Pe aceeași temă
Negreșit că este așa. Sunt atâtea schimbări – majore – și nu poate să fie decât provocator și foarte ofertant pentru cercetare ceea ce s-a întâmplat aici.
Credeți că această istorie este înțeleasă în Occident așa cum se cuvine?
Ca și în privința multor alte subiecte, există mulți oameni, mulți specialiști care știu multe despre aceasta. Dar e suficient să spunem că istoria recentă a Europei de Est e cunoscută așa cum se cuvine? Nu cred. Marele public, în orice caz, nu o știe. Unii oameni îmi spun că, aici, unde vorbim acum, în România, cărțile mele au avut unele ecouri. Dar, în America, ele sunt citite cu precădere de specialiști. Da, sunt în Occident mari specialiști în istoria recentă a Europei Centrale; nu, istoria ultimelor decenii a Europei Centrale nu e cunoscută, în detaliu, în Occident la nivelul marelui public. Aș pune încă un accent: generațiile tinere au și avantajul de a cunoaște foarte bine limbile țărilor din această regiune – sau rusa, sau chineza, pentru alte câmpuri de cercetare. Prin urmare, ar fi premise mai multe pentru o mai bună cunoaștere a acestor zone. Dar aceasta nu înseamnă că, la final, lucrurile chiar vor sta așa; multe depind și de disponibilitatea politicienilor de a primi consiliere, de a primi expertiza de la cei care se pricep cu adevărat.
Ceea ce vreți să spuneți este că, în zona academică, teritoriul e acoperit de expertiză...
Exact. Dar aceasta nu este suficient. Informațiile, scenariile de înțelegere trebuie să meargă dacă nu spre marele public, mai ales către politicieni, către decidenți. Și despre aceștia din urmă, în privința înțelegerii istoriei recente a Europei Centrale și de Est, nu sunt foarte optimist. Una dintre virtuțile lui F.D. Roosevelt – și el nu a fost un intelectual – a fost aceea că îi asculta pe oamenii din jurul lui; era capabil să asculte și să ia în serios sfaturi care veneau de la oameni diferiți. Întrebarea acum este aceasta: cine îi ascultă pe oamenii care știu în detaliu istoria acestei regiuni? Cine îi ascultă cu adevărat din zona decidenților politici?
Tot în legătură cu istoria recentă a acestei regiuni din care face parte și România: e și o chestiune de timp pentru a se produce o înțelegere mai bună, mai adecvată? E nevoie să treacă un timp oarecare, nu puțin? Ajută distanța pentru a înțelege mai bine un câmp de cercetare?
Fără îndoială că da. Este un curs firesc – teroretic, este inevitabil ca înțelegerea istorică despre acest teritoriu să fie mai bună, mai rafinată. Dau un singur exemplu: azi avem, prin forța împrejurărilor, mult mai multe arhive la dispoziție, pentru a fi cercetate, decât acum 10 ani sau decât acum 25 de ani. Chiar dacă, odată cu deschiderea cât mai multor arhive, nu aflăm neapărat ceva radical diferit, ceva izbitor nou. Aflăm însă o mulțime de detalii; or, amănuntele ne ajută să înțelegem mai bine un regim, o perioadă, o temă. Așadar, cei care studiază acum – beneficiind și de auxiliarele importante care vin dinspre științele exacte, big-data ș.a.m.d. – știu mai multe despre regiune și despre istoria recentă a acesteia. Și vor ști – și vom ști – și mai multe, pe măsură ce va trece timpul. Însă problema ridicată de mine rămâne valabilă. Expertiza cu privire la Europa de după Cortina de Fier există; depinde cum este folosită, cum este convertită, cât este de prețuită și de respectată.
Revin puțin - credeți că lecțiile – amare pentru această regiune– învățate de pe urma comunismelor de aici sunt percepute așa cum trebuie în lumea occidentală?
Nu cred. Nu cred așa ceva. Mai întâi, a existat o oarecare naivitate în a primi drept adevăr tot ceea ce a venit, la prima mână, în timp real dinspre această zonă. Exemplul „Revoluției Române în direct“ este unul relevant (și) în acest sens. Tot în sens naiv, s-a crezut că, odată cu 1989, avem de-a face cu un sfârșit definitiv al dictaturilor și al pulsiunilor autoritariste. În mod cert, Statele Unite au „citit“ în mod neadecvat ceea ce a fost aici și ceea ce va urma și o să mă folosesc de un exemplu din altă zonă: când, în 2003, a fost invadat Irakul, au spus că oamenii de acolo vor democrație, așa cum vor oamenii din Polonia sau din Ungaria. Dar oamenii din Irak nu sunt așa cum sunt oamenii din Polonia; poți interpreta, banal, dar mai ales eronat, lucrurile, iar efectele vor fi departe de proiecțiile inițiale. Schimbând ceea ce e de schimbat, cumva la fel au stat lucrurile și cu statele din Europa Centrală și de Est – ceea ce s-a întâmplat a fost uneori departe, la distanță de ceea ce era dorit și de ceea ce era inițial proiectat. Mai e ceva: oamenii din Estul european, cei care nu au crezut în comunism, cei care au încercat să îi reziste comunismului – nu în primul rând în sensul unei rezistențe radicale – priveau, admirativ, către Occident, către democrațiile de acolo. Or, vedem, recent, dinspre Vest nu vin cele mai bune vești cu privire la democrație. Ceea ce, o dată în plus, este confuzant pentru această regiune.
À propos de tema aceasta pe care am deschis-o - și care este, cred, una foarte generoasă: credeți că există, în Occident, o memorie inegală cu privire la marile totalitarisme ale secolului trecut: nazismul și comunismul?
Nazismul a fost cu mult timp în urmă. Comunismul a fost până (foarte) recent. Am studenți – încă predau, am o mare bucurie să predau în continuare – care sunt născuți chiar și în 2000 sau 2001 și care nu știu nimic despre nazism. Dar trebuie să vorbim despre aceasta. Pe de altă parte, memoria istorică – memoria cu privire la istorie – a oamenilor nu este deloc bună. Aș mai atrage atenția asupra unui aspect: există un fel de a construi memoria istorică – și memoria politică, implicit sau explicit – prin intermediul imaginilor, al filmelor. Aceasta modalitate poate avea, uneori, o influență copleșitor mai mare decât pot avea, pentru studenți, orele de specialitate, orele de istorie să zicem. Nu cred că marele public știe foarte multe despre ce e a fost cu adevărat nazismul; și același lucru cred că se poate spune și cu privire la comunism.
Ați venit prima oară în România acum aproape jumătate de secol. Și apoi ați tot venit. Care este cuvântul dumneavoastră favorit din limba română? Care, à propos, chiar dacă nu o vorbiți în mod uzual, știu că este foarte bună...
Voi răspunde puțin pe ocolite. O să spun o mică poveste. Am venit, împreună cu soția mea, în România în 1974; am stat la un hotel din București și am închiriat o mașină pentru a ne plimba prin țara dumneavoastră. Mergeam și la restaurante – la Athénée Palace, la Lido, țin minte. Și țin minte perfect că ni se aduceau meniuri de dimensiuni foarte mari – mă refer la cataloagele în care erau trecute meniurile. Numai că înăuntru nu era mai nimic. Era scris acolo, desigur, în românește; dar și în engleză, franceză, rusă, uneori și în germană. Noi ne uitam acolo și comandam – și, foarte des, se răspundea negativ cererilor noastre. Cu aceeași formulă, așa încât, după câteva zile, soția mea m-a întrebat „ce fel de de mâncare tradițională este aceasta – «nu mai avem?»“. Nu știu dacă astăzi mai are cine știe ce relevanță acest răspuns – care a putut stârni o asemenea întrebare pentru soția mea...
Dialog realizat de CRISTIAN PĂTRĂȘCONIU
Expertiza cu privire la Europa de după Cortina de Fier există; depinde cum este folosită, cum este convertită, cât este de prețuită și de respectată.
Biografie
Daniel Chirot a absolvit Harvard University în 1964, specializarea „științe sociale“. E doctor în sociologie al Universității Columbia (New York) începând cu anul 1973. A predat la numeroase universități din SUA și din afara acestora, fiind, din 1980, profesor universitar al Universității Statului Washinghton cu sediul în Seatle (acolo unde predă studii internaționale și sociologie).
Specializare
Este un foarte bun cunoscător al României. În toamna acestui an, a devenit ”Doctor Honoris Causa” al Universității din București. Profesorul Dragoș Petrescu, cel care a ținut discursul de Laudatio, a menționat că „studiile sale care plasează evoluții din spațiul românesc în context central european contribuie la creșterea interesului specialiștilor din întreaga lume pentru teme românești“.
