DORIN DOBRINCU: Miza destituirii: accesul la documentele comunismului

Schimbarea directorului general la Arhivele Naţionale a luat opinia publică prin surprindere. Ce ar fi putut determina această grabă a ministrului Ioan Rus de a vă schimba de la conducerea Arhivelor?

Trebuie să menţionez că în seara zilei de 13 iunie 2012, la o aşa-numită „reuniune de socializare“, organizată de ministru, a avut loc o discuţie total neplăcută pentru mine. Erau prezenţi circa 30-40 de oameni (secretari de stat, secretari generali, şefi de inspectorate, directori generali, directori). La un moment dat, ministrul a venit şi la masa la care eram eu cu alte 6-7 persoane. Se discuta pe diverse teme, multe legate tot de serviciu. Mi-a spus foarte direct, în faţa celor care stăteau la masă cu mine: „Am să vă dau afară!“. Nedumerit, l-am întrebat: „Dar de ce, care sunt motivele?“. Mi-a reproşat că nu am gestionat corespunzător documentarea în cazul poetului Nyirő József, în jurul căruia fusese o dispută cu miză internă şi diplomatică la sfârşitul lunii mai. Am căutat să-i explic că în acea seară de 25 mai (vineri), după ce mă sunase pe telefonul mobil, eu aflându-mă în trenul Bucureşti-Iaşi, am mobilizat oamenii pentru cercetări în fondurile documentare deţinute de diverse servicii sau birouri ale Arhivelor Naţionale (la Bucureşti, Cluj, Harghita, Covasna), iar în doar câteva ore, în noaptea de 25/26 mai, documentele istorice privitoare la acest caz găsite la noi au ajuns la MAI. Domnia sa a decis că nu era adevărat. I-am spus: „Puteţi să-l întrebaţi şi pe Ioan Drăgan, directorul Arhivelor din Cluj“, cel care îmi trimise unele dintre aceste documente. „Lasă-mă şi cu Drăgan, că el era după privighetori. Am făcut eu rost de documente de la Ioan Pop (rectorul Universităţii „Babeş Bolyai“ din Cluj)“. Evident că mi-am susţinut în continuare punctul de vedere, insistând că-i pot arăta ce, când şi unde am trimis, că afirmaţiile mele pot fi verificate. Ceea ce îmi imputa ministrul era, factual, fals. Nu numai că rezolvasem dispoziţia domniei sale, dar o şi făcusem, cu implicarea directă şi profesionistă a colegilor mei, într-un timp foarte scurt. A mai spus o dată „Am să vă dau afară!“. I-am replicat: „Au mai încercat şi alţii!“. Ministrul a spus „Bine!...“. Şi asta a fost tot în acea seară.

Mă simţisem pur şi simplu jignit, insultat (şi încă în public), aşa că nu am putut să las fără răspuns afirmaţia ameninţătoare a ministrului, care părea să aparţină altor timpuri. Cum invocarea cazului Nyirő József era un pretext, nu pot înţelege decât că agenda ministrului Ioan Rus era făcută. Şi că, probabil, s-a dorit plecarea mea din Arhive într-un anume fel. Nu era nevoie să-mi arate că are o putere politică şi ministerială deosebită. Putea să-mi spună într-un cadru potrivit, pe un ton civilizat, fără ameninţări, că nu putem merge mai departe împreună. Dacă se dorea, s-ar fi putut găsi o formulă civilizată de despărţire instituţională. Din păcate, nu s-a întâmplat aşa.

Cum vi s-a comunicat destituirea?

La foarte scurt timp după acest episod, ministrul Administraţiei şi Internelor a făcut o demonstraţie de cum înţelege să-şi folosească puterea publică. Din punct de vedere tehnic, pe 14 iunie a solicitat preşedintelui Academiei Române – Filiala Iaşi încetarea detaşării mele la Arhivele Naţionale, începând cu data de 15 iunie.

Acestea sunt lucruri deja cunoscute. Ce nu se ştie public este că luni, 18 iunie a.c., imediat după încetarea angajamentului la ANR şi odată cu instalarea noului director, ministrul de Interne a trimis o numeroasă echipă de control (12 persoane din Corpul de Control al MAI) la Arhive pentru a investiga modul în care a fost manageriată instituţia în aceşti ani. Ar fi probabil de prisos să comentez resorturile acestei decizii. În orice caz, eu nu mai sunt în instituţie să explic punctual cum mi-am desfăşurat activitatea. Au rămas foştii mei colegi, inevitabil timoraţi, neliniştiţi, ameninţaţi mai mult sau puţin deschis. Fiind în MAI, se consideră că oamenii din Arhive nu au dreptul la replică, în caz contrar fiind acuzaţi de încălcarea ordinelor. Sunt trataţi aproape ca în armată. Asta am şi vrut să schimb în aceşti ani şi în parte cred că am reuşit. Poate se doreşte revenirea la „normalitatea“ cazonă de altădată.

Nu pot să nu mă gândesc, având în vedere ce se întâmplă în jur, că ideile naţional-comuniste sunt încă puternice în instituţiile româneşti, în pofida eforturilor serioase şi a paşilor importanţi făcuţi în anii din urmă. Aceste idei, alături de interesele personale, par să fie liantul ideologic al multor reţele de putere, coagulate în anii ’80 şi întărite în postcomunism. Nici Arhivele Naţionale nu par să fie exceptate de acest tip de influenţe.

Să ne întoarcem în timp cu 5 ani, în vara lui 2007. Cum s-a petrecut atunci numirea dvs., a unui foarte tânăr istoric ieşean, în fruntea Arhivelor Naţionale? Ştiu că Marius Oprea a jucat un rol.

Arhivele au reprezentat peste tot în Estul Europei o miză foarte importantă după căderea regimului comunist. Dacă în Germania, Cehia, Polonia, Ungaria şi în alte ţări arhivele s-au democratizat, au simplificat foarte mult procedurile de acces, permiţându-le celor interesaţi să vadă şi să utilizeze informaţia istorică dorită, România s-a situat (şi în această privinţă, ca şi în altele) pe o poziţie diferită. Unii paşi s-au făcut, desigur, în anii 1990 - jumătatea anilor 2000, îndeosebi sub presiunea publicului, în special a unor istorici preocupaţi de istoria recentă, fie români, fie străini. Exceptându-i pe puţinii privilegiaţi care, în baza relaţiilor personale cu fostele conduceri ale Arhivelor Naţionale, reuşeau să studieze documente de interes, în special de istorie a secolului XX, cei mai mulţi cercetători erau profund nemulţumiţi de accesul la fondurile deţinute de instituţie. Stau mărturie diverse dezbateri pe tema Arhivelor, luări de poziţie, proteste împotriva piedicilor puse cercetării istorice în Arhivele Naţionale etc.

În acest context şi într-un mediu istoriografic încă destul de restrâns în anii ’90, am stabilit o relaţie care în timp s-a transformat în prietenie cu istorici din, pe atunci, tânăra generaţie. Între ei s-au aflat Marius Oprea şi Stejărel Olaru – pot să spun aceasta, de vreme ce ei înşişi au afirmat-o public. Recomandările lor au fost esenţiale în 2007. Decizia numirii mele la conducerea Arhivelor Naţionale a aparţinut premierului Călin Popescu Tăriceanu şi ministrului de Interne Cristian David. Şi au făcut-o în pofida adversităţii unor grupuri de interese, instituţionale sau extrainstituţionale.

Ați avut un mandat când ați ocupat funcţia de director?

Mandatul a fost practic surprins în formula: „Deschide arhivele!“. În rest, a trebuit să construiesc şi să pun în practică un program de schimbare a Arhivelor Naţionale, a culturii instituţionale.

Am pornit de la ideea că, în contextul legislativ actual, trebuie să existe un acces liber, egal, nediscriminatoriu la sursele istorice, în baza Constituţiei României, a Legii 16/1996 (a Arhivelor Naţionale), dar şi a Recomandării R (2000) 13 a Consiliului de Miniştri ai Statelor Membre privind politica europeană asupra accesului la arhive. Sistemul de privilegii a devenit practic inutil prin liberalizarea accesului. Tot în sensul acestor măsuri, am simplificat procedurile de acces, am elaborat un nou regulament al sălilor de studiu, s-au înlăturat şicanele la adresa cercetătorilor străini sau a celor consideraţi „suspecţi“ etc.

De asemenea, s-a permis accesul cercetătorilor cu laptopul şi cu camera digitală în sălile de studiu. De la răspunsurile hilare oferite de predecesorul meu, ca şi de unii directori judeţeni, la solicitările cercetătorilor de a li se permite accesul cu laptopul („Noi suntem Arhivele Naţionale, nu o uzină de energie electrică!“ sau „Nu puteţi lua curent din prizele statului [pentru laptopuri]!”) şi la politica de deschidere şi de susţinere a cercetării cred că este o diferenţă majoră.

Că liberalizarea fără precedent a accesului la documente a avut efecte pozitive, că a stimulat cercetarea se vede din creşterea numărului de cercetători. Dacă în 2007 (şi la câteva luni de la măsurile de deschidere) înregistram în toată ţara puţin peste 8.000 de persoane în sălile noastre de studiu, în 2011 au intrat 13.500.

În orice caz, prin aceste măsuri s-a produs şi în România ceea ce se întâmplase cu un deceniu înainte în alte ţări est-europene, o veritabilă „revoluţie a arhivelor“. Lucrările apărute în ţară şi în străinătate, pe diverse subiecte de istorie, dovedesc deja cu asupra de măsură efectele deschiderii arhivelor.

Pentru a informa publicul nostru, din ţară sau din străinătate, cu privire la ceea ce sunt, ce fac şi ce oferă Arhivele Naţionale, chiar din iulie 2007 a fost realizat un website al instituţiei, care a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă (vezi www.arhivelenationale.ro). Informarea oferită şi în acest fel este foarte apreciată în ţară şi în străinătate.

Cum arătau Arhivele Naţionale în 2007? Cum funcţiona instituţia?

Proiectul meu a vizat schimbarea culturii instituţionale. Schimbarea unei instituţii se poate face din interior sau din exterior. Nu ştiu câtă voinţă de schimbare exista în instituţie în acel moment, deşi mi-a fost clar încă de atunci că unii angajaţi şi-o doreau. Nu foarte mulţi. Exista şi o opoziţie la schimbare, determinată de un anumit spirit de corp clădit în deceniile anterioare, de interese personale şi de grup. Predominantă părea să fie însă indiferenţa. Schimbarea se putea face prin voinţă externă, dar nu fără implicarea oamenilor din interior. De aceea am şi căutat să creez o echipă, care a cunoscut ajustări din mers.

Arhivele aveau reputaţia unei instituţii încremenite în timp, neprietenoasă cu publicul, impregnată de spiritul cazon (nu doar poziţiile principale fuseseră ocupate de militari, dar şi direcţiile şi serviciile importante din Aparatul Central, de la şeful Arhivelor Centrale până la Cadre, Financiar, Mobilizare, Secretariat etc.). Securitatea controlase cu pumn de fier Arhivele decenii la rând. Această situaţie s-a perpetuat în bună măsură şi în primul deceniu şi jumătate de după căderea regimului comunist.

Cum a fost influenţată cultura instituţională a Arhivelor de subordonarea acestora Ministerului de Interne?

Secretomania, suspiciunea, timorarea, delaţiunea ş.a.m.d. au fost practici exersate îndelung şi care au lăsat urme adânci în cultura instituţională. Nu pot fi trecute cu vederea nici presiunile pe care, în postcomunism, anumite grupuri de interese le-au pus în anumite momente asupra ANR în ansamblu sau asupra unor oameni din Aparatul Central ori din structurile teritoriale prin intermediul unor canale media.

În momentul venirii mele în Arhivele Naţionale ştiam despre existenţa unor foşti membri ai structurilor de forţă din MAI, care înainte de 2007 fuseseră aduşi în instituţie pe posturi „tehnice“ importante. Evident, şi prin asemenea practici s-a asigurat suplimentar continuitatea ethosului instituţional de dinainte de 1989 cu cel de după. Un ethos pur şi simplu toxic. Toate acestea m-au frapat de la început. Erau aspecte pe care am încercat şi cred că am reuşit, dacă nu să le elimin, cel puţin să le reduc influenţa. Probabil eliminarea lor totală se va putea produce în timp şi numai dacă se continuă ceea ce s-a făcut în aceşti ani.

Aş vrea să reamintesc un episod de acum câţiva ani. În toamna anului 2007, când se renova biroul directorului general, am găsit în spatele canapelei un tablou oficial al lui Nicolae Ceauşescu. În pofida schimbărilor de guverne, chiar de regimuri politice, tabloul rămăsese acolo, parcă pentru a confirma continuitatea instituţională între perioada de dinainte de 1989 şi cea din primul deceniu şi jumătate de după.

Cum și de unde era recrutat personalul, de unde provin angajații ANR?

Tradiţional, arhiviştii proveneau de la facultăţile de Istorie, Litere etc. Însă din 1996, după absolvirea primei promoţii a Facultăţii de Arhivistică (înfiinţată în 1991 în cadrul Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza“), cu foarte puţine excepţii, arhiviştii au fost recrutaţi dintre aceştia. Chiar dacă se pretindea că există un concurs, în general acesta, după cum este de notorietate, era o formalitate. Prin astfel de concursuri, oricum închise, dreptul absolvenţilor altor instituţii de învăţământ superior de a participa era îngrădit. Aceasta se făcea prin apelul la practici inacceptabile, în special prin eludarea, ca să nu spun încălcarea legilor. Consecinţele au fost nefaste pentru Arhive: restrângerea plajei de recrutare, reducerea concurenţei, ceea ce s-a tradus în reducerea calităţii unei părţi importante a personalului.

Având în vedere că, potrivit Legii nr. 188/1999, a funcţionarilor publici, recrutarea acestora se face prin concurs, încă din vara anului 2007 am eliminat această practică nelegală, de privilegiu vag mascat. Şi am făcut-o chiar dacă aceasta a provocat nemulţumiri şi mi-a creat adversităţi în rândurile celor care fie erau beneficiarii direcţi sau indirecţi ai acestui sistem de privilegii, fie îl toleraseră. Pe mine m-a interesat doar respectarea prevederilor legale şi recrutarea celor mai buni oameni, astfel încât instituţia să câştige. Cred în continuare că este nevoie de funcţionari care să fie buni profesionişti şi care să aibă o cultură instituţională demnă de o instituţie publică deschisă.

Ce s-a schimbat în această instituţie în anii mandatului dvs.?

S-a instituit în aceşti ani o anume libertate instituţională, necunoscută anterior. Să poţi să-ţi exprimi deschis şi responsabil opiniile, să poţi propune proiecte, iar după analizarea lor şi dacă se dovedesc utile instituţional, viabile, să poată fi puse în practică. Schimbarea evidentă a atitudinii angajaţilor, într-o proporţie apreciabilă, faţă de public, de accesul acestuia la serviciile oferite de instituţie, în mod special la informaţiile documentare.

Lucrurile sunt în schimbare la Arhivele Naţionale, ca şi în societatea românească, dar aş vrea să cred că aceste efecte se vor vedea şi mai mult în viitor. Totuşi, pentru că nu sunt profet, nu ştiu ce va fi de acum înainte.

Au existat intruziuni politice în timpul mandatului dvs., presiuni de vreun fel?

Între iulie 2007 - aprilie 2012 nu au existat la Arhive intruziuni politice. Ca să fiu foarte clar, nu au existat niciun fel de presiuni de la nivelul Preşedinţiei sau al Guvernului României. Dimpotrivă, am avut parte, cel puţin în anumite momente decisive, de sprijin în demersurile de transformare instituţională. Le mulţumesc preşedintelui Traian Băsescu, prim-miniştrilor Călin Popescu Tăriceanu, Emil Boc şi Mihai Răzvan Ungureanu pentru sprijinul lor explicit sau implicit. Unii miniştri – cei ai PNL şi PDL – au fost favorabili reformării ANR. Le mulţumesc miniştrilor Cristian David, Vasile Blaga, Traian Igaş şi Gabriel Berca.

În schimb, am simțit o ostilitate deschisă din partea unor reprezentanţi ai PSD. Sensibilitatea lor cu privire la istoria recentă este bine cunoscută. Pe fond, însă, presiunile veneau şi din partea unei birocraţii inerţiale, care nu acceptă schimbările de natură instituţională. Spre exemplu, în prima parte a anului 2009 am avut parte de 5-6 controale de la MAI. Deşi nu s-au găsit deficienţe care să afecteze bunul mers al instituţiei, atunci a fost pur şi simplu vorba de o hărţuire instituţională fără precedent. Ignorându-se chiar cadrul legal, activitatea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste (în care fusesem implicat în 2006 şi după, şi de care nu mă puteam dezice în plan moral şi ştiinţific), activitatea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului etc., mi s-a reproşat prea largul acces la documente, în special la cele ale comunismului. Din câte înţeleg, operaţiunile de atunci au fost depăşite de cele care sunt în curs acum la ANR.

În ce constă activitatea Arhivelor Naţionale?

Activitatea arhivelor se concentrează pe prezervarea patrimoniului arhivistic, prelucrarea arhivistică a fondului documentar existent, asistenţa de specialitate acordată creatorilor de documente, în special instituţiilor publice la nivel central sau teritorial, rezolvarea cererilor cetăţenilor prin birourile de relaţii cu publicul, deservirea cercetătorilor prin sălile de studiu etc. În afară de aceste activităţi curente, care solicită cea mai mare parte a angajaţilor, Arhivele Naţionale au iniţiat sau au intrat în aceşti ani în numeroase proiecte. Unele sunt deja încheiate, altele în derulare.

Puteți menţiona unele dintre aceste proiecte?

Mai întâi, aş menţiona Repertoarul general al fondurilor şi colecţiilor deţinute de Arhivele Naţionale. Un proiect mare, care presupune realizarea unui instrument de informare de primă mână. Aceasta ar permite furnizarea de date referitoare la ansamblul fondurilor şi colecţiilor deţinute de Arhivele Naţionale. Fiecare prezentare va conţine o descriere generală a informaţiilor conţinute în fond, istoricul, contextul preluării fondului, anii extremi ai documentelor, cantităţile, dacă este sau nu inventariat etc. Demarat în 2009, acest proiect a presupus mai întâi, în baza unei atente planificări, realizarea fişelor pentru fiecare fond sau colecţie. Această fază s-a încheiat recent. Până la sfârşitul anului ar trebui editate şi postate în format electronic pe site-ul ANR toate volumele privind cele 42 de structuri teritoriale şi cele câteva structuri centrale. De asemenea, ar trebui tipărite primele volume pe hârtie. În total, va fi vorba de o serie formată din circa 50 de volume consistente.

Un alt proiect important este realizat în colaborare cu Arhivele din Ungaria, în vederea publicării Ghidului fondurilor şi colecţiilor arhivistice referitoare la Transilvania, până la 1918/1919. Semnat în iulie 2011 la Alba Iulia, actul de colaborare prevede includerea în acest instrument de lucru a informaţiilor esenţiale ale fondurilor arhivistice privind istoria spaţiului amintit şi deţinute în depozitele ANR, în depozitele ANU, a Arhivelor Municipale din Budapesta, ale Arhivelor Militare din Ungaria.

Acest instrument de lucru va fi bilingv, în sistemul „oglindă“ (o pagină în română, cealaltă în maghiară), slujind comunităţile profesionale interesate de istoria acestui spaţiu şi de aceste fonduri arhivistice. Finalizarea acestui proiect este prevăzută pentru anul 2013, constând în aproximativ 20 de volume. Acest proiect a fost rezultatul direct al îmbunătăţirii, al normalizării relaţiilor româno-maghiare din punct de vedere arhivistic, mai precis al informării şi accesului reciproc la sursele istorice. Este un exemplu că, pe de o parte, o bună relaţie se poate edifica pe principii moderne, pe renunţarea la naţionalism, la suspiciunea bolnăvicioasă, care a înveninat atât de mult timp contactele noastre directe.

Fototeca online a comunismului românesc, rezultat al unui parteneriat între Arhivele Naţionale ale României şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (potrivit denumirii actuale). Lansată în decembrie 2008, cu 1.500 de fotografii, fototeca a depăşit cifra de 6.000 de fotografii, accesibile gratuit pentru cei interesaţi, singura obligaţie pentru utilizarea lor fiind citarea sursei.

Activitatea ştiinţifică a fost una avută constant în vedere, înregistrându-se în special un evident salt calitativ. Au fost organizate numeroase conferinţe, dezbateri, expoziţii etc. pe teme de mare interes, precum transformarea instituţională, accesul la documente, revoluţia arhivelor, legislaţia arhivistică, diferite fenomene sau evenimente istorice. Au apărut mai multe reviste în aceşti ani sub egida instituţiei, s-au editat volume tematice, inventare, cataloage de documente, albume etc.

Sunt în stadiu avansat de pregătire, pentru luna septembrie a acestui an, conferinţa Arhive, istorie şi politică în România secolelor XIX-XXI şi expoziţia Arhivele Statului între 1831/1832-1989/1990. Aceste manifestări sunt importante, scopul lor fiind abordarea problematicii arhivelor în perspectivă istorică, a conexiunilor acestora cu istoria ca disciplină şi cu politica de-a lungul a aproape două vreacuri.

Colaborările internaţionale au fost foarte importante pentru noi. Am stabilit relaţii foarte bune cu Arhiva Naţională a Republicii Moldova. În această vară ar urma să fie semnat un nou acord între instituţiile noastre, în baza căruia aveam în vedere realizarea unui Ghid al fondurilor şi colecţiilor arhivistice referitoare la istoria Moldovei până în 1944, existente în Arhivele Naţionale din cele două ţări.

Relaţii excelente, concretizate în proiecte comune, au fost stabilite, cum aminteam, cu Arhivele din Ungaria, din Polonia, Bulgaria. Au continuat relaţiile bune cu Arhivele din Franţa şi Germania.

O arhivă nu poate să-şi împlinească menirea fără bune instrumente de evidenţă sau fără respectarea principiilor de bază ale arhivisticii, de n-ar fi să amintesc decât respectarea integrităţii şi a teritorialităţii fondurilor, ca şi respectul faţă de creator şi faţă de memoria locului. Pornind de la acestea, dar şi de la o situaţie de fapt care ridică piedici în calea administrării eficiente, a punerii în valoare a patrimoniului arhivistic, în 2007 am rezolvat problema fondurilor evacuate în 1991 din judeţele Maramureş, Satu Mare, Bihor, Arad, Timiş şi Cluj la Râmnicu Vâlcea, ulterior duse în cea mai mare parte la Alba Iulia. Aceasta se făcuse în contextul tensiunilor româno-maghiare de la începutul anilor ’90, cu pretexte ridicole, extraprofesionale. Cert este că aproximativ 2.000 de metri liniari de documente istorice foarte importante au fost inaccesibile publicului timp de un deceniu şi jumătate.

Tot pe baza aceloraşi principii, în anii 2009-2012, au fost mutate în locurile de drept din Arhivele Naţionale circa 630 de fonduri şi fragmente de fond, totalizând aproape 5.000 m.l. Au existat şi unele chestiuni litigioase, determinate de moştenirea istorică, de orgolii centraliste sau locale, de tendinţe de a monopoliza patrimoniul istoric. În cea mai mare parte, acestea au fost rezolvate în timpul mandatului meu. Ar fi de dorit ca succesorul meu să continue această operaţiune.

Arhivele au avut o situaţie dificilă din punct de vedere material de-a lungul timpului. S-a îmbunătăţit ceva în aceşti ani? Ce s-ar mai putea face ca Arhivele să beneficieze de o mai mare atenţie din partea guvernului?

Arhivele au avut şi au probleme materiale, financiare şi de dotare, devenite endemice. Cu toate acestea, în anii din urmă au fost finalizate câteva sedii noi la Cluj-Napoca (2011) şi Oradea (2012). Din păcate, alte proiecte sunt îngheţate, spre exemplu la Iaşi (din 2003) şi Bucureşti (din 2008).

În aceşti ani am încercat să suplinim lipsa resurselor interne prin accesarea unor fonduri europene. Astfel, în 2010 instituţia a câştigat proiectul Sistem informatic integrat pentru gestiunea serviciilor oferite clienţilor Arhivelor Naţionale, cofinanţat prin Fondul European de Dezvoltare Regională. Este vorba de un proiect de în valoare de 6 milioane de euro, fonduri nerambursabile, care urmează a se derula în 24 de judeţe şi în capitală. Obiectivul său principal constă în administrarea informatizată, unitară, a serviciilor oferite de Arhivele Naţionale către publicul său. În acest moment se derulează licitaţia de achiziţie.

Cum se prezintă legislaţia arhivistică? Ce s-a întâmplat cu proiectul noii legi a arhivelor, despre care s-a discutat în anii din urmă?

Arhivele Naţionale şi, în general, instituţiile creatoare sau deţinătoare de arhivă din România, funcţionează în baza Legii 16/1996. Este vorba de o lege concepută la mijlocul anilor ’90, într-un anume context, de către oameni care erau încă puternic legaţi de trecut prin propria biografie şi prin practici. Societatea românească a făcut în aceşti ani progrese însemnate pe linia democratizării, a transparentizării activităţii instituţiilor. În noul proiect de lege, finalizat de ANR încă din ianuarie 2008, cu participarea unor arhivişti, universitari etc., arhivele sunt definite ca bun public, accesul este extins, inclusiv la documentele partidului-stat, se prevede funcţionarea operatorilor privaţi de arhivă etc. După tergiversări conjuncturale, acest proiect a ajuns în cele din urmă în parlament, unde ar trebui discutat de comisiile de specialitate. Sper ca într-un viitor nu foarte îndepărtat acest proiect să fie supus dezbaterii şi votului.

Cu ce sentimente ați plecat de la Arhive? Ce veți face în continuare?

Am lucrat în Arhivele Naţionale 5 ani. E o perioadă destul de lungă, mai ales dacă privim în contextul politic şi administrativ românesc. Am vrut să-mi fac treaba cât mai bine, să schimb lucrurile în sensul programului cu care am pornit la drum. Oamenilor care s-au implicat în ceea ce s-a făcut în aceşti ani în Arhivele Naţionale, onorându-şi angajamentele instituţionale, trebuiesă le mulţumesc.

Ce voi face în viitor? Aşa cum am şi declarat încă de la preluarea conducerii Arhivelor, mă voi întoarce la Iaşi şi îmi voi relua activitatea academică. Rămân în continuare foarte interesat şi de viaţa publică.

Interviu cu DORIN DOBRINCU, fost director al Arhivelor Naţionale ale României, realizat de RĂZVAN BRĂILEANU