Pe aceeași temă
Am văzut recent mai multe comentarii în acest sens în presa românească. Utilizând elementele accesibile public, răspunsul este că da, pare plauzibil că le-a dat prin cap şi asta, cu Răsăritul. Nu i-aş bănui de prea multă premeditare şi planificare strategică sau geopolitică. De viclenie şi agitaţia animalului încolţit care caută orice cale posibilă de a ieşi de la strânsoare, da. În plus, pentru astfel de tipologii umane, ce mi-e Estul, ce mi-e Vestul... Par capabili să o joace şi să o vândă şi pe ţară, şi pe mama ţării, dacă aşa dictează interesul personal și conjunctural. Sincer: pur și simplu nu poți şti la ce te poţi aştepta de la un tip uman de factura asta... Când crezi că pragul cel mai de jos a fost atins, reuşesc să ne surprindă cu un nou record. Poate că urmează asta cu trădarea supremă - cu deliberare şi plan - a interesului naţional. Cine poate şti?
România şi pericolul rusesc
Există un pericol rusesc real asupra României şi în ce ar consta?
Da, există. Și constă în consolidarea la putere, pe termen lung şi fără putinţă de îndepărtare pe căi democratice normale, a unui regim precum al ăstora despre care discutăm. Prelungirea indefinită a acestei situaţii absolut excepţionale de criză structurală profundă, generată de reţelele lor de putere, influenţă şi parazitism economico-politic. Inducerea unei stări de confuzie publică cu privire la interesul naţional şi modurile în care acest interes poate fi realizat. Am și avut recent o confirmare oficială din cele mai autorizate surse NATO a realității acestei prezențe în România.
Să notăm cu ocazia asta că am ieșit din etapa în care cei care, după toate aparențele, vorbeau și acționau ca agenți de influență ruși făceau, cu obrăznicie, presiuni asupra jurnaliștilor, redactorilor și formatorilor de opinie să adopte silenzio stampa când era vorba de acțiunile lor de propagandă sau de infiltrarea partidelor politice și economiei naționale de către interese ruso-putiniste. Slavă Domnului, s-a dat dezlegare, între timp, și de la centrala de propagandă din SUA, și de la UE ca să poată vorbi românul liniștit despre asta. Și acum se vorbește cu curaj.
Pe de altă parte, însă – ca românul imparțial -, li se încurajează în continuare activitatea și li se oferă cu generozitate platforme publice agenților respectivi, majoritatea simpli idioți utili, nu cine știe ce supercalificați. Personal, n-aș avea nimic cu ei, că fac lucrări rusești sau putiniste. Asta e: sunt opțiuni și opțiuni. Să fie sănătoși: ei și cei care le suflă în pânze. Problema mai e și cum faci lucrările alea. Iar ăștia activi acum sunt de un kitsch, de un semidoctism, de o lipsă de stil și de bun-simț, de un analfabetism politic, literar și economic dizgrațioase. Și este stilistic, estetic dacă vreți, deranjant. Bine, domnule, poți fi și cu Putin, și cu Makinson și cu mama lui Makinson, dar nu fi așa de precar, așa de primitiv și pueril intelectual... e dizgrațios, e deprimant... Sunt convins însă că există interpretări mai obiective și moderate care descoperă talismane de gândire critică, politică sau literară în ceea ce eu văd ca rebut intelectual și impostură.
|
|
În iarnă, eraţi dezamăgit de felul în care UE a reacţionat după protestele din România. Spuneaţi: „Ce s-a întâmplat? Nimic. O minge imensă a fost ridicată la fileu liderilor, birocraților și intelectualilor proeuropeni. Poate că suntem naivi și prea influențați de ideea că, în condiții excepționale, e nevoie de gesturi politice și de lideri excepționali, care să știe să folosească momentul optim, fereastra de oportunitate, să opereze în kairos“. Cum vedeţi acum poziţia Occidentului faţă de situaţia încă tensionată de la noi?
Impresia mea este că, între timp, ceva s-a întâmplat, iar prietenii și partenerii occidentali ai unei Românii prooccidentale și democratice au fost implicați în ceva demersuri care au făcut o diferență. Majoritatea au avut loc probabil în culise, nevăzute publicului și perceptibile acestuia doar în consecințele lor. Dar, așa cum se vede, mai e mult până departe. N-aș vrea să zicem prea multe lucruri despre asta pentru că lucrarea lor e diafană, defensivă și reparatoriu-improvizată, unde ar fi trebuit să fie preemptivă, robustă și deliberat-proactivă. Dar mai bine mai târziu și un pic decât deloc sau prea târziu.
Era sau nu nevoie de alegeri anticipate în iarnă, o variantă discutată public, dar neagreată de preşedintele Iohannis?
Am observat că există două școli de gândire în privința asta. Prima este teza „patologiei terminale“. Ce vedem acum e un fel de „cancer social“. Pe scurt, ceea ce este, face și reprezintă acest regim cere acțiune drastică imediată. Totul este sub semnul urgentei extirpări a lor de la putere și, dacă e posibil, neutralizarea prezenței lor maligne în corpul social. Conform acestei școli de gândire, trebuia acționat radical încă din iarnă.
Dar există și o altă școală de gândire pe care văd că mulți prieteni o îmbrățișează. Teza „apocalipsei“. Ce zic ei: lăsați pesediștii să ducă țara spre criza și falimentul unde lucrurile vor ajunge inevitabil. Să se aleagă praful. Să fie o criză și un colaps exact așa cum îl pregătesc ăștia. Să vadă și clientela și susținătorii lor - precum și obiectivii și neutrii suiți pe gard - nu cum e când ți se taie 25% și rămâi cu 75% salvați, ci atunci când dispare 90% și rămâi cu un 10% reprezentat de vesela de familie, mobilă, un sac de cartofi convertibili în bilete de tramvai, plus un teren, despre a cărui valoare nu mai e nimeni sigur care e, nici măcar în euro. Să înțeleagă și ei cum e când se duc economiile, băncile se închid, valoarea banului se face varză, puterea de cumpărare dispare, șomajul explodează etc. Să se vadă o dată pentru totdeauna ce politici duc, de fapt, ăștia și de la ce au fost salvați în mod repetat în inconștiența lor colectivă și conivenţa lor cu acești impostori. Altfel, suntem mereu într-un ciclu în care PSD sau un Tăriceanu sau un Vosganian își bagă picoarele în buget, echilibrele economice, instituții democratice etc. Și, când e groasă rău, vin alții și scot castanele și încasează nota de plată. Ca apoi să revină băieții cu figura senină și veselă cu „se dă, se face, se împarte, se acordă“. Mi-e greu să spun care dintre școlile astea două de gândire are mai mult merit.
Masa critică pentru schimbare
Mai reprezintă Strada o ameninţare pentru PSD-ALDE? Le mai este frică şi în ce măsură protestele ar mai putea struni sau chiar îndepărta această clasă politică?
Teoria acțiunii colective spune că, începând cam de la 5% din populație ieșită pe stradă – altfel spus, dacă s-ar mobiliza un singur cetățean la fiecare 20 de oameni pe care îi vedem pe stradă acum -, este suficient să se creeze masa critică ce va pune în mișcare tăvălugul. Realitatea este așadar simplă: românilor și, mai ales, bucureștenilor le stă în putință ca, în stradă, aici și acum, dacă o fac cu consecvență și determinare, în mai puțin de o săptămână să schimbe guvernul, în două săptămâni să forțeze căderea regimului cu totul și în trei să impună o reformă radicală. De ce nu o fac? Nu știu. La fel cum nu știu care a fost logica prin care s-a ajuns ca 18% din electorat să genereze actuala situație. Bănuiesc că răspunsul la aceste două mistere e cumva comun.
Partidele de dreapta sunt aproape inexistente pe scena politică. Electoratul lor şi-ar dori şi o forţă politică unită, însă nu asta par să vrea şi politicienii de dreapta. Ce s-a întâmplat cu dreapta românească?
Nu cred că, acum, se pune problema dreptei. Situația, dacă e să ne luăm după atmosfera din spaţiul public, pare a fi de o gravitate care cere concentrarea tuturor forțelor cât de cât responsabile într-o coaliție națională împotriva actualei puteri și a regimului instaurat de ea. Logica situației, așa cum evoluează ea acum, cere unitate pentru blocarea, îndiguirea sau poate chiar eliminarea actualilor factori de putere ce generează acest regim. Una din două: sau situația e foarte gravă, sau nu e. Să ne hotărâm. Dacă e: comasarea unui front politic unitar cu obiectiv principal stoparea spiralei destructive puse în mișcare de actuala putere este absolut necesară. Dacă nu e: atunci despre ce vorbim aici?! Ce e circul ăsta?! Oamenii politici au obligația să răspundă la întrebarea asta. De aici pleacă totul... Dar, din câte observ, oamenii politici nu prea văd lucrurile în cheia urgenței, care este și cheia unității... Ar trebui să ne explice de ce – date fiind toate cele întâmplate - formarea unei linii defensive comune împotriva actualei puteri și a regimului instaurat de ea nu li se pare necesară.
Letargia electoratului de dreapta
Cum mai poate fi mobilizat la vot electoratul de dreapta, care, pe fondul dezamăgirii, nu mai pare foarte entuziast să vină la urne? Uneori, alege Strada, pentru că altceva nu are de ales.
Lasă că nici în stradă nu e decât o minoritate a minorității minorității. Ideea asta că cineva are responsabilitatea sau obligația să-i mobilizeze pe unii și pe alții ca ăia să se ridice și să își apere interesele proprii nu mă mai mișcă decât în registru ironic. Le convine sistemul de sănătate sub noul regim care alungă medicii competenți și medicina modernă din București? Foarte bine. Le convine ca sistemul de educație să fie birjărit de semianalfabeți și șarlatani patentați? Foarte bine. Le convine ca standarde de cultură și civilizație să fie înlocuite cu kitschul? Foarte bine. Le convine umilitorul sistem de pensii speciale? Le convine să fie insultați la foc continuu sub prezumția de fraieri buni de plată?! Asta e.
Ideea că domnii Pleșu și Liiceanu sau publiciștii de la revista 22 au obligația „să facă ceva“, să sune din trâmbiță chemarea la luptă sau să pună mână de la mână „să facă un partid nou, curat“ pentru a apăra interesele „sectorului privat“, care e prea ocupat ca să aibă timp de așa mizilicuri ca bugetul, echilibrul economiei, educația, cultura sau sistemul de sănătate, ajunse pe mâna unor piromani și șarlatani, îmi e simpatică. Îl ador pe capitalistul român, electoratul de dreapta prin definiție, cum stă el pe burtică, pe aici prin peisaj, chipurile bosumflat și dezamăgit. Vai, ce trist! El, sărăcuțul, a dat totul. Chiar își propusese să meargă și la vot, dacă ar fi avut timp. Planul era așa simplu: cât era el prins cu altele, cineva, nu e clar cine - poate Patapievici, poate Tismăneanu -, trebuia să-i facă un partid care să-i apere interesele. Iar el să iasă din casă într-o bună duminică și, în drum spre mall, să facă favoarea supremă votând en passant acel partid care să-i apere interesele. Să-l scuzăm: a fost tradus. N-a avut ce să voteze. Lovitură de teatru! Iese din casă în ziua votului, se uită în stânga, se uită în dreapta: nema partid, hai direct la mall! Dar cu dezamăgire în suflet.
Și acum? Acum trebuie „mobilizat“. Ridicat de jos, șters la nas. Să inventăm un clip nou la TV, ceva frumos, puternic - o chestie cu muzică și dans care să-l miște, să-l mobilizeze. Nu știu, nu mă pricep sa inventez sloganuri motivaționale pentru niște oameni atât de devastați de soartă și lipsiți de noroc în viață... Dacă „aveam un Havel“ le făcea un partid... toate interesele li le apără și peste... Dar n-a fost să fie... Oameni lipsiți de noroc...
De asta zic: să facem o chetă, să angajăm niste „creativi“ de la una dintre firmele astea unde contra cost se găsesc „concepte“ care ne vor da „soluții“. Să vină cu un concept: ce să le mai spunem, cum să-i mai înveselim și să le mai dăm o speranță la puiuții ăștia de român, intrați în catalepsie politică pe motiv de dezamăgire.
Dacă ne gândim la modul în care PSD-ALDE guvernează, prin pomeni electorale, investiţii tăiate şi o presiune uriaşă pusă pe mediul privat, credeţi că riscăm încă o criză financiară? Ce ar însemna asta acum?
Ar însemna că va trebui să mai strângem bani o dată pentru a mai face încă un clip pentru mediul privat. Că ar fi și mai dezamăgit decât este acum... Așa de grav va fi. Serios: avem partide politice. Mari bărbați politici. Opoziție. Plini de importanță și greutate. Apasă pe ei responsabilitatea publică, funcția și statusul social. Dar sunt și ei ca și marii oameni de afaceri și capitaliștii români. Același aluat, același carton. Unde sunt ăștia, bărbații politici, în peisaj? Ce fac? Ce e aia „partid politic de opoziție“ și ce face, dacă nu mobilizează și organizează forțele politice? Ce e aia stâlp al societății și om cu greutate în mediul de afaceri, dacă te dai la fund cu lașitate și oportunism în fața provocărilor colective pe care societatea și viața publică le întâmpină?
 |
A trebuit să intre jurnalistul și publicistul român în acest rol social, de a mobiliza, de a căuta soluții, de a confrunta și organiza rezistența, de a suplini lipsa de infrastructură și prezență. Ei centrează, ei dau cu capul. Că e vid creat de politicianul român autodesemnat și de mediul de afaceri român. Lasă că rezolvă Emilia, Ramona, Elenina și Melania chestiile astea publice. Noi suntem bărbați de stat și oameni de afaceri, avem alte chestii, priorități reale, nu înțelege oricine. Sigur, Șercan, Ursu, Nicuț și Cincea nu au cariere, nu au familii, nu au proiecte, nu au o viață personală, nu sunt în pericol de a fi agresate sau șicanate. Controale și procese? Nu. Spre deosebire de marii bărbați de succes ai României, ele au această situație privilegiată, de a pluti într-un spațiu lipsit de contingențe, dependențe și servituți sociale. Și ei - dacă ar fi ca ele - ar îndrăzni. Dar nu sunt... Mă uit la ele, mă uit la ei... ce să zici?! Zici: măcar să le spună cineva - nu știu cine, poate de la UE, poate de la Camera de Comerț, cineva cu autoritate - să nu mai poarte pantalonii ăia croială-gen-ițari, luați la costum de-a gata „de firmă“, care mai vin și un pic suciți strâmt pe gleznă, să nu-i mai poarte cu pantofi cu vârf ascuțit, făcuți din calapod să pară cu trei numere mai mari. Arată ca dracu. Măcar atât să facă pentru țară, pentru binele public... Atât. Mai mult nu le putem cere...
America şi „seismul Trump“
Scena politică americană este tot mai polarizată. Se vorbea chiar de hutu vs. tutsi ca descriere metaforică a atmosferei partizane. Mai este compromisul de centru posibil? Pentru că, istoric, eficiența politicii externe americane s-a bazat pe existența unui establishment bipartizan.
Polarizarea actuală este rezultatul unui efort sistematic făcut timp de decenii de politicieni și consultanți politici, mercenari ai politicului, în conivență cu o mare parte a mass-media americane, oamenii din media operând nu în regim profesional, ci în regim ideologic, ca agenți de influență partizană. Toate astea au urmări. Oricât de robust ar fi sistemul american, se ajunge la situații ca cea descrisă de dvs. Tehnic vorbind, compromisul de centru este posibil și, de fapt, se întâmplă regulat. Dar atât timp cât în majoritate mass-media americane funcționează ca braț politic sub acoperire al unui sistem care se bazează pe strategii de targetare și învrăjbire a unor segmente de populație împotriva altora, compromisul va părea și chiar uneori va fi foarte dificil de realizat. Sunt oameni și organizații care de decenii își câștigă existența din cultivarea diviziunilor, a urii, a resentimentului, din cultivarea rasismului, a urii de clasă, a etnocentrismului, a unui identitarianism resentimentar și agresiv... Asta nu poate să nu aibă consecințe...
Cum va evolua Partidul Republican? Establishmentul GOP (și mă gândesc în primul rând la John McCain) pare tot mai detașat de filozofia / discursul (creionat de Steve Bannon sau Stephen Miller) care a mobilizat electoratul care a votat masiv Trump anul trecut.
Există multe riscuri, inclusiv ca republicanii să se fisureze. Dar riscul statu-quo-ului era și mai mare. Nivelul de corupție, iresponsabilitate și oportunism din sistemul american, înainte de seismul Trump, nu trebuie uitat sau subestimat. Interesant, acest fenomen patologic nu s-a manifestat atât de pregnant în partidul republican. Ei au putut să organizeze cât de cât alegeri primare oneste. N-a ieșit cine a vrut establishmentul partidului. Dar asta a fost... S-au supus rezultatului jocului electoral. La democrați, în prima zi a Convenției ce a uns-o pe Clinton, președinta și organizatoarea Debbie Wasserman Schultz, președinta Democratic National Committee, a trebuit să-și dea demisia. Scandal imens. Mă rog, cât poate fi și lasă să fie mass-media americane, care sunt partizane până la apoplexie, când e vorba de un anumit partid politic. Nu spun că socialistul Sanders era preferabil. Clinton era infinit preferabilă lui și eu personal aș fi votat-o fără ezitare în faţa socialistului... Dar faptele sunt fapte... În fine, una peste alta, nivelul de corupție și iresponsabilitate în establishmentul american este greu de evaluat în magnitudinea sa... Șocul Trump a scos la lumină ceea ce altfel era bine știut, dar bine plasat sub preș...
Interferenţa rusă în alegerile americane
În primul său discurs pe scena ONU, Trump a vorbit preponderent despre suveranitate şi suveranism ca principiu fundamental al „realismului principial“ pe care îl proiectează în politica sa externă. Pe de altă parte, interferența rusă în alegerile americane de anul trecut este un atac de fond asupra suveranității SUA. Este exact tipul de atac pe care un președinte american nu poate să îl ignore. Nu avem o contradicție fundamentală aici?
Dacă este, este irelevantă în plan practic. Interferența rusă: eu nu aș fi așa de dur cu Administrația Obama. E adevărat că mulți concluzionează că a fost o adminisitrație coruptă și incompetentă, dar nu aș merge așa de departe în a concluziona că sub mandatul său incompetența a ajuns la asemenea culmi că rușii au făcut ce au vrut ei, decizând soarta alegerilor. Nu pot să cred că politizarea serviciilor de informații și corupția sistemului, prin împănarea sa de establismentul democrat, a ajuns atât de departe că a incapacitat anticorpii serviciilor și instituțiilor abilitate să păzească democrația americană în esența ei electorală. Dacă totuși se dovedește adevărat, tot ceea ce s-a afirmat despre ruși și rolul lor, atunci într-adevăr Obama și ai săi intră în istorie ca standardul absolut în incompetență. Dar nu cred că e cazul.
Iar povestea asta cu Rusia este, într-un sens, înduioșătoare. Cât de naiv să fii să te lași prins de tot circul ăsta de prost gust?! Sunt relativ familiar cu tema antirusismului și anticomunismului în context american și știu bine cine și când și cum ce poziții a luat în timp privind asta. În arhive am văzut sute, poate mii de documente. În viața mea nu credeam să văd oameni și organizații și rețele care de decenii sunt constant pe partea cu împăciuirea și colaborarea basculând cu 180 de grade în 24 de ore către cel mai feroce și belicos antirusism. Și eu ce să fac atunci?! E sub standardele mele să particip la acest circ. E umilitor... Apropo, știți cine s-a înregistrat post factum, retroactiv, ca lobbist pro rus, acum vreo două-trei luni (că legislația îi dă voie)? Firma lui Podesta. Care Podesta? Exact. Acel Podesta, lobbistul democrat. Așa că sper să mă înțelegeți de ce încerc să nu mai iau în seamă valurile și zgomotul făcut de ăștia și să îmi văd de treabă, fără a mă mai lăsa dus în pierdere de timp și energie cu agitațiile și pseudoproblemele lor. Și când zic asta mă refer nu doar la politicieni, consultanți sau politruci abjecți operând sub acoperire jurnalistică, de tip Antena 3, cum sunt cei de la CNN, ci chiar și la Matt Drudge, care devine obositor cu insistența de a-și menține cititorii în impresia unei perpetue stări de iminentă criză... În ultima vreme, am repulsie, mă simt atins fizic de propaganda, sofistica și iresponsabilitatea oportunistă cu care au împănat și mânjit absolut tot ce ține de meseria noastră. Aș vrea să uit de ei, de formulele lor, de schemele lor atât de ușor anticipabile, de lipsa de caracter și de oportunismul iresponsabil pe care le proiectează acum global, sub pretenția de virtute și serviciu public, grație noilor tehnologii și rețele sociale.
De asta spun: poate că pentru o vreme e bine să încercăm să ne vedem de ale noastre înainte de toate... Mă uit la oamenii ăștia care se agită pentru nu știu ce breaking news de scandal cu care îi tot bagă în priză de la centru, din SUA - mărunte și tipice artefacte mediatic-politice manufacturate printr-o centrală de propagandă sau alta... Și dă-i, și agită-te, și argumentează... Asta în vreme ce în țara lor, România, la ministere, în parlament, în administrație, în mass-media este pur și simplu dezastru... Mă uit la ei și nu pot să îi înțeleg...
Interviu realizat de RAMONA URSU şi OCTAVIAN MANEA
