Pe aceeași temă
Te-ai întors recent dintr-o misiune de asistenţă electorală în Sudan. Te rugăm să ne faci un tablou, pe scurt, al Sudanului, în contextul regiunii.
Sudanul este în continuare cea mai mare ţară din Africa – în termeni de teritoriu, nu şi de populaţie –, cu resurse apreciabile de petrol şi cu un ridicat potenţial agricol. O mare parte din cursul Nilului se află pe teritoriul Sudanului. Dar, în acelaşi timp, este o ţară cu o istorie convulsionată. De la câştigarea independenţei, în 1956, au existat practic doar 14 ani de stabilitate şi pace. Deci o istorie marcată de conflicte, de mişcări centrifuge, în cea mai mare parte justificate de inabilitatea de a gestiona relaţia centru-periferie, în sensul în care diversitatea etnică şi culturală din Sudan – şi aici avem de a face cu cel puţin patru grupuri mari: grupul dominant arab din nord; populaţiile africane negre din Darfur; populaţiile din sud, din jurul oraşului Juba, cel care se va desprinde în curând; şi cele din estul Sudanului – a determinat mişcări cu aspiraţii secesioniste, din cauza marginalizării, a neparticipării la viaţa publică, la procesul de decizie şi, implicit, la distribuirea resurselor.
Care este povestea referendumului pentru secesiunea Sudanului la care ai asistat?
Este o poveste interesantă pentru că mişcările secesioniste, în general, sunt privite cu rezerve, în special în România şi în regiunea noastră, din perspectiva cazului Kosovo. De aici şi reticenţa aproape automată pentru orice înseamnă mişcare de secesiune. Ceea ce distinge cazul Sudanului de Sud este că, practic, aici e vorba de o mişcare de secesiune ce a survenit în urma unui proces politic agreat. În 2005, a existat un acord între liderii de la Khartoum şi forţele rebele din Sud, SPLM (Mişcarea de Eliberare Populară din Sudan) şi SPLA (Armata de Eliberare Populară din Sudan), susţinută de o parte importantă a comunităţii internaţionale şi de organizaţiile regionale. Acest acord stipula, printre altele, şi decizia suverană a populaţiei din Sud pentru o eventuală desprindere, după 6 ani şi jumătate, printr-un referendum. În sensul acesta, ceea ce s-a întâmplat în Sudanul de Sud este şi un exemplu despre cum pot fi făcute lucrurile – e adevărat, după peste 20 de ani de război civil între Nord şi Sud, dar chiar şi în acest context al postrăzboiului civil prelungit, în paralel cu un conflict în Darfur. E un proces politic agreat, iar ambele forţe, atât Nordul, cât şi Sudul, şi-au respectat obligaţiile asumate prin acest pact politic. N-a fost vorba de o declaraţie unilaterală, ci, pur şi simplu, de continuarea, pas cu pas, a acestui drum spre independenţă, în urma unui acord. Un moment important în perioada prereferendum a fost vizita pe care preşedintele sudanez Al Bashir a efectuat-o în Juba, viitoarea capitală a Sudanului de Sud. Atunci a lansat acest semnal clar că autorităţile de la Khartoum vor recunoaşte rezultatele referendumului. Încă din acel moment oricine îşi dădea seama care va fi deznodământul referendumului. Era un angajament extrem de important. Practic, ăsta a fost şi semnalul care a inhibat, cred, reacţii violente sau ostile în Nord sau mişcări armate sau contestatare, folosindu-se cadrul electoral.
În ce a constat exact misiunea la care ai participat?
A fost vorba despre o misiune de asistenţă electorală a Uniunii Europene. Diferenţa esenţială între o misiune de asistenţă tehnică şi una de observare este că, practic, tu – în acest caz, Uniunea Europeană – pui la dispoziţia statului respectiv un anumit nivel de expertiză în domeniul electoral şi, în acest fel, lucrezi împreună cu autorităţile care au atribuţii în domeniul gestionării alegerilor pentru organizarea referendumului. Nu e vorba de simpla observare. Noi am lucrat cu autorităţile electorale sudaneze, atât cu cele din Nord, cât şi cu cele din Sud. Oricum, surpriza noastră a fost că, în ciuda aprehensiunilor iniţiale, referendumul s-a desfăşurat fără mari sincope, fără incidente violente şi în condiţii de organizare chiar surprinzător de bune. Gândiţi-vă doar la problemele logistice pe care le incumbă prezenţa a mii de secţii de votare – şi mă refer la Sud, pentru că referendumul a avut loc doar în sudul ţării, deşi Comisia Electorală Centrală era stabilită în Nord şi avea şi un birou în Sud –, în contextul existenţei a doar 50 km de drum asfaltat. O mare parte din personalul electoral, din urnele de vot, buletinele de vot, tot ce înseamnă suport material pentru organizarea alegerilor a fost transmis prin elicoptere, avioane ale ONU, cu sprijinul UE şi al altor organizaţii active în domeniul electoral, cum ar fi IFES (Fundaţia Internaţională pentru Sisteme Electorale).
Ce experienţă electorală are populaţia de acolo? E obişnuită să meargă la urne? Cum privesc ei acest exerciţiu democratic?
Referendumul a vizat doar populaţia din Sud, care voia să se exprime pentru sau împotriva acestui proiect de desprindere faţă de Nord. Şi vă închipuiţi că entuziasmul a fost destul de mare ca şansă a populaţiei din Sud, de obicei marginalizate, pe care nimeni nu o întreba nimic înainte, sau nu erau ei foarte înclinaţi să participe la procesele electorale şi politice. Interesul populaţiei s-a văzut prin rata foarte mare de participare. În ceea ce priveşte sentimentul general pentru alegeri, ca şi în celelalte ţări din regiune, înainte de valul acesta al mişcărilor contestatare din nordul Africii, în principal, sentimentul era de neîncredere în procesul electoral, ca un proces care nu poate să asigure în mod autentic o reprezentare politică echitabilă, nefiind procese credibile în ochii marii părţi a populaţiilor. Astfel era realitatea şi în Egipt, înainte de mişcările care au debutat în ianuarie anul acesta. La fel şi în Tunisia.
* * *
O istorie agitată
Sudanul este cel mai mare stat african şi al zecelea, ca mărime, din lume. Şi-a obţinut independenţa la 1 ianuarie 1956, după o lungă perioadă (1899-1955) în care a avut statutul de condominium anglo-egiptean, fiind administrat ca o colonie a Marii Britanii. Încă de la câştigarea independenţei, tensiunile dintre Nordul hegemonist musulman şi Sudul marginalizat au degenerat într-un război civil care a durat mai bine de jumătate de secol.
Lider contestat
Omar Hassan al Bashir este preşedinte al Sudanului din 1993, fiind reales în funcţie anul trecut, cu 68% dintre voturi, în urma unor alegeri a căror corectitudine a fost contestată, pe larg, de către comunitatea internaţională. Este singurul preşedinte, aflat încă în funcţie, asupra căruia Tribunalul Penal Internaţional de la Haga a emis un mandat de arestare, pentru crime împotriva umanităţii, în provincia Darfur.
* * *
Ce se va întâmpla în această perioadă de tranziţie, până la 9 iulie? Cine administrează, în prezent, Sudul?
Sudul Sudanului este într-un proces de redefinire acum, dar şi de construire a instituţiilor proprii, proces care a început în paralel cu această perioadă de tranziţie de 6 luni, până pe 9 iulie, când ar surveni de fapt, în mod oficial, independenţa. După 9 iulie,
s-ar putea să se pună şi problema acceptării Sudanului de Sud în organizaţii internaţionale. De exemplu, va deveni Sudanul de Sud cel de-al 193-lea stat membru ONU, la fel, membru în Uniunea Africană şi în alte organizaţii subregionale? La nivel administrativ, pentru moment, există un guvern funcţional, un preşedinte ales în perioada de dinainte de referendum, Salva Kiir, care este o personalitate amplu recunoscută. În acelaşi timp, există mici tensiuni între comunităţi, poate inerente unor astfel de procese de aşezare a unei societăţi care a apucat-o foarte recent pe un drum independent.
Comunitatea internaţională va continua să monitorizeze evoluţiile economice şi politice din Sud şi să acorde sprijin prin programe de asistenţă economică şi administrativă?
Da, există o responsabilitate mare în sensul acesta şi cred că este logic. În momentul în care îţi asumi răspunderea de a sprijini acest proces politic, care până acum a mers bine, în principal datorită faptului că nu au fost violenţe, trebuie să îţi asumi continuarea acestui sprijin şi după înfăptuirea a ceea ce, încă de la început, era indicat ca deznodământ al acţiunii tale. Deci şi în perioada postreferendum, perioadă care este foarte sensibilă, de construire instituţională, sprijinul se anunţă important. Evident şi autorităţile din sudul Sudanului au propria răspundere pentru opţiunile politice şi economice. Până acum, semnalele converg în direcţia faptului că, atât Statele Unite, cât şi statele europene vor sprijini procesul de construcţie democratică instituţională, economică. Şi sunt foarte multe de făcut. Infrastructura este precară. Entuziasmul oamenilor este însă foarte mare. Acest entuziasm va trebui acompaniat şi de un sprijin masiv, absolut necesar.
Cât timp ai stat în Sudan?
În total, două luni. A fost interesant pentru că am reuşit să călătorim foarte mult. Am mers în Sud, dar şi în zona de confluenţă între Nordul preponderent arab şi Sudul predominant african negru, creştin. Sunt zone de confluenţă, cum sunt zonele Abyei, Kadugli, Nilul Albastru, al căror statut este încă incert. În mod ideal, ar fi trebuit ca viitorul acestor regiuni să fie stabilit împreună cu referendumul pentru independenţa Sudului. Aceste zone rămân încă destul de sensibile, fiind revendicate de ambele părţi, şi de Nord, şi de Sud.
Sudanul a fost condominium britanic şi egiptean. Unde ai fost, în Khartoum şi în zonele din Sud, ai găsit reminiscenţe ale perioadei colonialiste?
Da, ele există. Din punct de vedere arhitectural, este foarte greu să îţi dai seama. Khartoumul este un oraş foarte eterogen, care a evoluat foarte mult în ultimii 5-6 ani. Cartiere întregi au apărut practic în câţiva ani. Zona veche conţine un număr de străzi pe care, dacă te plimbi, simţi aerul britanic în unele zone, dar în altele te afli parcă la ţărmul Mediteranei. Se pare că a existat aici şi o comunitate destul de numeroasă în cartierul vechi de greci, italieni şi armeni, în principal comercianţi. Totuşi, Khartoumul a fost o zonă de convieţuire între creştini şi musulmani, încă din timpuri străvechi. În Juba, am cunoscut un cetăţean grec care ar fi vrut să voteze pentru referendum deoarece, spunea el: „eu m-am născut aici, iar părinţii mei, cu toate că erau greci la origine, au lucrat în Juba şi Khartoum, erau tot comercianţi, aveau prăvălii aici“. Şi chiar a solicitat să voteze. Totuşi, condiţiile de eligibilitate erau destul de restrictive şi, până la urmă, nu a avut sorţi de izbândă. Dar se simţea sud-sudanez.
Cum circulă informaţia acolo? Există mijloace de informare, ajung ele şi în mediul rural?
Nivelul de educaţie este destul de ridicat. Dacă în anii ′70-′80, absolvenţii de studii superioare reuşeau să termine facultatea în ţări precum România, şi în general în străinătate, acum există două universităţi mari în capitala Khartoum, dar am văzut şi o universitate în Sud, în oraşul Wau, din regiunea Bahr el Ghazal. Totuşi, diferenţa dintre o universitate din Khartoum şi cea pe care am văzut-o în Sud este imensă, în termeni de resurse umane, materiale ş.a.m.d. În Khartoum, există o elită care este foarte bine educată. Accesul la Internet există, e adevărat, cu întreruperi, din cauza penelor de curent. În toată această perioadă, în special în Khartoum, dar şi în orăşele mai mici, toată lumea se uita la Al Jazeera în limba arabă, la ce se întâmpla în Tunisia, în Egipt. Tinerii din Sudan, ca şi tinerii din toată zona, au conturi pe Facebook şi pe alte reţele de socializare, au aproape aceleaşi preocupări şi interes pentru cunoaştere şi pentru deschidere ca alţi tineri din regiune. În sensul acesta, accesul la formele de comunicare, cel puţin în oraşele mari, este pregnant. Au existat şi câteva mişcări de stradă ale studenţilor, chiar în perioada în care eram acolo, dar care au fost destul de rapid descurajate.
Ce relaţii există între Sudan şi România?
Am fost surprins să văd că în Sudan există o asociaţie foarte activă a absolvenţilor de studii universitare din România, de dinainte de 1989. Sunt cam 15.000 de astfel de absolvenţi care s-au organizat într-o asociaţie, au un sediu, sunt foarte entuziaşti. O foarte mică parte dintre ei sunt căsătoriţi cu românce. O altă parte încearcă să revină în România, în vizită. Dar, din păcate – şi nu este singura ţară din zonă care se confruntă cu probleme de genul acesta – e destul de dificil să obţină vize de România, în acest context nou european. O parte dintre ei ar fi foarte interesaţi să întreţină relaţii de afaceri cu România. Însă aici probabil intervine inerţia sau lipsa posibilităţii de a concretiza prin afaceri relaţii şi predispoziţii bune, care există în anumite ţări. De exemplu, există şi în alte ţări africane absolvenţi din anii ′70-′80 care acum au ajuns la momentul maturităţii, în termeni de „investiţie“, iar majoritatea lor se află în poziţii cheie la nivel guvernamental, în mediul de afaceri sau sunt medici, ingineri ş.a. şi au toată deschiderea de a veni în România, de a lucra cu români. Dar undeva toată această înclinaţie, toată această predispoziţie benevolentă se blochează.
Cum ai aflat despre ei?
Prin ambasadorul nostru de-acolo, care ţine legătura cu ei. Ceea ce este realmente lăudabil e că au obţinut singuri un teren, şi-au construit din resurse proprii un sediu. Am participat chiar şi la un eveniment al acestei Asociaţii de Prietenie Sudanezo-Române. Am fost impresionat, erau câteva sute de oameni acolo, cu familiile. Majoritatea vorbesc româneşte, iar ce m-a frapat e că păstrează încă accentul specific zonei în care se află universităţile unde au terminat – Iaşi, Cluj etc.
Asociaţia este privată de un fond de carte. Ar dori să constituie acolo o bibliotecă, atât cu cărţi de beletristică, dar şi cu manuale, pentru că parte dintre ei ar vrea ca şi copiii lor să înveţe limba română. Aşa că noi am lansat un apel către guvern, la Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Nu ştim dacă se vor găsi acolo resursele, dacă ele pot fi obţinute din partea unor edituri care ar avea manuale ce nu se mai află neapărat în uz acum sau cărţi care nu s-au vândut, însă cred că ele ar putea să constituie o bază pentru biblioteca acestei iniţiative inimoase din Khartoum. Şi profit de ocazie să spun că oricine altcineva care doreşte să sprijine acest demers este binevenit.
* * *
Acordul de pace
Acordul de Pace Global reprezintă un set de acorduri care a culminat cu cel semnat între SPLM (Mişcarea de Eliberare Populară din Sudan) şi guvernul sudanez, la 9 ianuarie 2005. Acesta prevedea: încheierea războiului civil dintre Nord şi Sud, guvernare democratică şi împărţirea veniturilor provenite din vânzările de petrol. De asemenea, acordul a stabilit calendarul pentru organizarea referendumului privind independenţa Sudanului de Sud.
Referendumul
Referendumul pentru independenţa Sudanului s-a desfăşurat în perioada 9-15 ianuarie 2011. La urne au participat aproximativ 4 milioane de alegători, dintre care peste 99% s-au pronunţat în favoarea secesiunii. Rezultatul a fost recunoscut de preşedintele al Bashir şi de autorităţile de la Khartoum. Noul stat, Sudanul de Sud, îşi va declara independenţa la 9 iulie a.c. şi va avea capitala la Juba.
* * *
Interviu realizat de CRISTINA SPĂTĂRELU şi RĂZVAN BRĂILEANU
