Pe aceeași temă
A lucrat la Sahia Film, Pro TV și TVR. A realizat peste 50 de filme documentare și producții de televiziune, ca producător, regizor sau scenarist, printre care „Decrețeii. Născuți la comandă”, „The Real Tarzan”, „Odessa”, „Bela Lugoși, vampirul căzut”, „Gangster of Love”, cele mai multe, în coproducție internațională. Organizează prin asociația Documentor, printre altele, Discovery Campus în România și festivalul ROD.
Care e azi situația sectorului cultural independent, în ce măsură pandemia a afectat artiștii independenți?
Situația este exact cum o definea acum câteva luni regizorul Alexandru Nanău, când a și protestat refuzând un premiu: faliment! Multă lume, incluzând aici și decidenții locali sau naționali, nu înțelege ce este sectorul cultural independent, care nu înseamnă doar ONG-urile din zona de artă amatoare sau de creație ca hobby, ci înseamnă profesioniști care oferă produse culturale profesioniste, dar nu sunt angajați la instituții de stat sau la companii specializate. De exemplu, la Timișoara ne referim mereu la câteva organizații non-profit cunoscute, dar sectorul e mult mai larg, include și un muzician care cântă într-o formație rock, un actor, un sculptor sau un regizor.
De ce ar trebui ca administrația locală sau statul, în general, să facă diferența?
Dacă nu înțelege sistemul, nu știe cum să îi sprijine pe artiștii independenți și să îi pună în valoare. Foarte mulți politicieni nu pricep cum e structurat sectorul cultural în general: cultura finanțată de stat, dominantă, unde se duc toate resursele, câțiva organizatori privați de evenimente mari, cum sunt festivalurile și un număr mare de organizații mici care fac și ele proiecte culturale. Aproape nimeni nu vorbește despre sutele de instrumentiști, artiști plastici, muzicieni, scriitori care nu sunt niciodată chemați, întrebați cum se descurcă. Aceștia nici nu aplică decât rar la finanțări publice fiindcă nu se încadrează sau nici nu știu să facă asta. Așa că în pandemie au stat acasă, n-au câștigat un ban.
Cum stă cinematografia, în condițiile acestea?
Producția de film ține în totalitate de sectorul independent, nu există sector de stat, cu excepția unui studio de la Ministerul Culturii care produce filme documentare. Anul trecut nu a existat niciun concurs de proiecte cinematografice, abia în 2021 s-a organizat un concurs cu bani foarte puțini, fiindcă Centrul Național al Cinematografiei-CNC a colectat puțin în pandemie, deci s-au redus sursele de venit la fondul cinematografiei. Spre deosebire de mass-media, care a primit ajutor de la guvern vreo 50 de milioane de euro, dacă nu mă înșel, zona de film, de industrie creativă nu a primit nimic. Ministerul Culturii și-a bătut joc, i-a chemat pe reprezentanți la consultări, a anunțat o schemă de sprijin, după care nu s-a mai întâmplat nimic. A venit povestea cu PNNR și a aruncat totul în derizoriu, iar guvernul se poartă ca și cum nu ar fi promis nimic.
Chiar nimic? Cum îți explici?
Simplu: totul a fost legat de campania electorală, au fost vorbe aruncate. Ministrul Raluca Turcan a avansat sume, că s-ar oferi 8000 de euro per companie independentă, păreau foarte siguri că pot să ajute acest sector. Faptul că nu s-a întâmplat vine dintr-un amestec de incompetență și iresponsabilitate. Mă refer la ministrul culturii, care cheamă un întreg sector la consultări, după care dispare cu tot cu promisiunile și pleacă la Suceava să inaugureze nu știu ce casă memorială. Singurii care sunt cumva luați în seamă sunt organizatorii marilor festivaluri. Noi, ceilalți, nu existăm.
Ține de politică atitudinea asta?
Atât timp cât românii își doresc un guvern de dreapta, vom avea în România o politică dură în privința culturii.
Pe vremea PSD, a fost mai dulce viața în cultură?
Culmea e că da. Noi, ca artiști independenți, suntem prin natura și evoluția noastre anti-PSD, noi nu îi votăm, dar ei dădeau ceva mai mult pe acest sector. Schema de ajutor pentru cinematografie s-a dat pe vremea guvernului Dăncilă, Dragnea avea socotelile lui cu actorii care îi făceau imagine, le-a mărit salariile și alte chestii absolut populiste. Asta, în timp ce coaliția PNL-USR e total detașată de noi, artiștii independenți, care le-am fost parteneri în societate: am fost o forță civică, am fost în stradă pentru justiție, am presat pentru reforme. Acum dreapta politică se comportă ca și cum am fi fost niște instrumente pentru ei, ceea ce e o lecție.
Tu cum te-ai descurcat în pandemie, și cu pandemie, și cu dreapta la putere?
M-am descurcat prost, sunt implicat în două proiecte de film documentar, n-am mai putut să filmăm că s-a închis totul. Pentru unul din proiecte, despre Capitala Culturală Europeană, ar fi trebuit să filmăm peste tot în Europa, dar cum totul s-a blocat, a trebuit să ne oprim. Dar și oprit, resurse consumi, iar finanțări alternative nu există. Eu, personal, sunt în vecinătatea falimentului, cum cred că e majoritatea producătorilor din provincie, fiindcă finanțările merg în majoritate la București.
Îmi amintesc că aveai o idee în acest sens...
Acum doi ani, am propus să se creeze un fond regional de finanțare pentru companiile producătoare de film, altfel meseria asta nu o poți face decât în București, care are și niște facilități de producție. Eu am lucrat în Capitală și mă întreb acum, după ce am văzut eșecul de până acum al proiectului Timișoara-Capitală Culturală Europeană, dacă decizia mea din anii ‚97-’98 de a mă întoarce acasă, la Timișoara, a fost inspirată. La mai mult de 30 de ani de la Revoluție, din perspectiva mea de profesionist din zona de film, Timișoara arată modest. Mie îmi oferă puțin, atât ca piață de lucru, ca posibilități de finanțare, cât și ca industrie mass-media, televiziuni, radio etc. Stăm mai prost ca în anii '90.
Într-adevăr, nu mai avem televiziune locală, doar studioul regional al TVR, ne lipsesc multe...
Prin anii 2000 existau câteva televiziuni și radiouri locale puternice, ne lăudam că la Timișoara apăruse chiar în 1989 prima televiziune locală. Acum acestea au dispărut. În ciuda prosperității manifestate în oraș, ceva nu merge. Cred că orașul acesta a pierdut mulți oameni interesanți plecați în Occident prin anii '80, apoi în 1990, imediat după Revoluție, a mai fost un val de plecări dintre profesioniști, artiști, inclusiv din mass-media și film. Timișoara e un oraș prosper, dar la nivel de elite locale e provincial.
Cum vezi Timișoara în comparație cu Clujul, fiindcă mereu se face referire în oglindă?
Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar dacă comparăm mediul universitar din Cluj cu Timișoara, nu poți să nu observi diferența: la Cluj elitele sunt mai consistente, mai prezente în viața publică națională și internațională, mai respectate. Dau un exemplu și nu mă bucur să îl dau: fostul primar este un produs al lumii academice timișorene, un personaj limitat, infatuat, pe care elitele l-au validat și l-au împins în față ca exponent, rector, senator, primar. Asta spune ceva despre orașul ăsta. Sunt totuși optimist că se poate forma o generație nouă de tineri de elită. Se petrece și un schimb de populație, mulți timișoreni au plecat, au venit alți oameni, din alte locuri, lucru fundamental bun și normal, dar s-a pierdut o anume coeziune a urbei. Va trece o vreme până să se formeze o altă elită intelectuală și politică. Faptul că pe listele de la Timișoara și din județul Timiș 1/3 din candidați sunt de la București indică o nesiguranță a politicienilor locali, care nu strălucesc prin nimic.
Să trecem la un capitol sensibil pentru orice timișorean: proiectul capitalei culturale europene. Cum vezi parcursul lui din toamna lui 2016, când s-a câștigat titlul, până în prezent?
Și aici remarc aceeași nesiguranță, aceeași neîncredere în forțele artistice locale: invităm experți din afară să ne organizeze, să ne învețe, să ne salveze. E greu să creezi un nucleu local de oameni care se pricep? Nu am explicații pentru asta. Proiectul este legat de administrația locală, din moment ce e finanțat majoritar de primărie. Deci depinde de politicienii locali. În 2020 toamna, odată cu alegerile locale, adică de vreo opt-nouă luni, aceștia s-au schimbat și la primărie, și la județ. Totuși, trăiesc o senzație de déja vu, cam ca la începutul lui 2017, când exista un entuziasm general. Acum avem iarăși o atmosferă asemănătoare de optimism contrafăcut și de promisiuni mari. Prin 2017-2018, ne-am pomenit la Timișoara cu un consultant cetățean suedez, devenit ulterior director artistic al Capitalei Culturale Europene, arogant și disprețuitor la adresa oamenilor de cultură locali. Acum trăim ceva asemănător, cu o firmă de consultanță din București, de parcă ar fi ceva în neregulă cu noi. De fapt, politicienii locali nu au încredere în noi, cei care producem cultură aici. Din păcate, asta o simt și la noul primar. Eu am fost foarte mândru de Timișoara când l-a ales pe Dominic Fritz, mi s-a părut că e un oraș foarte curajos, care cu o majoritate zdrobitoare a ales un om nou, care nu a mai făcut politică la scara asta. Era o dovadă că orașul vrea o schimbare, și pe mine asta m-a încântat. Mi s-a părut eroică lupta lui în perioada pandemiei, când erau destui susținători ai unui curent naționalist, retrograd, împotriva măsurilor și restricțiilor, iar el s-a încăpățânat să explice că nu putem renunța la restricții, în ciuda ostilității pe care a primit-o ca reacție. Am în continuare așteptări de la acest nou primar, dar în ce privește capitala culturală, după un început foarte bun, când a anunțat că gata cu jocurile din jurul Asociației Timișoara Capitală Culturală Europeană, că asociația e bine-venită să aplice la finanțările primăriei în rând cu celelalte organizații, că finanțările se vor face printr-un Centru de proiecte al primăriei, că va fi transparență și egalitate de șanse, fără nicio explicație, peste noapte a renunțat parțial la această linie care arăta o direcție de reformă, de punere a lucrurilor în ordine. Nu știu cine l-a întors peste noapte, dar a anunțat cu seninătate că asociația trebuie pusă din nou în centrul proiectului, că trebuie un nou board, că ea poate fi reformată, ceea ce e o întoarcere în timp cu trei-patru ani, care nu numai că nu va desțeleni lucrurile, dar va și produce noi blocaje.
Am întrebat ca jurnalistă de ce această întoarcere la Asociația TM 2021/2023 și mi s-a răspuns că așa vrea Comisia Europeană, care ar fi desemnat asociația să administreze proiectul conform bid book. Ai primit aceleași lămuriri?
Nu există nicio acoperire legală pentru a fixa o asociație pentru acest tip de proiect. În primul rând, Comisia Europeană nu putea să desemneze nicio asociație fiindcă ea face recomandări, nimic altceva. Proiectul este implementat în România de Ministerul Culturii și de primărie, nu de CE. Înțeleg că se pot face presiuni prin experți, prin funcționari de la Bruxelles, dar asta e altă poveste. Noi trebuie să înțelegem că agățarea la limita legii de o organizație oarecare nu va produce decât blocaje, fiindcă asociația și-a dovedit ineficiența și se luptă să mențină statutul unor persoane, nu proiectul în sine. Și finanțările vor veni greu, în condiții de confuzie a alocării. Ministerul Culturii va fi rezervat să dea bani și orice altă entitate va fi prudentă din cauza neclarităților legale privind finanțarea.
Ce e neclar sau ilegal ?
Pentru cei care nu știu cum e cu capitalele astea culturale europene, trebuie spus că e vorba de o finanțare de aproximativ 50 de milioane de euro pentru dezvoltarea unui program cultural, care la noi e administrat de un ONG privat, TM 2021/2023. Or, treaba asta intră în contradicție cu legea românească, în sensul că ea nu dă posibilitatea aceasta. Există finanțările culturale date de administrațiile locale, respectiv județene, și cele ale Ministerului Culturii prin AFCN. Un proiect de anvergura aceasta nu poate fi administrat așa, adică dai banii unui ONG și el face cum știe cu banii publici. Interese majore împing la o dereglementare, pentru că suma de 50 de milioane de euro reprezintă o tentație foarte mare pentru diverse grupuri, din zona politică, din zona de business etc.
S-a încercat o reparare a situației prin acordarea statutului de utilitate publică acestei asociații, pentru a-i conferi legitimitate în primirea banilor publici, prin OUG 42/2019. Nu e suficient?
Conform legii, o organizație de utilitate publică poate fi finanțată direct din bani publici, dar, atenție, în condiții speciale de transparență și raportare. În continuare, modalitatea legală de obținere a unor bani publici este concursul de proiecte. Ce mă surprinde este că noua administrație se răzgândește și se afundă în mlaștina în care se afundase administrația Robu, chiar cu costurile electorale cunoscute. Pentru că nu ai ce face, dacă dai iarăși drumul la jucăria asta privată care e asociația, decât să accepți aranjamentele din spatele ușilor închise.
Aici aș face un contrapunct: OUG 42 și Legea 51 a finanțărilor culturale inclusiv multianuale, aflată acum în dezbatere parlamentară pentru modificări, par să regleze nelămuririle, ambiguitățile de care vorbești.
Ce nu face nimeni în Timișoara este să cerceteze ce s-a întâmplat în alte capitale culturale europene. Sunt coproducător la un film documentar care încearcă să descrie proiectul din 1985 până azi și am ajuns la concluzia că totul arată bizar și foarte asemănător cu ce se întâmplă în Timișoara. Organizațiile girate de Comisia Europeană pentru a administra proiectele capitalelor culturale europene sunt peste tot extrem de secretoase. De exemplu, în Galway, în Irlanda, care a fost capitală culturală în 2020, acolo există o cerere din partea consilierilor locali să se explice pe ce s-au cheltuit 20 de milioane de euro, fiindcă acolo comunitatea, artiștii nu înțeleg cum s-au putut cheltui așa de mulți bani și rezultatele să fie așa de modeste.
Și Timișoara se află într-o situație similară, fiindcă cetățenii nu înțeleg pe ce s-au dus cinci milioane de euro în acești ani...
Vorba unui amic din Novi Sad, toate organizațiile din Europa care derulează proiectul Capitală Culturală Europeană sunt ca niște secte: sunt obsedați de controlul informației, sunt total opace la întrebări, extrem de suspicioase față de artiștii și mass-media locale și au o mentalitate din zona „crimei organizate”, cu un fel de omerta ca a Mafiei, nimeni nu are voie să comunice nimic, doar șeful organizației se exprimă, așa e la Galway, așa e la Novi Sad, așa e la Timișoara și exemplele pot continua. E uluitor cum Comisia Europeană girează un proiect care devine un fel de afacere privată secretă.
E o metaforă, să precizăm, această comparație cu Mafia, cu crima organizată...
Desigur, dar secretomania e o caracteristică bizară pentru acest gen de proiect, care presupune să implici artiștii, cetățenii, să produci deschidere. Altă ciudățenie e că stafful, personalul executiv al acestor asociații în mod frecvent nu e local, e recrutat din afară. Programul acesta nu seamănă cu niciun alt program european, ceea ce este bizar.
Am tot scris despre cazul experților străini care se rotesc când în juriu, când în comisiile de monitorizare, când în boardul asociației, creând situații de incompatibilitate inacceptabile, dar nesancționate de Comisia Europeană. Au scris recent și jurnaliștii germani despre cazul Chemnitz.
La Timișoara e bătător la ochi cazul lui Ulrich Fuchs, expert german, care s-a aflat în juriul de selecție din 2016, apoi în comisiile de monitorizare, a trecut ulterior în boardul Asociației TM2021/2023, de unde și-a dat demisia din motive personale acum trei săptămâni. El zice că nu e incompatibilitate, dar atunci eu nu mai înțeleg ce înseamnă incompatibilitate. Iar situația nu a creat niciun fel de emoții nici la Comisia Europeană, nici pe plan local. În raport cu principalii noștri contracandidați, Clujul și Baia Mare, ar cam trebui să ne roșească obrazul, dar dacă toată lumea tace, atunci e bine. Noi, timișorenii, vom avea capitala culturală pe care o merităm.
Totuși au fost multe voci de intelectuali, memorii, apeluri trimise peste tot care au semnalat că proiectul nu merge bine. Nu a ajutat?
Nu a ajutat fiindcă, de fapt, Comisia Europeană nu a reacționat, în panelurile de monitorizare erau experți care făceau jocurile cu unii funcționari directoratului de la Bruxelles. Și Suddeutsche Zeitung, iar mai recent ZDF au ilustrat foarte bine fenomenul, similar și la ei. Am fost parte a acestui fenomen critic, dar trebuie spus că și politicienii locali ne-au ignorat, deși fiecare în parte a promis că va face ceva. Am avut o discuție personal cu actualul primar, Dominic Fritz, i-am spus că niciodată din 2016 și până azi sectorul cultural din Timișoara nu a avut vreun cuvânt de spus în vreo decizie importantă privitoare la acest proiect. Deciziile au fost luate exclusiv de politicienii locali, împreună cu clientela politică. A spune că oamenii din Timișoara se ceartă între ei și sunt responsabili de eșec este o minciună. Fiindcă noi n-am contat și nu am putut influența nimic.
Cum ieșim din asta? Mai putem repara ceva?
Noi nu putem să ratăm proiectul acesta pentru că resursele angajate de primărie sunt luate dintr-un fond comun, din unica pungă a bugetului local, atât cât este. Practic, Capitala Culturală Europeană ia bani de la alte nevoi. Numai când mă uit la fațada Spitalului de Oncologie, mă gândesc dacă acest proiect e o prioritate sau altele sunt mai importante. Dacă vom avea o capitală culturală mediocră, fără efecte pozitive nu doar cultural, ci și economic, turism etc., vom avea conștiința că am luat banii de la proiecte de o reală urgență. Eu nu am un răspuns la dilema aceasta. Cred că decidenții europeni nu își dau seama cât de toxic poate fi un astfel de proiect când el ajunge pe mâna unor diletanți și a unor politicieni iresponsabili. Iar aici Dominic Fritz trebuie să fie foarte atent, fiindcă așa cum proiectul a devenit o piatră de moară de gâtul predecesorului său, poate deveni o mare problemă și pentru el. Capitala Culturală Europeană dezechilibrează enorm bugetele orașelor – se știe că Bruxelles nu dă decât un premiu de 1,5 milioane de euro la final, în anul de manifestare a programului festiv, toată finanțarea cade pe autoritățile locale - și creează disensiuni, tensiuni și urmări pe termen lung. După efortul bugetar, unele orașe care au avut titlul s-au prăbușit, vezi cazul Marsiliei. Nu e de joacă, dacă nu suntem raționali, transparenți și nu judecăm limpede, cu profesioniștii lângă noi.
Vezi și o parte bună?
Avem o șansă, dacă nu o ratăm și pe aceasta, să discutăm regândirea Europei, acum când toată lumea e în schimbare, se schimbă natura societății, se schimbă prioritățile și modul de a trăi în societate. Pierdem discuția despre dimensiunea politică a unui proiect cum e Capitala Culturală Europeană discutând doar despre marile evenimente de divertisment care vor anima orașul sau despre festivaluri care vor atrage mii de turiști. Trebuie și asta, evident, dar am avea șansa să facem din Timișoara un fel de Davos cultural, cu schimb de idei politice despre destinul nostru și al lumii în care trăim. După cum vezi, este un proiect care ne stimulează, ne isterizează, ne obsedează, încercăm să-i salvăm dimensiunea simbolică, culturală și politică și să nu lăsăm, atât cât putem, să fie confiscat de interesele politice.//
Interviu realizat de Brîndușa Armanca
