Pe aceeași temă
Aniversarea a o sută de ani de la naşterea lui Cioran a coincis cu o funambulescă licitaţie a manuscriselor sale româneşti. Ce conţine acest fond, ce valoare are?
Am să enumăr cele patru categorii mari de documente care au alcătuit fondul licitat. Şi o voi face în ordinea importanţei lor: 1) Manuscrisele celor şase cărţi ale lui Cioran scrise în limba română, ultima, Îndreptar pătimaş, rămasă inedită până în 1991, când a fost publicată la Humanitas. Tot aici aş menţiona filele disparate conţinând însemnări inedite, neprinse de Cioran în niciunul dintre volumele româneşti. 2) Scrisori din străinătate, scrise cele mai multe în limba română, începând cu anul 1933, când Cioran ajunge la Berlin cu o bursă a Fundaţiei „Alexander von Humboldt“, şi terminând cu scrisorile din anii 1960. Ele sunt adresate în principal familiei rămase în România şi, câteva, unor prieteni din ţară. 3) Conspecte (fişe de lectură) din perioada studenţiei, aşadar dintre 1928 şi 1932. 4) Diplome, permise, acte de identitate.
Această „arhivă românească“ s-a alcătuit în mod firesc, din adunarea hârtiilor care ne însoţesc viaţa: certificate de naştere, diplome de studii, permise de biblioteci, carnete de student, mă rog, tot ce se strânge prin sertare în prima parte a vieţii unui om. Dar, în cazul lui Cioran, care „se antrenează“ de la o vârstă fragedă pentru a deveni scriitor şi care devine autor de cărţi începând cu vârsta de 23 de ani, fireşte, existau şi acele manuscrise pe care le-am amintit. Toate acestea rămâneau, de fiecare dată când Cioran părăsea România, în locuinţa din Sibiu a părinţilor, cea de pe strada Tribunei nr. 11. Iar de acolo, după moartea părinţilor, au fost purtate peste ani, dintr-o locuinţă în alta, de fratele său din Sibiu, Aurel Cioran.
Cum a fost inventariat acest fond în vederea licitaţiei?
O excelentă descriere a lui se află în catalogul licitaţiei şi ea a fost posibilă graţie muncii unui cercetător, Aurelian Demars, care lucrează şi pe lângă Biblioteca „Jacques Doucet“, locul în care au fost depuse de către Simone Boué, legatara lui Cioran, toate manuscrisele franceze ale lui Cioran. Pentru a trece în revistă manuscrisele româneşti ale lui Cioran, Aurelian Demars a fost la Sibiu, în fiecare an începând din 2005, cu un coleg din Paris şi alţi doi profesori francezi stabiliţi la Sibiu. Toţi patru au fost în mai multe rânduri în casa din strada Dealului în care a rămas văduva lui Aurel Cioran. Aici s-a aflat până mai adineauri acea parte din arhiva lui Cioran pe care Aurel Cioran o donase deja formal Bibliotecii „Astra“ din Sibiu, dar pe care o mai ţinea acasă, urmând ca ea să fie remisă Bibliotecii după moartea sa.
Dacă am înţeles bine, toată arhiva aflată în posesia lui Aurel Cioran ar fi urmat, potrivit dorinţei lui Cioran şi a fratelui său, să fie donată Bibliotecii „Astra“. Cum se face că, după moartea lui Aurel Cioran, o parte din arhivă a rămas în casă şi, în loc să ia drumul Bibliotecii, a ajuns la Paris?
Văduva lui Aurel Cioran, Eleonora Cioran, a trecut peste dorinţa exprimată testamentar a soţului ei şi, după moartea lui, a continuat să păstreze manuscrisele acasă, iar apoi, la 13 ani după deces (anul trecut), le-a vândut, pentru suma de 36.000 euro, directoarei editurii L´Herne, Laurence Tacou (de la ea ştim cifra achiziţiei), care, la rândul ei, beneficiind de lipsa de experienţă a licitatorilor români, a obţinut la capătul licitaţiei nesperatul preţ de 406.000 euro.
Cum vă apare acest deznodământ?
În raport cu dorinţa celor cărora le-au aparţinut manuscrisele (cei doi fraţi Cioran căzuseră de acord asupra locului donaţiei), tot ce s-a întâmplat este teribil din punct de vedere moral, dar şi din punct de vedere strict juridic. Aurel Cioran, prin testamentul său din 8 iulie 1997 (avea să moară la trei-patru luni după aceea), scria textual (mi-a lăsat o copie după testament, tocmai pentru a-i cunoaşte ultima dorinţă legată de manuscrise):
„Întreaga mea avere mobilă şi imobilă ce voi avea la decesul meu, o testez soţiei mele Cioran Eleonora Emilia, născută Popescu, cu acelaşi domiciliu ca al meu şi pe care o institui astfel ca legatara mea universală.
Precizez însă că face excepţie de la această dispoziţie testamentară donaţia făcută de mine Bibliotecii „Astra“ Sibiu, constând din volume de cărţi, manuscrise şi alte înscrisuri, care în prezent se găsesc în custodia mea, la domiciliul meu arătat mai sus şi care sunt deja proprietatea bibliotecii, urmând a fi preluate de aceasta şi în folosinţă, după decesul meu“ (subl. mea).
Aşadar, Aurel Cioran a făcut donaţia în timpul vieţii, a ţinut apoi „în custodie“ manuscrisele acasă (ele erau deja – prin donaţie – proprietatea Bibliotecii „Astra“), gândindu-se că, potrivit testamentului, ele vor intra în posesia proprietarului imediat după moartea sa. Numai că legatara universală a încălcat testamentul, a reţinut manuscrisele şi, ulterior, le-a vândut. În cazul în care nu există un testament ulterior celui din 8 iulie 1997 (şi după ştiinţa mea nu există), care să prevadă testarea expresă către soţie a manuscriselor, ne aflăm în faţa unui furt. Iar dacă nu există o succesiune din care să rezulte că Eleonora Cioran este proprietara manuscriselor, atunci rezultă că Laurence Tacou a cumpărat de la Eleonora Cioran şi a vândut apoi la Paris un bun furat.
* * *
Testament
„Întreaga mea avere (...) o testez soţiei mele Cioran Eleonora Emilia (...) pe care o institui astfel ca legatara mea universală. Excepţie (...) este donaţia făcută de mine Bibliotecii «Astra» Sibiu, constând din volume de cărţi, manuscrise şi alte înscrisuri, care în prezent se găsesc în custodia mea, la domiciliul meu arătat mai sus şi care sunt deja proprietatea bibliotecii, urmând a fi preluate de aceasta şi în folosinţă, după decesul meu.“
Escrocherie
Văduva lui Aurel Cioran, Eleonora Cioran, a trecut peste dorinţa exprimată testamentar a soţului ei şi, după moartea lui, a vândut manuscrisele pentru 36.000 euro directoarei editurii L´Herne, Laurence Tacou, care a obţinut la licitaţie 406.000 de euro. Dacă nu există un testament ulterior celui din 1997 (şi după ştiinţa mea nu există), care să prevadă testarea expresă către soţie a manuscriselor, ne aflăm în faţa unui furt.
* * *
Acum traseul manuscriselor este cunoscut: cumnata lui Cioran a ţinut morţiş să le vândă, deşi iniţial a afirmat că i-au fost „sustrase“. Laurence Tacou vine la Sibiu „la solicitarea insistentă a doamnei Cioran“ (cf. comunicatul de presă al lui Laurence Tacou din 14 aprilie 2011). Dar, iată, exista un testament şi el nu a fost respectat. Cine ar trebui să atace această nerespectare a testamentului?
Cel păgubit, proprietarul, Biblioteca „Astra“. L-am sunat zilele trecute pe directorul Bibliotecii, d-l Onuc Nemeş, pentru a-l întreba de ce totuşi „Astra“ nu a revendicat vreme de 14 ani ceea ce de drept îi aparţinea. Am primit un răspuns stupefiant: „Să ne bucurăm că ele au ajuns în cele din urmă în ţară“. Splendidă gândire managerială! Mă bucur, aşadar, că proprietatea Bibliotecii „Astra“ se află acum în proprietatea Bibliotecii Academiei! Apoi a evocat vârsta înaintată a doamnei Cioran: 86 de ani. Numai că în urmă cu 14 ani, când a murit Aurel Cioran, legatara universală avea 72 de ani, iar îndatoririle testamentare (cum, de altfel, nici caracterul) nu ţin, oricum, de vârstă.
Întrucât la licitaţia de la Paris s-a ajuns la o sumă incredibilă chiar şi pentru cea care le-a vândut, Laurence Tacou, s-ar zice că nu doar trecutul lui Cioran e deocheat, ca s-o citez pe Marta Petreu, ci şi posteritatea lui Cioran e deocheată. Ce-ar fi spus Cioran?
Ar fi exclamat „C´est inouï!“ (asta spunea de câte ori auzea o poveste incredibilă) şi şi-ar fi trecut mâna prin păr – acesta era gestul prin care marca Cioran neputinţa în faţa spectacolului stupefiant pe care i-l oferea necontenit specia umană. Şi-ar mai fi amintit, neîndoielnic, de clipele de mizerie ale vieţii sale, de momentele în care scria acele cărţi poştale către cei de acasă şi în care, la Paris fiind, îşi punea problema ce va mânca în ziua aceea. Aceste documente ale mizeriei cioraniene au fost vândute acum la Drouot cu mii de euro bucata. Să vă dau câteva exemple. Iată, cartea poştală din 15 februarie 1946 (către părinţi; Cioran are 35 de ani): „Continui să mănânc la cantină...“; 25 iunie 1948: „De o lună de zile fac o cură de lapte ce nu mă costă nimic; e împărţit gratuit la studenţi.“ Când bursa cu care Cioran sosise la Paris ia sfârşit, în 1945, situaţia sa materială ajunge disperată. Primeşte pachete (uneori şi bani) de la părinţi, iar alteori e ajutat de câte un amic sau este invitat la masă. Iată alt fragment din scrisoarea către părinţi din 8 septembrie 1946: „Deşi n-am spirit practic, am început să văd lucrurile aşa cum sunt, şi experienţa şi lipsa de iluzii m-au făcut mai adaptabil şi mai conciliant. Un prieten mi-a dat bani şi sper că va continua
să-mi dea. E un om generos care în plus mă invită la masă cu lume bună. Singurul contra-serviciu pe care mi-l cere e să susţin conversaţia, unde cred că sunt realmente priceput. Dacă eram tăcut din fire, muream de mult de foame“.
De fapt Cioran a trăit mai toată viaţa (cărţile de la Gallimard au început să se vândă mai bine după ce împlinise vârsta de 70 de ani, în rest lua avansuri modice pentru titluri care nu depăşeau două-trei mii de exemplare) din leafa de profesoară de liceu a Simonei Boué. Ea a fost adevărata „bursă“ a vieţii lui Cioran. Iar Simone Boué mi-a relatat următoarele într-un interviu din 18 noiembrie 1994, publicat în urmă cu un an-doi în România literară:
„În perioada aceea [către sfârşitul războiului; nota mea] Eliade îi trimitea pachete din Portugalia... [Eliade lucra atunci la consulatul din Lisabona; nota mea] Şi în pachetele pe care le primea se găseau mai ales ţigări Camel. Ei bine, cu un pachet de ţigări pe care îl vindea la uşa unui bar de noapte, Cioran putea să-şi plătească chiria pe o lună. Extraordinar, nu?“ Vi-l imaginaţi pe Cioran vânzând ţigări în faţa unui bar? Şi tot Simone Boué, puţin mai încolo:
„Adevărul e că am trăit din foarte puţin. Ne mai permiteam, când şi când, să călătorim, dar în condiţii cu adevărat incredibile. Nu aveam bani să tragem la niciun hotel... Eu îmi ziceam că am putea, totuşi, să cheltuim câte ceva, însă Cioran nu voia, era, cum să spun?, foarte «spartan»“.
Da. Incredibil! Şi e cu atât mai impresionant când te gândeşti că suma obţinută la licitaţie i-ar fi ajutat pe amândoi să trăiască decent întreaga viaţă.
Nu cred că aşa se pune problema. Ţine de multe ori de destinul marilor creatori să moară de foame în timpul vieţii şi să-şi îmbogăţească urmaşii din clipa în care steaua lor urcă vertiginos în posteritate. Numai că aici nu e vorba de urmaşi: cumnata lui Emil Cioran nu e urmaşa lui Cioran nici prin voinţa acestuia, nici prin Simone Boué, legatara universală a lui Cioran, nici măcar prin voinţa fratelui lui Cioran, Aurel, soţul ei. Nimeni din familia Cioran nu i-a lăsat Eleonorei Cioran nimic în privinţa operei lui Cioran: nici drepturi de publicare, nici manuscrise sau documente cioraniene. Asta e partea gravă a întregii poveşti: mişcarea manuscriselor lui Cioran, după moartea fratelui, atât în România, cât şi din România în Franţa – în cazul în care, repet, nu există un testament ulterior celui din 8 iulie 1997 şi explicit orientat către Eleonora Cioran în privinţa manuscriselor cioraniene – nu s-a produs pe un teren legal.
* * *
Ilegalităţi
Cumnata lui Emil Cioran nu e urmaşa lui Cioran nici prin voinţa acestuia, nici prin Simone Boué, legatara universală a lui Cioran, nici măcar prin voinţa fratelui lui Cioran, Aurel, soţul ei. Nimeni din familia Cioran nu i-a lăsat Eleonorei Cioran nimic în privinţa operei lui Cioran: nici drepturi de publicare, nici manuscrise sau documente cioraniene. Grav este că mişcarea manuscriselor lui Cioran nu s-a produs pe un teren legal.
Necredibilă
Ce credibilitate pot avea vorbele cuiva care astăzi spune că manuscrisele Cioran i-au fost furate de către Laurence Tacou, iar, a doua zi, ameninţată cu un proces, îşi cere scuze şi recunoaşte că a încasat 36.000 euro? Drepturile băneşti provenite din publicarea la Humanitas a operei româneşti s-au vărsat în bursele Cioran, iar drepturile rezultate din publicarea la Gallimard au mers la bursele Cioran acordate în Franţa.
* * *
Ce credeţi despre reîntoarcerea în România a manuscriselor? Despre faptul că un particular, şi nu o instituţie a statului, le-a cumpărat şi pe urmă le-a donat?
Se vede ce cred din cele spuse înainte. O instituţie a statului nu le-ar fi putut cumpăra fără să ceară Eleonorei Cioran dovada posesiunii bunurilor mobile (a manuscriselor) potrivit masei succesorale. Or, înţeleg că văduva lui Aurel Cioran a făcut o ofertă de vânzare Ministerului Culturii pe vremea când acolo se afla Toader Paleologu. E ciudat că ministerul nu a cerut ofertantului titlurile de proprietate asupra documentelor care, cu această ocazie, au fost evaluate.
Aţi cunoscut-o pe cumnata lui Cioran? Dar pe fiu, Stavrescu? Ce relaţii aveau cu Cioran?
I-am cunoscut în măsura în care făceau parte din viaţa lui Aurel Cioran cu care, prin Constantin Noica, la început, apoi direct, am avut o excelentă relaţie. După moartea lui Aurel Cioran, relaţia cu văduva lui s-a deteriorat, pentru că îi era foarte greu să accepte că, pe linia Emil Cioran, nu avea niciun statut de „urmaş“. Mi-a cerut la un moment dat să împart bursele Cioran, provenite din drepturile de publicare a cărţilor româneşti în România, între ea şi studenţi.
Or, toate drepturile de publicare după moartea lui Cioran, inclusiv pentru cărţile româneşti, se aflau la Simone Boué, iar după moartea ei, la Centre National du Livre, instituţie subordonată Ministerului Culturii din Franţa.
Cioran nu s-a raportat niciodată la ea şi la fiul ei altfel decât cu politeţe. Când îţi iubeşti fratele şi îl revezi după decenii de absenţă, îi preiei pe cei din jurul lui ca pe o fatalitate. Tot ce pot să-mi imaginez este că ar fi fost îngrozit să vadă prin ce mâini au trecut şi ce s-a întâmplat cu manuscrisele acelea în care el îşi pusese viaţa.
Doamna Eleonora Cioran nu prea vă simpatizează, spune că nu aţi acordat bursele Cioran. Despre ce e vorba?
Cum spuneam. Doamna Eleonora Cioran nu are niciun statut care să-i permită să ceară socoteală în privinţa burselor Cioran. Raportările privind bursele Cioran din România se fac numai către Centre National du Livre, legatarul universal al lui Cioran.
Afirmaţia privitoare la bursele Cioran, făcută de Eleonora Cioran în interviul cu Robert Turcescu, este calomniatoare în cel mai înalt grad şi ea va face obiectul unei notificări prin avocat din partea mea. Dar ce credibilitate pot avea vorbele cuiva care astăzi spune că manuscrisele Cioran i-au fost furate de către Laurence Tacou, iar, a doua zi, ameninţată cu un proces, îşi cere scuze şi recunoaşte că a încasat 36.000 euro? De altfel, afirmaţia privitoare la burse a fost prompt amendată de intervenţia în emisiunea lui Turcescu a unuia dintre bursierii Cioran – d-l Cătălin Cioabă –, al cărui gest plin de nobleţe ţin să-l omagiez şi aici.
Spre ştiinţa dumneavoastră, vă pot spune că toate drepturile băneşti provenite din publicarea la Humanitas a operei româneşti a lui Emil Cioran după moartea lui Aurel Cioran s-au vărsat în bursele Cioran, în vreme ce drepturile rezultate din publicarea operei franceze au mers la Gallimard şi, de acolo, la bursele Cioran acordate în Franţa. Iată câteva nume ale bursierilor Cioran din România, studenţi, doctoranzi sau doctori în filosofie, cu toţii oameni cu preocupări specializat-culturale, care treceau prin perioade de indigenţă materială şi care nu şi-ar fi putut duce tezele sau lucrările la capăt fără acest ajutor: Roxana Albu, Gilda Truică, Gabriel Cercel, Cristinel Ciocan, Laura Pamfil, Cătălin Cioabă, Roxana Zamfirache, Laura Sauchea, Pierre Otal, Cristian Mladin... Există statele de plată către bursieri şi semnăturile lor pe ele de-a lungul anilor.
Nu mi-aţi răspuns la întrebarea privind valoarea manuscriselor Cioran scoase la licitaţie la Paris.
Lumea e înclinată să le dea o valoare pornind tocmai de la componenta bănească a recentei lor aventuri. Am auzit şi ceva, stupefiant, în sens invers, rostit prin gura d-lui Cristoiu, tot în emisiunea lui Robert Turcescu, cum că manuscrisele acestea n-au nicio valoare, de vreme ce e vorba de lucrări publicate şi că, oricum, el nu ar fi dat nici măcar 1 euro pe ele. Ca şi cum, dacă am avea manuscrisele pieselor lui Shakespeare, ele nu ar avea nici o valoare, dat fiind că Shakespeare e publicat.
Adevărata valoare a manuscriselor cioraniene (ca şi a celor eminesciene, de pildă) stă în cantitatea de viaţă şi de moarte adunată în ele. Le-am avut multă vreme în mână pe toate. Sunt scrise sur le vif, în stare de ecorşaj, sunt scrise de un om care a trăit pentru noi toţi laolaltă, care a disperat, a plâns, a sângerat, a murit, a reînviat la capătul unor zile şi nopţi care nu fac parte din lotul obişnuit al nostru, al oamenilor. În ele e materializată calitatea unui timp al vieţii care aparţine unicatelor omenirii.
De-asta sunt ele valoroase, infinit valoroase şi neexprimabile în cifre şi bani. Şi de-asta mă năpădeşte melancolia când mă gândesc prin ce mâini au trecut. Toată lumea s-a liniştit, aici, spunându-şi: „Ce importanţă are tot ce-a fost? Bine că s-au întors în ţară!“. Dar nu e chiar aşa. Ele s-au încărcat, în lumea celor nevăzute, de urâţenia acestei saga a profitorilor.
Ştiu de la Ileana Mălăncioiu, dar se pare că Jebeleanu ar fi spus-o, o vorbă: când moare un scriitor, el ar trebui îngropat cu toate neamurile lui. Ce credeţi?
Ştiţi, când murea un faraon, chiar era îngropat cu soţiile şi sclavii lui. Se socotea că toţi aceştia nu mai aveau raţiuni de a trăi după ce cunoscuseră măreţia stăpânului-zeu. Viaţa devenea neînsemnată fără prezenţa lui, nimeni nu se mai putea ridica până la înălţimea Lui şi atunci la ce bun să mai trăieşti într-o lume care, fără El, devenea deodată pitică? Poate că cei care suportau imolarea chiar aşa gândeau. Aici, în cazul celor mai mulţi dintre marii scriitori, lucrurile arată altfel. Urmaşii trăiesc ca să-ţi diminueze fiinţa postumă cu cupidităţile şi vanităţile lor. Şi totul sub masca „slujirii numelui“ marelui dispărut. Această retorică a apărut, dacă vă uitaţi atent la declaraţii, şi în discursul sibian, şi în cel parizian.
* * *
Valoarea
Adevărata valoare a manuscriselor cioraniene stă în cantitatea de viaţă şi de moarte adunată în ele. Sunt scrise sur le vif, în stare de ecorşaj, scrise de un om care a trăit pentru noi toţi laolaltă, care a disperat, a plâns, a sângerat, a murit, a reînviat la capătul unor zile şi nopţi care nu fac parte din lotul obişnuit al nostru, al oamenilor. În ele e materializată calitatea unui timp al vieţii care aparţine unicatelor omenirii.
Scrisoare 1946
„Deşi n-am spirit practic, am început să văd lucrurile aşa cum sunt şi experienţa şi lipsa de iluzii m-au făcut mai adaptabil şi mai conciliant. Un prieten mi-a dat bani şi sper că va continua să-mi dea. E un om generos care în plus mă invită la masă cu lume bună. Singurul contra-serviciu pe care mi-l cere e să susţin conversaţia, unde cred că sunt realmente priceput. Dacă eram tăcut din fire, muream de mult de foame.“
* * *
Interviu realizat de RODICA PALADE.
Citeste si despre: Emil Cioran, manuscrise, fond de carte, licitatie, Paris.
