Pe aceeași temă
Care este moștenirea politicii externe de tip America-first a lui Donald Trump în Indo-Pacific? În cele din urmă avem o intensificare a operațiunilor de asigurare a libertății de navigație și totodată avem o proiecție strategică la nivelul Casei Albe destul de realistă.
America-first nu este doar un produs exclusiv marca Donald Trump. Și președintele Obama a urmărit detașarea, eliberarea Statelor Unite de prea multe angajamente și obligații globale. Stilurile au fost, desigur, foarte diferite. Donald Trump a avut o stilistică brutală și exagerată, însă direcția nu a fost atât de diferită de ideea președintelui Obama că America nu este un polițist global.
În ciuda pivotului asiatic sprijinit de Hillary Clinton și a extinderii articolului 5 și la insulele Senkaku, o parte din administrația Obama nu împărtășea ideea că mișcările agresive ale Chinei în regiune sunt o amenințare directă pentru SUA. De exemplu, consilierul pe probleme de securitate națională Susan Rice nu a înțeles gravitatea amenințării chineze. În general, mare parte a opiniei publice americane nu realiza faptul că ascensiunea chineză era o provocare directă pentru Statele Unite. Dar odată cu administrația Trump, China a început să fie percepută ca o provocare nu doar pentru Japonia, dar și pentru India, pentru Australia. Este unul dintre motivele care i-a făcut pe cei din jurul lui Donald Trump – McMaster, Pottinger, Mattis – să concluzioneze faptul că Beijingul era, de fapt, o amenințare și pentru Statele Unite, nu doar pentru aliații săi.
Dar nu trebuie să uităm un aspect extrem de important. China a devenit o amenințare directă pentru apărarea teritorială a Statelor Unite. De exemplu, Marea Chinei de Sud este una foarte adâncă, realitate care face foarte dificilă detectarea submarinelor forțelor navale chineze desfășurate în baza din insula Hainan. Dar un acces ușor, plus o eventuală libertate de acțiune și navigație a forțelor navale chineze în Pacificul de Vest conferă Beijingului un potențial de descurajare redutabil.
Observăm intrarea în administrația Biden a unei multitudini de experți specializați în dinamicile din Indo-Pacific. Pe mulți îi cunoașteți personal. Cum se va schimba politica externă a SUA în regiune?
Diferența majoră față de administrația Trump este una de predictibilitate. Actualul președinte este bine versat în chestiunile de politică externă și asta datorită faptului că s-a aflat timp de mulți ani în Comitetului de Relații Externe al Senatului american. Totodată, responsabilii politicilor pe Asia – Kurt Campbell, Ely Ratner, Mira Rapp-Hooper – și opiniile lor sunt relativ bine-cunoscute. Principalii experții în politică internațională sunt din nou recrutați din lumea think-tank-urilor. Din nefericire, administrația Trump nu a reușit să-i recruteze pe cei mai buni experți republicani. Și asta pentru că o bună parte dintre ei au semnat și aderat la poziționări Never-Trump și au fost automat excluși.
Dar în esență ne așteptăm la o continuare a unei politici competitive care pornește de la recunoașterea unei realități structurale – reîntoarcerea competiției dintre marile puteri.
Însă astăzi competiția strategică dintre marile puteri este foarte diferită de cea pe care am văzut-o în timpul Războiului Rece. Și asta datorită interdependenței. Economia chineză este conectată cu toată lumea, în special cu statele asiatice. Mai mult, este imposibil pentru Statele Unite și China să rupă legăturile una cu cealaltă. Este un joc complicat nu doar din perspectiva echilibrului de putere militară din regiune, dar și din perspectiva strategiei economice. În ansamblu, aici poate fi și o veste bună în sensul în care este mai ușor ca interdependența să prevină dinamica unui conflict militar.
O componentă-cheie a moștenirii politicii externe a premierului Shinzo Abe este Cvartetul (un aranjament informal reunind SUA, Japonia, Australia și India). Care este rolul său, rațiunea sa strategică? Și cum vedeți viitorul Cvartetului? Care este următoarea etapă în dezvoltarea sa? Sunt multe voci care vorbesc despre nucleul unui NATO asiatic.
Competiția dintre Statele Unite și China este foarte diferită de Războiul Rece. Și același lucru este valabil în privința Cvartetului – este foarte diferit de NATO. Este nerealist să așteptăm ca Cvartetul să se transforme într-un NATO. India este un stat care nu își dorește alianțe formale. Și chiar dacă s-ar contura un cadru formal, asta va face destul de dificil pentru alte state din Asia (precum Filipine, Singapore, Vietnam) să se alăture. Ca parteneri ASEAN, toate practică o politică de non-aliniere. O parte depinde economic de China, altele au conflicte teritoriale cu Beijingul în privința Marii Chinei de Sud. Nu este strategic să ne gândim la formalizarea instituțională a Indo-Pacificului. În fond, în regiune există deja structuri formale puternice sub forma alianțelor bilaterale ale Statelor Unite cu Australia, Japonia și Coreea de Sud. În viitor, Cvartetul poate fi extins cu alte câteva țări, precum Coreea de Sud, Singapore, Thailanda sau Filipine. Competiția dintre Statele Unite și China este una pentru a avea cât mai mulți parteneri și colaboratori în regiune. Asta înseamnă că Beijingul trebuie să câștige competiția de popularitate, să devină atractiv ca model de societate. Iar din acest punct de vedere, acțiunile asertive ale Chinei în regiune nu sunt deloc atrăgătoare. Obiectivul competiției nu este să luptăm împotriva Chinei. Cvartetul nu trebuie formalizat, ci păstrat ca un sistem deschis, ca masă critică de afirmare a unei viziuni despre Indo-Pacific. Componenta normativă, împărtășirea unui set comun de valori, este foarte importantă.
În SUA se desfășoară o dezbatere critică pe chestiunea Taiwanului. Se pledează pentru o nouă paradigmă – încetarea ambiguității strategice față de Taiwan și apărarea insulei în fața Chinei. Chiar zilele trecute, amiralul Davidson avertiza că o mișcare chineză împotriva Taiwanului ar putea avea loc în următorii 6 ani. Cum este percepută această problemă în Japonia? Care este rolul Taiwanului din perspectiva apărării primului lanț de insule?
Echilibrul de putere se schimbă rapid în regiune și mulți americani se întreabă dacă Taiwan Relations Act mai este suficient pentru a descuraja acțiunile asertive ale Beijingului. În același timp, Washingtonul nu vrea o schimbare a statu-quoului, printr-un mesaj greșit care să precipite declararea independenței de către Taiwan, ceea ce ar aduce China și Statele Unite într-o zonă de pericol extrem, greu de imaginat. În consecință foarte probabil, Washingtonul va prefera o opțiune graduală, în loc de o soluție directă. Japonia a considerat mereu că apărarea Taiwanului este esențială. Primul lanț de insule (din care Taiwan face parte) este critic deopotrivă pentru Statele Unite și Japonia. Dacă potențialul de descurajare al capacităților americane este pierdut, asta va genera o mare problemă pentru Japonia.
Interviu realizat de Octavian Manea
