi le-am făcut acolo de-a lungul timpului, nu a fost nici cel mai important, nici cel mai mare, n-a fost reflectat în niciun fel negativ în presa americană de acolo. Dimpotrivă, artiştii care au făcut expoziţii au lucrat apoi pentru un mare spectacol pe Broadway, care a primit şi Premiul Tony (pentru costume şi scenografie, Marina Drăghici).

De asta şi spun că a fost o repetiţie, pentru că noi, în momentul acela, trebuia să realizăm că acest tip de televiziune toxică poate să calomnieze şi să construiască o realitate fictivă, care n-are niciun fel de legătură cu ce s-a întâmplat, un tip de discurs şi de naraţiune care să funcţioneze apoi, în timp, foarte eficient. Să ne amintim că, de pildă, şi pe Cristian Neagoe, fostul angajat ICR NY, care astăzi e redactor-şef la Şapte seri, l-a costat uriaş. Pe de o parte, a devenit o „vedetă“ a tinerei generaţii, pe de altă parte, însă, din punct de vedere personal, tot ce s-a întâmplat în zilele acelea l-a costat pe el şi pe familia lui enorm în privinţa expunerii, a calomniilor, a agresiunii sociale pe care o creează o asemenea situaţie. Iar despre Horia-Roman Patapievici, pornind de la ponei, s-a putut apoi afirma orice.

Aţi privatizat festivalul de film de la New York şi l-aţi transformat în Festivalul Making Waves. Cum v-a venit ideea şi apoi cum a decurs strângerea de fonduri şi organizarea?

A fost o decizie pe care am luat-o extrem de rapid, imediat cum am văzut că ordonanţa de urgenţă a schimbat obiectul de activitate al ICR.
M-am gândit, deci, încă din vară. Am avut această intuiţie, bazată pe foarte mulţi ani de experienţă. Dacă se tăiau fondurile, îmi dădeam seama că el pur şi simplu nu poate fi făcut. Nu se putea face prin participare voluntară, n-aveam cum să aducem oamenii, cum să colaborăm cu Lincoln Center, cum să facem tot ceea ce se face într-un festival de film serios, în care noi plătim screening fees, pe oamenii care lucrează, plătim un publicist, un trailer, publicitatea, facem o broşură, trimitem invitaţii la oameni din industria de film, facem recepţii, evenimente de industrie, de networking şi asta nu e ceva care se poate petrece fără bani.

În plus, colaborarea cu Lincoln Center mi se pare că este un lucru câştigat foarte greu, crucial, aşa încât am demarat căutarea de fonduri. A existat un moment cheie, acela când artistul vizual, pictorul Adrian Ghenie de la Cluj, mi-a spus la telefonul pe care i l-am dat eu, intuind situaţia: „Da, Corina, eu am să fac o primă donaţie, am să donez un tablou pe care o să încercăm să-l vindem cu galeria cât se poate de avantajos“, ceea ce s-a soldat concret cu o donaţie din partea lui de 28.000 de dolari. Această donaţie din partea lui mărturisesc că m-a încurajat, am depus o aplicaţie la o fundaţie americană renumită, Trust for Mutual Understanding, cei de acolo mă cunoşteau încă de pe vremea când lucram în Europa ca expert şi au primit propunerea mea cu foarte mare deschidere. Am propus să colaborăm şi cu Ungaria pentru această ediţie a festivalului. Am reconfigurat total festivalul împreună cu Mihai Chirilov şi Oana Radu, în aşa fel încât să folosim oarecum posibilitatea de a continua la Lincoln Center, dar să fie un nou produs. Ne-am simţit mult mai liberi, pentru că era un produs pentru care nu trebuia să ţinem cont de nimic de natură oarecum oficială. Am cerut şi am primit sprijin necondiţionat de la oameni ca Ana Maria Sandu, Mihai Grecea, Mona Nicoară, care a participat la realizarea campaniei noastre de kickstarter, Elvira Lupşa s-a implicat complet în a face site-ul festivalului şi, de asemenea, în a lansa acest crowd funding. Foşti colaboratori ai mei, ca Luiza Vasiliu, Cristian Neagoe, Ştefan Peca, persoane cum e Cristina Băzăvan, care ne-a susţinut totdeauna, sau Răzvan Penescu şi alţi, şi alţi tineri, actori, regizori, cu toţii au participat cu o uriaşă solidaritate pentru a ne ajuta să strângem bani.

Pe această platformă de crowd funding au depus bani de la regizori de film ca Radu Munteanu, Cătălin Mitulescu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude sau Marian Crişan până la Marie France Ionesco, Lucian Pintilie, Andrei Şerban, Mircea Cantor, Vladimir Tismăneanu, Ada Solomon, Anca Puiu. Un lucru impresionant, şi anume o solidarizare a colaboratorilor ICR New York din toţi aceşti ani, a fost forma lor de a arăta că au respectat ce am făcut noi la ICR New York. Iar publicul... noi pe kickstarter am avut 300 de oameni care au donat, deci 300 de oameni considerau că ceea ce facem contează. Ca să nu mai spun că, în momentul în care am trimis ultimul mesaj privind demisia noastră, Oana Radu şi cu mine am fost foarte impresionate, pentru că am primit, fără să exagerez, în două zile, 400 de mesaje. Asta a fost partea frumoasă şi ne-a alinat un pic. Astfel a fost construită financiar durabilitatea festivalului. Am avut o publicistă foarte bună, cu care mai lucrasem şi care a obţinut articolele din presă. Jurnaliştii care au venit cunoşteau deja activitatea noastră din anii precedenţi, jurnalistul de la New York Times, ca şi cel de la Wall Street Journal sau de la Capital NY, Time Out, ca şi cei de la multele bloguri şi jurnale online care sunt la New York.

În ce alte proiecte sunteţi implicată acum? Ce veţi face, după revenirea în ţară?

Aş prefera să vorbesc despre asta când proiectele se vor concretiza. Voi preda politici culturale, voi continua să lucrez freelance şi voi începe strângerea de fonduri pentru Making Waves. Dar, mai ales, voi încerca să mă readaptez vieţii în România.

Interviu cu CORINA ŞUTEU, fost director al ICR New York,  realizat de MĂDĂLINA ŞCHIOPU