Cristian Preda: Iohannis e mai părtinitor decât Băsescu, e neîndemânatic și inadecvat

Andreea Pora | 09.11.2021

Interviu cu Cristian Preda, profesor universitar, decanul Facultății de științe politice, Universitatea București

Pe aceeași temă

PNL trebuie să aleagă între a face un guvern cu PSD sau unul cu USR. Care sunt riscurile și avantajele într-un caz sau în altul?

În clipa în care vorbim, probabilitatea unui guvern în jurul cuplului PNL-PSD e mult mai mare decât cea a unuia cu PNL . În acest al doilea caz, ar fi absolut necesară și asocierea UDMR, ca și a grupului minorităților naționale, fiindcă plecarea din PNL a facțiunii Orban a făcut ca majoritatea din decembrie 2020 să nu mai iasă la număr. Nu e exclus, pe de altă parte, ca UDMR să figureze și într-un guvern bazat pe mariajul Cîțu-Ciolacu. Avantajul unui cabinet care să-i reunească pe peneliști și pe pesediști ar fi ponderea parlamentară de aproape 60 la sută: n-ar fi chiar ceea ce nemții numesc „o mare coaliție”, însă influența acestor două formațiuni ar fi enormă, mai cu seamă întrucât e puțin probabil ca AUR să coopereze în mod formal și, mai ales, constant în opoziție. Cu UDMR alături de PNL-PSD, s-ar face o majoritate de două treimi. Care ar îngădui și revizuirea Constituției. În cazul, foarte puțin probabil, al unui executiv PNL-USR-UDMR-alte minorități, avantajul ar fi coerența ideologică: USR e membru al familiei liberale europene, iar PNL și UDMR sunt membre ale PPE, chiar dacă UDMR e în ultima vreme foarte apropiat de FIDESZ, partidul lui Viktor Orban, plecat din familia popularilor europeni. Cât privește riscurile, cred că unul e comun: ambele combinații s-ar putea surpa foarte repede. USR ar vota oricând o moțiune care ar asocia-o cu PNL sau PSD, în caz de divorț într-un guvern strict bicolor; iar un executiv cu PNL ar cunoaște aceleași frământări ca și cel prăbușit pe 1 septembrie, dacă ar urma aceeași metodă de lucru.

Din care combinație ar avea mai mult de pierdut România?

E probabil ca PNL și PSD să colaboreze nu doar în guvern, ci și-n rețelele corupte din teritoriu: au mai făcut-o în 2012-2014, iar unii dintre membrii lor au trecut de la un partid la altul de mai multe ori, așa că acum vor jubila dacă au deschise toate robinetele de bani publici. Instituțiile anticorupție sunt blocate sau inerte, iar o guvernare cu Firea și Flutur, cu Grindeanu și Bode nu va adopta un stil nordic de guvernare – auster, transparent și responsabil –, ci mai degrabă unul asemănător cu al guvernelor din Balcanii de Vest, care se chinuie să negocieze cu Bruxelles-ul aderarea. Dacă PNL ar fi continuat împreună, exista șansa ca prin PNRR și prin alte proiecte europene să se clădească măcar 3-4 ani ceva solid, cum s-a mai întâmplat în 1996-2000 sau în 2004-2006, perioade de guvernare coerente din punctul de vedere al orientării pro-europene și al luptei anticorupție. Asta ar fi presupus, desigur, și un efort din partea președintelui, care să medieze și să fie drept; a preferat să pună gaz pe foc și să fie părtinitor. Dacă el ar dori să orienteze guvernarea, nu s-o controleze, poate că pierderile ar fi mai mici decât în prezent. Dar nu știu dacă e pregătit să o facă.

Care dintre aceste combinații are mai multe șanse să reziste în timp și să aibă o guvernare coerentă?

Coaliția croită în decembrie 2020 ar fi putut rezista patru ani, dacă partidele acceptau să schimbe – chiar frecvent – miniștrii care nu se ridicau la nivelul exigențelor politice de azi. Dar au preferat să mențină unii slabi și să se păruiască: i-ar fi putut, de pildă, schimba pe Stelian Ion și pe Sorin Cîmpeanu, pe Bogdan Gheorghiu sau pe Dan Barna cu unii mai buni și să meargă mai departe. N-au fost în stare. PNL și PSD pot croi o guvernare coerentă? Mă tem că nu. Interesul lor comun e de a fi conectate la sursele prin care e spoliat bugetul: nu-i sigur că-și vor putea delimita domeniile „rezervate”. Mai sunt 2 ani și 6 luni până la primele alegeri – cele europene – și e greu de crezut că vom avea stabilitate. Fiecare va căuta să profite de pe urma câte unui scandal. E posibil ca în următorii ani să avem crize tot mai frecvente, fiindcă majoritățile ar putea fi volatile. E, de asemenea, posibil ca în Parlament să fie moșite alte facțiuni, fiindcă numărul nemulțumiților din partide va spori pe măsura apropierii de scrutine.

Coalițiile de centru-dreapta nu rezistă în România, toate au eșuat lamentabil. Care sunt cauzele profunde?

Singura care a rezistat patru ani a fost CDR-UDMR-USD. A fost și cea mai merituoasă: deschiderea negocierilor cu UE și privatizările masive, opțiunea pentru NATO și libertatea presei sunt achiziții de care profită acum toată suflarea românească, deși atât înainte de 1996, cât și în timpul guvernării Constantinescu, ele au fost violent atacate de către PSD și aliații săi de atunci. Coaliția realizată în jurul alianței electorale DA (PNL-PD) a bifat și ea un lucru esențial, și anume intrarea efectivă în UE. S-a prăbușit imediat după aceea, fiindcă, pe de o parte, cuprindea figuri ca Voiculescu sau Copos, dar și pentru că președintele și premierul au intrat în conflict. Coaliția din jurul lui Boc între 2009 și 2012 era și mai incoerentă decât cea precedentă, fiindcă era șantajată de generalul Oprea. Coaliția pusă la cale după alegerile de anul trecut a avut durata de viață cea mai scurtă, 8 luni. Cauzele pentru care n-au durat coalițiile sunt multe. Mă opresc la două. Noi n-am avut nici înainte de al Doilea Război Mondial, n-avem nici acum o cultură politică a compromisului. Ce nu trebuie confundată cu târguiala, cu tranzacția coruptă. Compromisul e înțelegerea rațională și transparentă, încheiată de partide diferite ca orientare și care vizează un interes public. Târguiala e aranjamentul oneros, cu scop egoist. Pe de altă parte, scena publică e dominată de confruntare, de stigmatizarea adversarului, de dispreț și țâfnă. Lipsește disponibilitatea de a lucra cu oameni diferiți, pentru binele comun, nu pentru cel de partid. Dacă nu ai cultura compromisului, nu poți avea coaliții durabile. A doua cauză a eșecurilor e orgoliul personalităților din fruntea partidelor. Constantinescu și Roman, Cunescu și Marko nu se iubeau, dar au fost capabili să se așeze la masă și să tragă în aceeași direcție, când era vorba despre chestiunile majore. După ei, alții n-au mai reușit să guverneze consensual. Calitatea intelectuală a miniștrilor e și ea importantă: acum 25 de ani, ministru de externe era Pleșu. Acum e Aurescu. E o diferență, nu?

Și de ce credeți că nu a rezistat coaliția dintre PNL ?

Am putea vorbi cinci ore despre asta. Să vă spun un mic secret. Când a început coaliția PNL-USR-UDMR, am luat legătura cu un bun prieten, care avea experiența coaliției 1996-2000. Am discutat cu câteva figuri de vază ale USR PLUS, pe care le cunoaștem amândoi bine, încercând să le prevenim în privința dificultăților unei guvernări multicolore. S-au uitat la noi ca la niște dinozauri nefericiți și fricoși. Ei erau noi, curajoși și vizionari. Le-am profețit atunci ce s-a petrecut din ianuarie încoace. La modul mai general vorbind, disprețul față de experiență și suspiciunea față de orice om din afara tribului userist au fost un factor perturbator. De cealaltă parte, la PNL, disprețul față de orice nou-venit și suspiciunea față de oricine nu e în tribul penelist au aruncat în aer totul. Lipsa de abilitate a lui Klaus Iohannis, indolența lui, absența consilierilor neutri din preajma sa au făcut restul. Mai e ceva: luptele interne din PNL – 4 luni irosite – au afectat grav guvernarea: demiterea lui Stelian Ion nu a fost doar o răzbunare a lui Iohannis împotriva unui ministru pe care voia să-l controleze, ci și un gest în cursa internă contra lui L. Orban. În fine, campaniile de presă ale PNL împotriva USR au fost la fel de penibile ca și lozincile antipeneliste recitate de unii demnitari useriști.

Care este explicația ascensiunii AUR?

AUR a adunat simpatie din mai multe surse. Prima, cea mai veche, e unionismul: Simion a fost folosit încă din deceniul trecut pentru a mobiliza dincoace de Prut un electorat născut în Republica Moldova, pornind de la aspirația confuză a unirii. A continuat s-o facă și-n 2020. A doua sursă a voturilor e oferită de cea mai aprig disputată chestiune de un an și jumătate încoace: cea a sănătății publice. AUR a sunat adunarea pentru toți cei care consideră că sănătatea e o problemă strict individuală, disprețuind dimensiunea ei publică. Votează cu AUR toți cei care cred că vaccinarea e ca un tatuaj. Îl vrei, îl faci. Nu-l vrei, nu contează, fiindcă pe ceilalți nu-i afectează. Orice om rațional pricepe că pandemia e o problemă colectivă, nu individuală. Vaccinul salvează comunitatea, nu pe Popescu ori pe Georgescu. În diversele faze ale luptei AUR cu sănătatea publică a contat, desigur, și sprijinul dat de acea parte a bisericii ortodoxe al cărei purtător de cuvânt e Teodosie, arhiepiscopul Tomisului. În fond, Șoșoacă s-a făcut cunoscută ca avocata lui. Patriarhul l-a pus la punct pe tomitan, dar răul politic era făcut. În sfârșit, a treia sursă a ascensiunii AUR e asumarea de către liderii săi a discursului antieuropean. E forma recentă a naționalismului: pe vremuri, a fi naționalist însemna a-ți urî vecinul. Azi, a fi naționalist e echivalent cu a detesta Uniunea și instituțiile ei. Între vocile AUR sunt și unele care alimentează această ură cu plecăciuni la icoane legionare și răcnete de stadion. E periculos, fiindcă mințile tinere se pot înfierbânta ușor, iar violența galeriilor de fotbal poate distruge, prin convertire politică, un edificiu democratic fragil.

În ce condiții ar putea continua această ascensiune?

Ascensiunea poate continua dacă sursele de alimentare ale AUR rămân deschise. Ca să nu se întâmple așa, e nevoie ca unionismul de secol XIX să fie destructurat, întrucât e desuet; e musai ca despre vaccin să vorbească doar medici, nu politicieni lipsiți de credibilitate; e necesar, în fine, ca Uniunea să fie apărată cu convingere. Avem 33 de deputați europeni, dar nu i-am auzit prea des. Adevărul e că vreo 25 dintre ei au cota de notorietate de 1%, cât avea și Dăncilă înainte s-o numească Iohannis premier. AUR va fi o voce extremistă. Asta e neîndoielnic: Simion & co. continuă linia PUNR și PRM. Moderația e, de aceea, un leac bun. Dar e nevoie și de puțin curaj. N-am văzut niciun politician care să ceară vaccinare obligatorie pentru cei care lucrează interacționând cu semenii lor, nu izolați de lume. Toți se tem ca nu cumva să-i deranjeze pe ignoranți și pe extremiști. Cu extremismul politic trebuie să te confrunți, el nu piere dacă îi lași toate canalele deschise.

Va fi USR mai câștigat dacă rămâne în opoziție sau nu?

Dacă PNL îl alege pe Ciolacu, nu pe Cioloș, USR are de ales între o linie dură, antisistem, în care repetă sloganul PSD=PNL, și una moderată, care să avanseze alternative la politici, ca figuri credibile. Dacă alege atacul la baionetă, va fi văzut ca un AUR mai vechi. Fiindcă e din 2016 în Parlament. Dacă preferă munca de construcție, ar putea câștiga. USR are o șansă de a se afirma prin acțiunile primarilor săi. Îi am în vedere, în primul rând, pe Clotilde Armand, pe Allen Coliban de la Brașov și pe Dominic Fritz. Ei ar putea să țină partidul pe prima pagină. Dar nu vreau să le mai dau sfaturi. Am fost membru PLUS, i-am ajutat la europene și-n chestiuni de strategie o vreme, dar am părăsit partidul, înainte de fuziunea cu USR, fiindcă am treabă la facultate, ca decan, și nu vreau să existe vreo suspiciune de partizanat în ce fac între zidurile Universității. A propos de Universitate, profesorul Valeriu Stoica avea dreptate să observe că PNL a pierdut infrastructura intelectuală pe care o avea și că, din această pricină, e slăbit. USR și PLUS nu au cu adevărat un interes pentru intelectualii publici. Cioloș a căutat sprijin în campanie, reunind profesori și academicieni respectabili, cercetători veritabili și experți în educație din lumea academică, nu din ONG-uri, dar în secunda în care s-au închis urnele i-a uitat. Iar când a fost să propună un ministru la educație, a ezitat între un antreprenor de resurse umane și o activistă de mediu dintr-un orășel de provincie. Cam asta e situațiunea...

Reformarea partidelor pare imposibilă, nu există niciun exemplu de partid care să se fi reformat în adevăratul sens al cuvântului, deși toate clamează că au făcut-o. Care sunt cauzele acestui eșec?

Termenul în sine ne spune o poveste cu tâlc: reformist era, la începutul anilor ’90, cel care voia să se desprindă de trecut; la mijlocul anilor 2000, când Monica Macovei, Sever Voinescu sau eu însumi eram descriși ca reformiști, cuvântul îi desemna pe cei care se luptau fără șanse cu oligarhi de partid; azi, nu se mai vorbește despre reformiști, ci despre reforme. Poți însă să faci reforme fără reformiști? Partidele au ajuns doar rețele: unele de afaceri, altele de ONG-uri, altele de corupție, altele de funcționari care se tem să nu-și piardă pozițiile din administrație. Decepția față de politică e atât de mare încât sunt puțini cei care, onești, vor să schimbe știind ce trebuie să schimbe și sacrificându-se pentru schimbare. La fel ca la începutul anilor ’90, majoritatea preferă abandonul, inclusiv prin exil. Cei care critică – a nu-i confunda cu cei care delirează – sunt puțini la număr, fiind copleșiți de cei care fac orice tranzacție ca să supraviețuiască. Ultima decepție e legată de președinte.

Klaus Iohannis s-a prăbușit în sondaje, a ajuns la o cotă de 14% încredere. Ce a contat mai mult, felul în care a fost gestionată pandemia sau criza politică?

Ambele! În privința pandemiei, a fost riguros și ferm doar în prima parte a lui 2020. Apoi a greșit: și când a încredințat comunicarea publică militarilor, crezând că virusul e un dușman care trebuie lovit cu sisteme antirachetă, și când a declarat că pandemia a fost învinsă. Criza politică ne-a arătat ceva straniu: un președinte care-și făcuse un titlu de glorie din a nu fi „jucător”, precum Băsescu, a devenit parcă și mai părtinitor decât predecesorul său. În plus, neîndemânatic, inadecvat, absent când era mare nevoie de el. Iar Ciucă e cireașa de pe tort: cum să numești un general premier? Mă tem că cineva i-a suflat că și Carol al II-lea i-a oprit pe legionari cu ajutorul unui general. Nu cred că aventurierul Carol al II-lea e un model. În orice caz, democrația noastră nu are nevoie de o cultură cazonă, ci de una civilă și civică.

Istoria postdecembristă ne arată că președinții de dreapta și‑au „omorât” partidele din care au provenit sau de care au fost apropiați. Constantinescu-PNȚCD, Băsescu-PD, iar acum PNL nu se simte deloc bine cu Iohannis. Care e explicația?

Cei trei sunt foarte diferiți din punctul de vedere al relațiilor cu partidele: Constantinescu avea afinități cu țărăniștii, dar nu era activist în sensul clasic al termenului, fiind sprijinit de vocea politică a lui Corneliu Coposu și de vocea civică a Anei Blandiana; Băsescu a fost, în schimb, un produs al PD, foarte abil în gestionarea organizației; Iohannis a făcut o carieră la Federația Germanilor, iar în PNL a intrat, cu un an înainte de prezidențiale, cu gândul de a candida la Cotroceni. Constantinescu a diminuat șansele PNȚCD de a intra în Parlament luându-i poziția de premier și așezând apoi partidul în spatele tehnocratului Isărescu; Băsescu s-a revoltat împotriva foștilor camarazi și a crezut că-i învinge folosind poziția de președinte, dar s-a înșelat; președintele actual nu a distrus încă PNL, dar i-a amețit rău de tot pe membri punându-i să jure credință lui Florin Cîțu, care a pierdut, imediat după alegere, guvernul.

Florin Cîțu a inspirat multora încredere – un politician relativ nou, din altă generație, profesionist – dar iată că s-a dovedit o dezamăgire pentru propriul electorat având metehnele vechilor politicieni. E tot o problemă de „selecție”?

Pare incredibil. Între 2016 și 2020, el s-a făcut cunoscut în opoziție, precum Emil Boc între 2000 și 2004. A fost apoi, acum 18 luni, vedeta scenariului anticipatelor, abandonat de Iohannis din pricina pandemiei, iar azi pare să fi devenit o piatră de moară agățată de gâtul PNL, după ce a devenit și premier, și lider de partid. Pe scurt: era mai credibil în opoziția față de PSD decât la putere. Probabil de-asta îl apreciază și președintele, care s-a descurcat și el mai bine ca opozant al pesediștilor decât ca patron al unui guvern din tabăra sa.

Credeți că în situația în care se va realiza acest USL 2 se va resuscita anti-pesedismul și va reînvia spiritul civic așa cum s-a întâmplat în perioada Dragnea?

USL își trăgea seva din lupta oarbă cu președintele de atunci. Dacă merg din nou împreună, PNL și PSD se lasă de data asta pe mâna președintelui. Pericolul unei puteri monolitice e mare. La fel de periculos mi se pare și recursul la un general, dacă acesta va fi păstrat ca premier. Celor care zic că nu mai e militar, fiindcă a trecut în civilie, le reamintesc o vorbă din popor: un general moare general. O majoritate de două treimi, controlată de un președinte leneș printr-un general loial, ar fi o formă inedită de derivă autoritară. Ea ne-ar putea obliga să ne apărăm drepturile civile elementare: accesul la informație, libertatea de a critica puterea, libera circulație.

Interviu realizat de Andreea Pora

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22