CRISTIAN MUNGIU: Recunoaşterea internaţională nu te ajută cu nimic la realizarea altui film bun

Filmul După dealuri, cu care aţi participat anul acesta la Festivalul de la Cannes şi care a luat două premii importante, tratează, ca şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, pelicula cu care aţi câştigat Palm d’Or în 2007, un subiect controversat din societatea românească.
Când aţi simţit că povestea de la Tanacu poate servi ca inspiraţie pentru un scenariu: în momentul în care aţi auzit ştirile despre acel caz sau când aţi citit cărţile Tatianei Niculescu-Bran?

Am urmărit ce s-a întâmplat acolo din clipa când s-a dat prima ştire şi am fost mereu la curent cu evoluţia cazului, în toţi aceşti ani. Povestea a interesat deopotrivă cineaşti, ziarişti şi scriitori, Tatiana Niculescu-Bran fiind cea care a scris cele mai documentate cărţi despre ce s-a întâmplat în realitate. Însă au fost, după cum ştiţi, şi alţii care au scris cărţi sau scenarii bazate pe această poveste sau au intenţionat la un moment dat să facă un film inspirat de ce s-a întâmplat acolo. Cel mai aproape a fost Lucian Pintilie. Abia în clipa în care el a decis că abandonează proiectul mi-am pus problema dacă găsesc o abordare a proiectului eu însumi. M-am temut în permanenţă că întâmplarea reală e prea mediatizată, prea complexă şi prea senzaţională pentru a sta la baza unui film.

Sunteţi pregătit pentru eventuale reacţii adverse din partea organizaţiilor religioase, dat fiind subiectul delicat al filmului?

Ar fi grozav să existe puncte de vedere diferite, iar filmul să folosească drept pretext pentru o discuţie serioasă pe care ar trebui s-o avem despre rostul religiei în România, astăzi – deşi filmul în sine nu vorbeşte anume despre asta. O asemenea dezbatere ar presupune însă o conversaţie, un nivel civilizat de discuţie şi nişte parteneri de dialog care să nu plece de la ideea că sunt chestiuni mai presus de orice îndoială. Absolut toate lucrurile de pe lumea asta trebuie şi pot fi puse în discuţie, nu există nimic despre care să nu ai voie să ai o părere şi să o exprimi. Momentan însă nu există opinii, ci doar nişte vociferări isterice din partea unor specimene care fac cea mai proastă propagandă cauzei pe care încearcă să o apere - făcând comentarii indignate înainte să fi văzut filmul, înainte să ştie măcar despre ce e vorba. Ei vorbesc în mai mare măsură despre pericolele fanatismului ideologic de orice fel decât o face filmul în sine.

De ce aţi ales să distribuiţi în rolurile principale două actriţe debutante – Cosmina Stratan şi Cristina Flutur? Aţi făcut un casting şi cu actriţe cunoscute sau v-aţi dorit de la început să lucraţi cu „feţe noi“?

Personajele din scenariu au în jur de 25 de ani – prin urmare, oricum nu putem vorbi de cine ştie ce experienţă sau de actori cu notorietate la vârsta asta. Însă, când îmi aleg interpreţii, nu contează nimic altceva decât să fie cât mai fireşti şi potriviţi pentru rol – asta însemnând să fie cât mai aproape de cum s-a creionat personajul în mintea mea când scriam – ca personalitate, atitudine şi înfăţişare. În cinematografia românească nu funcţionează conceptul de box office – nu există actori care să atragă spectatori –,  iar eu prefer ca actorii din film, când se poate, să aibă feţe de oameni normali, nu să-i cunoşti de la televizor.

Producţia la acest film a început abia la sfârşitul anului trecut şi iată că aţi reuşit să terminaţi filmul înainte de Festivalul de la Cannes. Ar fi arătat altfel filmul dacă aveaţi mai mult timp la dispoziţie?

Nu poţi să ştii niciodată cum ar fi fost dacă ai fi făcut altfel. Pesemne că, dacă nu filmam iarna, arăta altfel, pesemne că, dacă aveam mai mult timp de repetiţii şi de post-producţie, arăta altfel şi, fără îndoială că, dacă mai alocam 6 luni să rescriu scenariul, s-ar fi schimbat multe lucruri. Nu ştiu însă dacă în bine. Şi nu ştiu dacă aş mai fi făcut proiectul. Uneori, dacă pierzi elanul inţial, te laşi păgubaş şi cauţi altceva.

Cum e să regizezi filmul imediat următor, după cel care a primit un premiu important? Se simte o presiune sau, mai degrabă, se simte încrederea dată de recunoaşterea internaţională?

Mie mi-a fost greu după filmul trecut să mă hotărâsc ce să fac mai departe – pentru că 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile a fost făcut într-un moment în care mi-am limpezit multe lucruri despre ce şi cum vreau să fac –, iar povestea avea multe din atributele pe care le caut de obicei: era şi personală, şi generală, avea şi ritm, şi tensiune, şi căldură, era şi simplă, dar avea şi o lume în spate. Există mereu presiunea să fii la înălţimea aşteptărilor – recunoaşterea internaţională nu te ajută cu nimic la realizarea altui film bun, dimpotrivă, e mereu mai greu, şi fiecare autor are o curbă a lui. Gândiţi-vă că Godard este încă în viaţă şi lucrează, dar filmele cu care a marcat el cinematografia europeană sunt cu zeci de ani în urmă. Asta e, până la urmă.

Între cele trei lungmetraje regizate de dumneavoastră (Occident – 2002, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile – 2007 şi După dealuri – 2012), au trecut câte 5 ani. Este un ritm de lucru autoimpus sau el ţine de condiţiile de a regiza în România?

Nu-mi propun să fac filme la 5 ani o dată, aşa s-a întâmplat. Iar între Occident şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile am făcut Turkey Girl – un scurt metraj pentru care am lucrat aproape doi ani. Iar după 4 luni... şi până la După dealuri, am făcut Amintiri din Epoca de Aur – un film lung şi dificil care a fost şi el selecţionat şi prezentat la Cannes. Însă, da, între fimele mele personale au trecut câte 5 ani şi mi se pare foarte mult. E parţial din pricina timpului de care ai nevoie ca să găseşti povestea care te interesează, parţial din cauza celorlalte lucruri pe care trebuie să le faci în viaţă - căci nu suntem nişte artişti plătiţi de cineva să creăm: avem aceleaşi griji şi preocupări ca toţi cei de vârsta noastră.

În 2007, aţi mers cu filmul câştigător la Cannes prin ţară, într-o „Caravană cinematografică“. Intenţionaţi să repetaţi experienţa şi anul acesta?

Nu cred că aş mai putea găsi acum finanţarea pe care am găsit-o în 2007 şi, în plus, îmi plac mereu ideile noi. După experienţa noastră din 2007, toată lumea s-a apucat să facă caravane, iar efectul nu a mai fost acelaşi. O să căutăm alte căi de a ajunge la public, acolo unde nu sunt cinematografe, dar, cu timpul, mă resemnez tot mai tare cu ideea că, în final, asta e situaţia: nu mai există public pentru cinema în România. E neplăcut, dar nu este o tragedie şi nu merită să ne dăm peste cap să ne prezentăm filmele – cei care chiar vor să le vadă or să aibă ocazia.

Între 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi După dealuri, două filme „grele“, atât ca subiect, cât şi ca atmosferă, v-aţi implicat puternic în omnibusul Amintiri din Epoca de Aur, care este o comedie amară. La fel este şi filmul dumneavoastră de debut, Occident. Cum vă simţiţi ca cineast pendulând între aceste registre, cel tragic şi cel comic?

Eu sunt convins că în orice cinematografie sănătoasă ar trebui să existe şi filme populare, comedii - care să rămână însă cinema, să păstreze un nivel. Ideal mi-ar plăcea ca eu să mă ocup de proiectele mele personale, iar pentru filme de felul ăsta să dau doar o mână de ajutor, ca producător sau scenarist.

După succesul de la Cannes din 2007, aţi primit, cu siguranţă, oferte de a face filme în străinătate. Până acum nu le-aţi dat curs. Din ce motiv?

Nu cred că să faci filme în străinătate reprezintă în sine un pas înainte în carieră – depinde ce filme faci, nu unde. Thomas Vinterberg e un bun exemplu. A făcut Festen – filmul de care se leagă începuturile filmelor făcute în spiritul Dogmei –, după care a traversat oceanul şi a făcut nişte filme complet impersonale – deşi cu staruri –, pentru ca, după 15 ani în care a fost un regizor printre mulţi, angajat ca un salariat la fabrica de filme, să se întoarcă în Europa şi să redevină autor preocupat de cinema.

În 2009, aţi criticat dur sistemul de selecţie a proiectelor finanţate de Centrul Naţional al Cinematografiei. Criticile pe care le aduceaţi sistemului în 2009 au fost luate în considerare de autorităţi? În 2011, aţi primit cea mai importantă finanţare a CNC, de aproximativ 280.000 de euro.

Sistemul nu funcţionează cum ar trebui, iar creditul primit de proiectul După dealuri este cu mult mai mic decât cele primite în sesiuni anterioare de multe proiecte care nu au justificat nicio clipă încrederea acordată. La fondul cinematografic se adună tot mai puţini bani şi producerea de filme, măcar la nivelul acestor ultimi 10 ani, e în mare pericol. În ce priveşte cinematografia în general, în ciuda faptului că autorităţile se laudă constant cu succesele filmelor româneşti din ultimii 10 ani, nu s-a luat nicio măsură substanţială care să structureze cinematografia română în ce priveşte finanţarea, mecanismele de selecţie sau difuzarea. E un fel de sistem de selecţie cam ca la parlamentarele noastre: câţiva regizori care nu pot fi momentan ignoraţi câştigă pe bază de uninominal, iar ceilalţi câştigă pe liste. Dar nivelul de moralitate e cam la fel ca în politică.

Interviu cu regizorul CRISTIAN MUNGIU, realizat de RĂZVAN BRĂILEANU