Cristian Preda: În materie de democrație, suntem toți autodidacți

Ațipesc mai des/mai mult parlamentarii de la noi decât ai altora?

Am avut colegi în Parlamentul European care moțăiau frecvent. Unul era neamț și prezida chiar o comisie importantă. Se trezea, însă, la timp. Când trebuia să intervină, o făcea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La noi, deputații și senatorii au fost înfățișați picotind încă din vremea lui Cuza. De pildă, N.T. Orășanu îi critica pe aleși pentru că dormeau pe ei, deși primeau diurne grase. În multe ocazii, somnolența e asociată cu demagogia. Sau, mai precis, cu trăncăneala, care pare a fi o compensare haotică a dezinteresului de fond. Cartea mea nu caută, însă, să denigreze pe cineva. N-am citat numele vreunui somnoros. Am vrut chiar contrariul, și anume un soi de reabilitare a politicii democratice în ochii cetățeanului. O reabilitare care presupune refacerea încrederii în parlamentarism, în retorica de bună calitate, în munca de care e nevoie într-un for deliberativ.

Dar instituțiile noastre ațipesc mai des sau dorm pe ele mai mult decât ale altora?

E firesc ca parlamentul să fie mai lent decât guvernul. Promptitudinea în acțiune este trăsătura executivului: numele acestuia derivă din actul de a pune în aplicare o sentință. Asta așteptăm de la un premier sau de la miniștri: să acționeze prompt, cu hotărâre. De la deputați ne dorim să voteze legi bune, iar ele sunt așa dacă sunt atent croite. Uneori, asta cere timp. Legile europene intră în vigoare după luni de deliberare. În unele cazuri, foarte complexe, poate dura ani până să ai legea. A cumpăni, a întoarce pe toate fețele o problemă înainte de a legifera nu înseamnă a intra în hibernare, a nu-ți face treaba. Funcționarea sistemului nostru bicameral, în forma actuală, e deficitară. De multe ori, prima cameră sesizată nu ia în seamă proiectele de legi depuse, fiindcă decizia e luată de a doua cameră. În loc să profite de posibilitatea de a da lecturi elaborate, nuanțate, parlamentarii abandonează.

„Somnul” instituțiilor naște monștri?

Da, așa se întâmplă în multe cazuri. Iar când vorbim despre „somn”, e clar că vedem oamenii din instituțiile cu pricina care nu-și fac datoria. Polițistul care cască gura în loc să patruleze, procurorul care doarme pe el și nu face anchete, medicul care nu te primește în sala de operație până nu-i dai șpagă, profesorul care ațipește la ore, ca să aibă „clienți” la meditațiile făcute cu copiii pe care-i are în grijă la școală, birocratul care nu poate redacta o adeverință de trei rânduri decât în trei săptămâni sunt la fel de „monstruoși” ca și parlamentarul ațipit sau ministrul care doarme pe el la reuniunile de la Bruxelles cu omologii săi europeni. Culmea e că somnul a ajuns pentru unii chiar o scuză. Una care îi aruncă în ridicol: gândiți-vă la ministrul liberal care deunăzi, când șoferul său a luat-o pe contrasens și a accidentat doi polonezi, s-a deresponsabilizat zicând că ațipise pe bancheta din spate.

De ce ați insistat – în cea mai recentă carte a dumneavoastră – să dați răspunsuri serioase / clare-cristal unor întrebări, le spuneți și dumneavoastră așa, „pestrițe”?

Am pus „pestriț” în subtitlul cărții, fiindcă termenul are un sens politic foarte vechi. Platon compara democrația cu o „haină împestrițată”. E, spunea el, un regim în care regăsim „toate caracterele”. Și lumea noastră e pestriță. Se întâmplă așa întrucât cetățenii formulează întrebări precum cele de la care am plecat și eu în alcătuirea cărții: De ce avem atâtea partide? Cine e de dreapta și cine de stânga? Cum ajungi premier? Care e cel mai bun președinte pe care l-am avut? Și tot așa. Întrucât trăim într-o democrație, e firesc ca un cetățean nu doar să formuleze asemenea întrebări, ci să aibă și un răspuns propriu. E la fel de firesc ca el să judece pe oricine și orice, construindu-și astfel partizanatul. Eu am preluat întrebările, dar n-am răspuns ca un cetățean. Am lăsat deoparte orice patimă politică, orice decepție, orice iluzie și am formulat răspunsuri seci, folosind instrumentele științei politice. Pentru că există o asemenea disciplină și ea ne dotează cu câteva instrumente care fac posibilă nu o opțiune, ci o explicație. Sau, dacă preferați, o lămurire a răspunsurilor agregate, a alegerilor colective, a deciziei democratice.

De fapt: de ce avem nevoie de claritate cu privire la politică?

Sunt mai multe motive. Unul e acela că democrațiile și-au asociat transparența, evacuând pe cât se poate secretul. Transparența are nevoie de privire clară: nu o poți concepe sub semnul bâjbâielii, al privirii încețoșate. Alt motiv ține de proceduri: democrațiile sunt bazate acum pe alegeri, nu pe tragerea la sorți, cum au fost multă vreme. Iar alegerile cer discernământ, adică deosebirea între alb și negru, între nuanțe de griuri ș.a.m.d.

Apropo de „politica” dâmbovițeană: care sunt cei mai importanți markeri ai ideii de „revoluție” după 1989?

Unul e violența. În acest sens, mineriadele prelungesc revoluția, chiar dacă sunt o contra-revoluție, fiindcă ele voiau limitarea libertăților și s-au folosit în acest scop de bâte și pumni. Un alt marker e ceea ce în zilele din decembrie 1989 se numea „emanație”: comitetul revoluționar care a confiscat revolta populară s-a definit așa, ca un produs, ca o degajare a energiei populare. Asta le-a permis unora să facă trafic cu certificate, iar altora să confiște memoria acelor zile. În fine, revoluția e prezentă și azi în societate prin radicalismele de tot felul, în particular în discursurile celor care susțin că nu s-a făcut nimic, că România are nevoie de tabula rasa. La aceste resurse simbolice are acces toată lumea. Au promis revoluții după revoluție toți moftangiii. E firesc: în democrație – pestriță prin natura sa – savantul e înjurat de orice derbedeu, iar promisiunea salvării poate veni și de la pungași.

Dar cei mai importanți indicatori ai ideii de „involuție” după 1989?

Nostalgicii poartă acest discurs, inspirat de o critică radicală a prezentului. Lor li se pare că totul merge mult mai rău decât în totalitarism. Dacă unii dintre revoluționari au căutat să compenseze „adormirea” din comunism, cei care regretă vechiul regim își preamăresc tinerețea trăită în vremuri de teroare politică, de penurie alimentară, de diferențiere socială. Da, avem printre noi concetățeni care și-ar arunca semenii în închisoare pentru opinii, care și‑ar freca mâinile de bucurie dacă un partid – unicul, desigur – ar controla iar justiția, dacă am sta la cozi pentru cinci ouă și un kil de ulei. Îi vedem criticând Europa și admirând Rusia, în forma ei neo-țaristă.

Și, desigur, cele mai importante semne ale ideii de „evoluție” după 1989?

Schimbările sunt atât de numeroase, încât e greu să alegi între „semne”. M-aș opri la cinci. Primul e cartea de identitate, ce-ți îngăduie să călătorești, pentru studiu, muncă sau pur și simplu ca să faci turism în Europa. Al doilea e televiziunea 24 de ore din 24, într-o țară care se obișnuise cu două ceasuri de ode televizate pe zi. Al treilea e referendumul: sunt opt de la revoluție încoace, după ce între 1864 și căderea comunismului fuseseră doar șase. Al patrulea este resemnificarea activistului: unul dintre cele mai odioase nume din comunism e acum distincție civică. În fine, aș plasa pe această listă scurtă normalizarea alternanței la guvernare: din 1996, orice partid care a organizat alegeri s-a trezit, după ce s-au închis urnele, în opoziție. Cu excepția anului 2012, când ne-am întors la tradiția precomunistă, pe care Matei Dogan o descria zicând că România nu a avut guverne parlamentare, ci parlamente guvernamentale.

Ca liberal ce sunteți, ce e, pentru dumneavoastră, cel mai natural să alegeți: revoluție sau evoluție?

Țin mai întâi să menționez că nu sunt membru PNL. Iar dacă-mi asum o identitate liberală, o fac doar pentru că am urmat mereu o linie moderată, cea a toleranței și a domniei legii. În 1989, liberalii au fost obligați să integreze din nou în bagajul lor intelectual revoluția, fiindcă așa au fost răsturnate regimurile totalitare. La unii, revoluția a fost o combinație de reforme negociate, căreia i s-a zis tocmai de aceea „refoluție”. La noi, revoluția a însemnat vărsare de sânge, dar și confiscarea revoltei populare de către un comitet alcătuit din nomenclaturiști și militari. Iată de ce liberalii au fost siliți să devină adepți ai unei rupturi hotărâte de trecut. Evoluția către piață și democrație a fost așezată sub semnul unui divorț radical. Pasiunea revoluționară s-a stins când au început negocierile cu UE, pentru că acesta e un proces de inginerie politică, bazat pe compromis și evoluții proiectate.

Pentru că ați avut acces „și într-o parte, și într-alta”, de unde se vede cel mai clar politica românească: „din iarbă” sau din tribune? De pe margine sau ca actant al el, ca intelectual care face nu doar știință politică, ci și politică?

Am avut patru experiențe politice: doi ani consilier la președinție în vremea lui Emil Constantinescu, alți doi ca secretar de stat la Externe sub ministeriatul lui MRU, consilier prezidențial – da, tot pentru doi ani – în primul mandat al lui Traian Băsescu și zece ani ca deputat european, când am lucrat mai cu seamă în domeniul politicii externe. Am văzut cam tot ce se poate vedea „din iarbă”, chiar dacă nu am asumat un post executiv. Am petrecut alți 15 ani doar în lumea universitară, cercetând și predând știința politică. Trăgând linie, pot spune că n-am descoperit nimic care să nu fi fost deja în cărțile pe care le citisem înainte de a păși în palatele puterii. Din fericire, m-am apucat să fac politică abia după ce mi-am încheiat studiile, printr-un doctorat în acest domeniu obținut la Paris. Așa că nu m-am calificat la locul de muncă, așa cum se spunea pe vremuri. Asta a și enervat multă lume. Drept pentru care dețin un record trist: am fost exclus din două partide. Unii m-au numit, pe nedrept, traseist, termen rezervat celor care pleacă de la o formațiune la alta. Eu n-am plecat, am fost izgonit. E o confuzie supărătoare, pe care au preluat-o nu doar gazetari tâmpi, ci și persoane în al căror discernământ credeam. Dar, așa cum spuneam, în politica democratică oricine judecă pe oricine. Nu am regrete întrucât angajarea politică mi-a făcut cadou denigrări și insulte: știam că așa va fi.

Între marile „dosare” politice ale României de după 1989, care apreciați că a fost cel mai greu?

Aderarea la Uniunea Europeană e, de departe, cel mai dificil dosar. J’en sais quelque chose. Am avut șansa de a fi alături de președintele Constantinescu atunci când a smuls deschiderea negocierilor și, respectiv, să fiu secretar de stat la MAE când am intrat în Uniune. Cei care au muncit în acest interval pentru ca România să devină membră sunt la fel de merituoși ca și cei care au făcut Unirea de la 1918. De altfel, sunt convins că vom trăi în UE mai mult decât au trăit înaintașii noștri în România Mare.

Și unde am avut (unde avem, de fapt, la ora actuală) cele mai slabe / mai negative rezultate?

Nu ezit s-o spun: stăm cel mai prost în chestiunea separării justiției de celelalte două puteri. Explic, de altfel, în De ce ațipesc parlamentarii?, că suntem o democrație funcțională, dar nu și un stat de drept funcțional. Expresiei „stat de drept” îi prefer, de fapt, formula „domnia legii”, care traduce mai bine rule of law. România e o democrație fiindcă accesul la vot e deschis, secretul acestei proceduri e asigurat, cetățenii au capacitatea de a schimba guverne la urne ș.a.m.d. În schimb, domnia legii șchioapătă, fiindcă puterea executivă și cea legislativă – pe rând sau, uneori, împreună – intervin în treburile justiției, împiedicând împărțirea dreptății.

Dar cele mai bune, cele mai spectaculoase rezultate?

Extinderea libertăților – sau a drepturilor, cum li se spune în ultimele decenii – este formidabilă, iar sursa e tot aderarea despre care vorbeam. Azi, poți studia, munci sau trăi în oricare stat-membru al UE. Acum 35 de ani, nu aveai nici măcar pașaport acasă. La studii în străinătate pleca o mână de oameni. Iar de muncit, munceai doar ce dicta partidul. Libertatea de exprimare e nelimitată. Credința nu mai e vânată. Toate sunt prețioase. Gândiți‑vă cât ne lipsesc acum, în vreme de pandemie, unele dintre ele, întrucât nu le mai putem exercita sau le putem, dar cu numeroase precauții.

Am stat vreodată, ca țară, în istoria noastră modernă mai bine (mai confortabil, mai securizant) decât stăm de 10-15 ani încoace?

Garanțiile de securitate oferite de NATO nu au termen de comparație în istoria noastră. E suficient să reflectăm la alianțele militare și înțelegerile politice făcute între 1866 și 1989, ca să vedem ce fragile au fost toate.

Ce anume din răul de dinainte de 1989 apreciați că s-a dus definitiv?

Frica. Teama de a fi ascultat, de a fi persecutat (sau chiar ucis) pentru convingeri nu mai are vreun temei. Dispozitivul politic care făcea posibile asemenea încălcări ale libertății a fost destructurat. Asta nu înseamnă că am fi devenit o nație de curajoși. Abandonul este probabil cea mai importantă atitudine post-revoluționară. Îl vedem, în primul rând, în cifrele enorme care privesc exilul economic.

Și ce se menține în același sens, al răului – fie și sublimat – și ne trage în spate?

Servilismul e vechi, dinainte de comunism, și a rezistat peste vremuri, nefiind răpus de vreun regim. Ne trage în jos și indolența, pe care mulți o plasează doar în instituții de stat, dar care e larg răspândită și-n mediul privat. Mai e ceva, iar despre acest lucru am discutat în volumul de la Humanitas: fiind un totalitarism, comunismul ne-a amputat simțul compromisului rezonabil, un „ingredient” indispensabil într-o democrație. Din păcate, tranziția nu ni l-a redat, deși ne-am dotat, între altele, cu un sistem electoral proporțional, care te împinge – în principiu – spre un compromis cât mai larg. Avem numeroși tribuni, mai mult sau mai puțin talentați, dar nu și artizani ai unor înțelegeri care să conducă la majorități largi și diverse.

De ce e așa de greu de înțeles – cum se cuvine / rezonabil – politica?

Fiindcă politica nu e ușoară. Mulți cred că dacă au deschis televizorul și au sorbit cuvintele unor demagogi, au priceput totul. Evident că nu-i suficient! Politica înseamnă mecanisme, instituții, proceduri, virtuți, imaginație, deliberări. Pentru a vedea cum funcționează ele împreună, e nevoie de discernământ. Ca și de timp! Cine are vreme să urmărească drumul parcurs de un proiect legislativ până să devină lege? Puțini! Mă rog, jurnaliștii ar putea face efortul, dar mulți dintre ei cultivă aceleași vicii ca și politicienii: preferă să improvizeze opinii, nu să construiască judecăți temeinice. Vina principală e a politicienilor. I-ați văzut dând vina adeseori pe comunicare. De fapt, problema e mai serioasă. În majoritatea lor, ei nu au ce să comunice.

De ce se învață așa de greu democrația?

Răspunsul e simplu: pentru că, în materie de democrație, suntem toți autodidacți. Nu există un „profesor” care s-o predea cetățenilor. În De ce ațipesc parlamentarii? ofer un răspuns și la întrebarea: de câți ani este nevoie pentru o democrație? Le las cititorilor plăcerea de a-l descoperi. Precizez doar un lucru: Brucan s-a înșelat când a zis, la începutul lui 1990, că ar fi fost nevoie de douăzeci.

Sunt oricum deja 30 de ani. Prea puțini pentru a asuma (în carne, nu în haine) democrația liberală?

Democrația liberală e un sistem sofisticat, care combină principiul distribuirii puterii (aceasta e dimensiunea democratică) și principiul limitării ei (aceasta e dimensiunea liberală). Nu-i ușoară nici construcția formală – e nevoie de Constituție, de legi bine croite și în acord cu Constituția etc. – și nici „încarnarea” ideilor. La noi, cele mai multe probleme sunt create de limitarea puterii. Frontierele dintre autoritățile care le asumă nu sunt clare. Câți știu ce atribuții au primăriile și ce revine consiliului județean sau ministerului? Nu vorbesc despre cetățeni, ci despre responsabilii acestor autorități. Mă rog, ar trebui să folosesc ghilimele când scriu responsabili... Confuzia naște birocrație. Restul îl știm cu toții.

În fine: de ce am putea iubi politica?

Ce se vede e că mulți români urăsc politica și, mai cu seamă, politicienii. De ce oare? Vreau să vă fac o mărturisire. După ce am trimis cartea la tipar, am avut senzația că lipsește o întrebare din tabla de materii și care ar suna chiar așa: de ce urâm politica? Adevărul e că nu am un răspuns. Ceva-ceva aș spune, totuși. Ura e generată de cel puțin trei factori. Unul e decepția creată de cei pe care i-am votat și care n-au „livrat”. Alt izvor al urii e sentimentul că diriguitorii ne sunt inferiori – fiindcă se arată a fi, de pildă, analfabeți –, iar așa ceva e intolerabil. În fine, ura se naște ideologic: chiar dacă ideile nu sunt transcrise totdeauna cu acribie în programe sau în discursuri, taberele există. Inițial, am vrut să intitulez cartea „Ai noștri și ai lor”, tocmai pentru a explica mecanismele scindării în tabere, dar și nevoia de a le depăși și a regăsi comunitatea politică. E inevitabil să ne separăm – mai ales în momentele electorale – dar e musai să regăsim, după ce urnele se închid, apartenența la aceeași patrie.

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu

Suntem o democrație funcțională, dar nu și un stat de drept funcțional. Domnia legii șchioapătă, fiindcă puterea executivă și cea legislativă intervin în treburile justiției.