DAN C. MIHĂILESCU: Intelectualul şi cultura dialogului în spaţiul public

Credeţi în implicarea intelectualului în politică?

Cred în dreptul oricui de-a se implica total în ceea ce crede că ştie să facă mai bine. Nu cred că „în politică se bagă numai cei care nu-s buni de nimic altceva“, cum am auzit de la un hâtru interbelic. Nu înţeleg de ce sunt, de obicei, admiraţi necondiţionat intelectualii (adeseori mari oameni de cultură) care determină cinic, pragmatic şi patriotic, prin ideile, proiectele şi sfaturile lor, ditamai politici de stat, regale sau republicane, jucând cu elan rolul eminenţei cenuşii. În schimb, cei care se livrează vremelnic unei funcţii politic-administrative sunt proboziţi ca, vezi Doamne, fripturişti. Apoi, nu înţeleg de ce sunt taxaţi ca „intelectuali“ – invariabil între ghilimele, veninos, sarcastic, acuzator - numai oameni din categoria Pleşu-Liiceanu-Patapievici-Cărtărescu, în vreme ce, de pildă, Eugen Simion, Răzvan Theodorescu, Marin Sorescu, Emil Constantinescu, Nicolae Manolescu, Daniel Barbu, Zoe Petre, Fănuş Neagu, Victor Opaschi & Co sunt clasaţi neutru, ca profesori, scriitori, specialişti sau, la fel de neutru, oameni politici, numai intelectuali nu. Asta, ca să nu mai spun că nici Adrian Năstase, C.V. Tudor şi nici chiar Ion Iliescu nu mi se par, totuşi, mai aproape de statutul de ţăran sau proletar decât de cel intelectual. Cu ce ar fi mai neaveniţi în lupta politică Sever Voinescu, Cristian Preda, Mihai Răzvan Ungureanu, Adrian Papahagi, Theodor Baconschi, Mihail Neamţu ş.cl. decât miile de ingineri, agronomi, afacerişti mai mult sau mai puţin gradaţi din parlament, partide, instituţii de stat? Pe scurt, nu mi s-a părut şi n-o să mi se pară niciodată că Andrei Pleşu s-a „compromis“ în vreun rol ministerial (ba, încă, îl văd perfect ca preşedinte al României) sau că Nicolae Manolescu şi-a „pierdut“ zece ani din viaţă în lupta politică (altele sunt tristeţile mele în ce priveşte traseul literatului Nicolae Manolescu), după cum nu mă grăbesc să regret (cu vulpească ipocrizie) că-n loc de bibliotecă şi sinteze savante cutare tânăr erudit îşi consumă energia pe bărăganele vieţii electorale. Totul e chestie de voinţă, opţiune şi destin.

De unde credeţi că vine atracţia intelectualului pentru extreme? (Mă gândesc la fascinaţia pentru dreapta extremă din perioada interbelică.)

Din pasiunea oarbă, uneori morbidă, cu care-şi trăieşte ideile. Din inconştienţa cu care-şi amorsează năpraznic în faptă utopiile. Şi din ispita dictatorială care-i pulsează în vene, din convingerea că adeseori binele „maselor“ nu se poate face decât cu forţa. Mi l-am închipuit adesea pe Cioran în Berlinul venirii lui Hitler la putere: cum să nu cadă-n utopie şi să nu viseze aceleaşi mulţimi de fervori incredibile pe bulevardele bucureştene? Dar ce facem cu Aragon, Sartre, Triolet, Montand şi Signoret aspirând cu nesaţ stalinism prin toţi porii, la vreo două decenii după anii terorii staliniste, sau cu Belu Silber făcând cerere de reprimire-n partidul comunist după ce trecuse prin puşcăriile comuniste? Numai că şi noi ne fixăm exagerat asupra extremelor, riscând să pierdem din vedere tocmai normalitatea, drumul de mijloc. Pe de o parte, ajungem să ignorăm ori să diabolizăm opera scriitorilor în cauză în numele derapajelor biografice, iar de cealaltă, distrugem tabloul ca să extragem o fărâmă din ramă. Căci, slavă Domnului, în acelaşi interbelic erau şi Nae Ionescu şi D. Gusti, şi Bunavestire şi Cuvântul liber, dar şi E. Lovinescu, C.R. Motru, Mircea Vulcănescu, Alice Voinescu, H.P. Bengescu, Pârvan, Blaga şi Vianu, Ionel Teodoreanu, V. Voiculescu, Ion Pillat şi Camil Petrescu... Oare de ce neglijăm aşa des centrul de focul extremelor?

Într-un dialog cu Gabriel Liiceanu la Ateneul Român, Herta Müller a minimizat până la desfiinţare „rezistenţa prin cultură“ în perioada comunismului. A fost sau n-a fost?

Bineînţeles c-a fost. Fiecare cuvânt gândit adevărat şi rostit firesc, fiecare act artistic împlinit estetic şi neîmpănat ideologic, fiecare traducere onestă, pe scurt: fiecare gest de continuitate cu lumea precomunistă s-a făcut, din instinct, ca rezistenţă anticalibanică, formă de luptă în tranşeele spiritului. A fost o gherilă culturală în toată regula, chiar dacă vom duce în eternitate dorul unor mişcări ample de solidarizare şi luptă făţişă cu aparatul represiv. Noica avea şi aici dreptate: dacă-mi dau foc mâine, spunea el, în faţa CC al PCR, voi avea parte cel mult de câteva rânduri, a doua zi, în Le Monde. Sigur, era mult. Dar numai atât. În schimb, rămânând la Păltiniş ca Heidegger în cabana din Pădurea Neagră, a nevrozat sistemul, l-a obligat la infinite meandre acomodante şi a fecundat cultural mii de suflete, de la elevi şi studenţi acneici, profesori, bibliotecari, preoţi, securişti şi cuviincioase bovarice, până în vârful ierarhiei intelectuale. De fapt, toate astea s-au spus şi demonstrat de mult, nu mai era nevoie de insistenţele provocatoare ale Hertei Müller.

Tentaţia compromisului pentru binele public din perioada sus-amintită poate fi o scuză?

În primii ani după 1989 m-am opintit şi eu gazetăreşte la surparea stâlpilor vechii puteri. Aveam dreptate. Nu doar că era la modă maniheita, dar şi colaboraţionismul fusese ostentativ, trecut de mica echilibristică şi intrat aproape în codul genetic. Până şi ultimul intrat în arenă, optzecismul, plătise tributul reportajelor la Canalul Dunăre-Marea Neagră, al editorialelor din Scânteia etc. Dar aveau şi ceilalţi dreptatea lor, pe care am înţeles-o încetul cu încetul. Nu o accept nici acum, dar măcar am încercat (şi tot încerc) s-o înţeleg. Un director de teatru şi-a plătit libertatea repertorială prin compromisuri politice, fie personale, fie de obşte. Un editor ţi-a umplut biblioteca de traduceri şi te-a sincronizat cu cele mai noi titluri esenţiale din Occident, pentru ca apoi să-şi declare conivenţa cu anume felie din DIE. Directorul unui institut de cercetare, profesor care preda Psaltirea, Dante, Milarepa, Rilke şi Hölderlin, angaja fii de generali de Securitate ca să ranforseze structura de rezistenţă a instituţiei („aşa, nu ne mai desfiinţează Ceauşeasca“). Specialişti de anvergură obligaţi să-şi plătească participările la congrese internaţionale prin variate umilinţe (de la cadouri la delaţiuni), medici, ofiţeri, jurişti, agronomi, economişti, oameni de teatru şi litere, prelaţi, ingineri ş.a.m.d. constrânşi să-şi păteze onoarea meseriei tocmai de dragul... practicării ei în limite rezonabile. Dacă sistemul a fost, fără îndoială, criminal, la nivelul vinovăţiilor umane totul se impune circumstanţiat şi judecat de la caz la caz.

Cum vă simţeaţi când unii scriitori îşi puneau condeiul în slujba regimului?

Atunci când ei se numeau Marin Preda, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Şerban Cioculescu şi alţii de acelaşi calibru, strângeam din dinţi şi-mi spuneam că sunt datori să-şi apere şansele de a-şi continua opera. Ce mă îmbolnăvea erau jandarmeria lui Eugen Barbu, egocentrismul megaloman al lui Adrian Păunescu, scindarea şi otrăvirea vieţii literare prin lucrarea celor „douăzeci şi ceva“, cum îi numea, cu neagră ironie, Monica Lovinescu, precum şi mulţimea mediocrităţilor care-şi datorau poziţiile în planul editorial şi surprinzător de multele privilegii ale vieţii de breaslă exclusiv mizeriilor lozincarde. Ăştia erau cu sutele, domnule! Ce-i drept, au şi dispărut de pe tabla de valori încă din ’90. Mă rog, şi-au păstrat averile, ba uneori le-au sporit uluitor, au parvenit politic la fel de ameţitor, au căpuşat instituţii bancare şi fonduri de dezvoltare, şi-au „tras“ edituri întru spălare de bani... câte şi mai câte. Însă faima strict literară de până atunci li s-a spulberat ca păpădia. Tot e ceva.

În martie, mai mulţi scriitori au boicotat Salonul de carte de la Paris, în semn de protest faţă de noua conducere a ICR. Cum vi s-a părut refuzul de a colabora cu echipa Andrei Marga?

Nu am priceput de ce s-a început judecarea evenimentului cu acele câteva refuzuri individuale, absolut justificate, şi nu cu mizeria care a făcut ca, la nivel instituţional, să devină inacceptabilă reprezentarea. Imediat ştim să facem tapaj cu formule gen „ştirbirea imaginii României“, trecând nonşalant cu vederea: 1) dreptul firesc al unei conştiinţe de a nu-şi vinde prestigiul tocmai forţei care luptă să i-l distrugă şi 2) realitatea nenorocită care a făcut ca, în cazul ICR, în câteva săptămâni să se aleagă praful de opt ani de muncă uriaşă, cu rezultate absolut remarcabile. La Salon du Livre 2013 literatura română a fost frumos onorată, dar în acelaşi timp s-a dat un semnal percutant că autorităţile statului român tind să ignore sfidător valoarea şi prestigiul oamenilor de cultură. Altfel spus, celebrii absenţi au făcut şi au dovedit exact ce trebuia făcut şi dovedit. În paranteză fie spus, pentru mine episodul ICR-USL-Andrei Marga a constituit o mostră de aplicare efectivă a sindromului „moarte intelectualilor, IMGB face ordine“. Şi mă tem că apetitul unor cercuri politice de mare diametru de a pune botniţă, lesă şi cătuşe sferei cultural gânditoare este insaţiabil.

Credeţi că este nevoie în spaţiul literar de arbitrajul criticilor, acum, când oricine are blog poate să-şi dea cu părerea?

Întotdeauna şi pretutindeni necesitatea criticii a fost una vitală, indiferent că-i vorba de literatură, teatru, arte plastice, film sau coregrafie. Fiecare generaţie, oricare mişcare, stil, şcoală, tendinţă, crepuscul sau resuscitare estetică are nevoie de axul critic care să susţină, să explice, să afirme, să apere ori să atace. Sigur că orice talent literar veritabil se impune mai devreme sau mai târziu, însă critica este instanţa care face ierarhiile, detectează liniile de forţă, grupează, cerne, corelează, proiectează, face corecţiile de orbită, cea care provoacă valorile ori le valorizează odată ce ele au determinat o mutaţie. Ce se întâmplă azi cu autoritatea blogosferei în dauna verdictelor criticii profesioniste este încă o formă de domnie a amatorismului, a anarhiei şi relativismului anume cultivate în toate epocile caracterizate de „revolta maselor“. E o etapă. O cale de mijloc mai eficientă, zic eu, s-a găsit în cazul Premiului „Augustin Frăţilă“, unde trei critici acreditaţi de breasla literară fac numai nominalizările, alegerea finală aparţinând unui număr de blogări cu credibilitate în zona lor de acţiune.

Lipsa agentului literar, a editorului profesionist reprezintă un handicap pentru scriitorii români?

Şi a unuia, şi a celuilalt, dar parcă mai abitir a celui din urmă. Sigur, e păcat că nu avem o sumă de profesionişti care să ştie piaţa, să negocieze şi să administreze prezenţele mediatice ale scriitorului etc., dar parcă şi mai păgubitoare-i extrema raritate a editorilor care să joace în viaţa literară rolul lui, să zicem, Brian Epstein în destinul Beatles-ilor. Plus, în teatru, absenţa „dramatist“-ului ce rescrie practic piesa din unghiul orizontului public de aşteptare.

V-aţi declarat dezinteresat de comentarea cărţilor de poezie. A apărut totuşi vreo carte de versuri care să vă stârnească dorinţa de a scrie despre ea? Eu mă gândesc la Cartea alcool a lui Ion Mureşan.

Am prezentat-o imediat la PRO TV, dar înainte de ea palpitasem intens la Vântureasa de plastic a lui Marius Chivu, pentru ca, mai nou, să-l „adopt“ pe  Claudiu Komartin cu Cobalt-ul lui. Poezia te obligă să revii la ea. Recunosc, însă: dacă ar fi să revin la cronica scrisă, aş face-o exclusiv pentru memorii, eseu, jurnale, corespondenţă, culegeri de documente. Plus, de câteva ori pe an, pentru
câte-un roman ca Viitorul începe luni, de Ioana Pârvulescu, Hotel Universal, de Simona Sora, sau Craii lui Dan Stanca.

În România, tirajul mediu pentru o carte este de 1.500 de exemplare. Nu vorbesc de poezie, că acolo e mai rău. În Ungaria e în jur de 8.000. Deja Germania sau Franţa frizează incredibilul. E cineva „vinovat“ de situaţia asta? Cititorul, lipsa lui sau scriitorul?

Ca întotdeauna la noi, vinovăţia e multiplă şi totul se vede în termeni de fatalitate. De la tradiţii paupere, cultură orală, modernizare întârziată, analfabetism endemic, 60% din public situat în mediul rural sau contexte nomade, până la inconturnabilele nefericiri ale tranziţiei: sărăcie, spulberare familială, invazia libertăţilor neînţelese ca responsabilitate şi moderaţie, ci ca vicii fără saţiu; precaritatea pregătirii profesorilor, lehamitea bunicilor şi agresivitatea ignară a nepoţilor; destrămarea reţelelor de librării şi biblioteci; interminabilul experimentalism legislativ care-a pustiit mediul şcolar; dezinteresul mediilor religioase pentru dialogul cultural; folosirea editurilor ca paravan pentru spălarea banilor sau pentru tunuri financiare; lipsa de imaginaţie comercial-publicitară a multor editori; etalarea ostentativă (aş zice programatică) în mass-media a falselor modele (exclusiv pe criterii butaforice: trupul, vestimentaţia, contul bancar, viaţa sexuală, mondenă etc.); raritatea librarilor de vocaţie – şi încă altele. Însă mi-aş dori să putem compara cifrele de azi, de la noi şi de aiurea, cu cele de la 1900 şi 1937. Tare mă tem că decalajele vor fi fost aceleaşi.

Poate cartea românească să urmeze calea de succes a filmului? Mă refer la succesul noului val.

Unde nu dă Dumnezeu?! Poate, totuşi, cu o susţinere masivă şi constantă din partea instituţiilor acreditate, finanţându-se deopotrivă traducerile, editarea, dar şi buna difuzare în străinătate, s-ar putea ajunge la performanţe oarecum asemănătoare. Dar, cu minime excepţii (nici măcar cu J.K. Rowling şi Harry Potter nu cred că se întâmplă aşa), unde şi cât mai poate litera să bată imaginea? Îmi place să mă gândesc, mai degrabă, ce-ar fi ca un regizor din noul sau vechiul val să se încumete la un film după anii siberieni ai Aniţei Nandriş, un film dedicat Reginei Maria sau Lenei Constante, filme după Zahei orbul, Rusoaica, Maitreyi, La Medeleni, Jurnalul fericirii, Închisoarea noastră cea de toate zilele... până la atâtea proze deplin ecranizabile scrise de Mircea Cărtărescu, Dan Stanca, Radu Aldulescu, Ioana Pârvulescu, Daniel Bănulescu, Marta Petreu, Doina Ruşti, Dan Lungu (aud şi mă bucur că Stere Gulea ar fi ecranizat Sunt o babă comunistă), Simona Sora, Cătălin Dorian Florescu, Stelian Ţurlea, Radu Pavel Gheo, Liviu Bîrsan... Totul e să fie voinţă de ambele părţi şi să avem producători pasionaţi nu doar pecuniar sau politic, ci şi cultural.

Vorbind despre cultura dialogului în spaţiul public, trăncăneala ascunde un deficit de inteligenţă?

Uneori. Alteori ascunde duplicitate, tactici pentru captarea bunăvoinţei, ori de aburire a interlocutorului, impulsuri mercantile, fals terapeutice şi multe altele.

Are şi trăncăneala rolul ei?

Vorba Patericului: „cine nu ştie vorbeşte. Cine ştie tace“.

Datul cu părerea despre orice, în spaţiul public, e o formă de manipulare?

Mai degrabă e-o formă de nesimţire a posturilor de radio şi televiziune care cultivă  amatorismul şi retorica isteroidă, aflatul în treabă, datul în stambă şi prostia fudul înveninată, de parcă ecranul ar fi o vidanjă şi publicul o scuipătoare. Nu ne rămâne decât să mizăm pe bunul simţ al auditoriului. Dincolo de tot mai mulţii mei cunoscuţi care renunţă la televizor ca obiect, observ o opţiune covârşitoare pentru canalele de nişă, pentru documentarele artistice, istorice, ştiinţifice, pentru călătorii, cinematecă, animale, gastronomie, loisir. Oriunde, numai la talk show-uri nu.

E chiar insuportabilă lejeritatea asta a fiinţei? Televizorul, Internetul omoară cititul?

La informaţie, nu stăm rău, cel puţin gândindu-ne numai la teenager-ii de azi: se citeşte enorm prin Internet (e drept: nu neapărat literatură), se vizitează muzee în mediul virtual, se cumpără audiobook-uri, se absorb cunoştinţe prin ecrane mici şi mari. Cu educaţia stăm prost. Copiii sunt „branşaţi“, se „updatează“ ritmic, sunt obsedaţi să vadă ultima premieră, să aibă cel mai recent gadget, să fie „în tendinţe“, „în standarde“. Multă efervescenţă, multă spumă, dar prea puţină substanţă, miez, temeinicie, rânduială şi chibzuinţă. Cuvinte bătrâneşti, deh. Dar, vorba bunicilor: „până la urmă, o să le vină şi lor mintea la cap“.

Interviu cu DAN C.  MIHĂILESCU, realizat de DRAGOŞ GHIŢULETE