GABRIEL LIICEANU: Securitatea şi rutina răului

Interviu Realizat De, Andreea Pora | 12.11.2013

Pe aceeași temă

Ați căutat explicația răului în volumul Dragul meu turnător. Ați găsit-o?

Atât cât poate mintea noastră să găsească explicația a tot ce e mai rău în istoria speciei umane: răul. Ultimele două capitole sunt dedicate acestei probleme. Specia umană, în substratul ei biologic, este o specie cu un grad foarte înalt de agresivitate intraspecifică. Asta a spus-o un biolog de talia lui Konrad Lorenz. O agresivitate intraspecifică, spune Lorenz, comparabilă numai cu cea a șobolanilor, care se întreucid pe clanuri, pe familii, total opusă comportamentului intraspecific al gâștelor sălbatice, caracterizat prin grija pentru fiecare individ al speciei, prin solidaritate, compasiune etc. Un adevărat „comportament creștinesc“ la scara animală. În cazul omului, comportamentul gâștelor lorenziene nu poate fi indus decât prin civilizație, prin coduri religioase și morale, sabotate la tot pasul de-a lungul istoriei de răbufniri ale fondului intraspecific agresiv. Adevărul sintagmei homo homini lupus apare atunci la lumină în toată grozăvia lui.

Ei bine, credința mea e că, folosind ideologia ca armă („lupta de clasă“), comunismul a reușit să evacueze în zece ani câteva milenii de morală iudeo-creștină care creaseră – asta fiind cea mai importantă invenție a speciei umane – conștiința.

 

Dar ce e conștiința? A te „perpeli“, așa cum spuneți în carte?

E faptul de a-ți păsa. Faptul de a nu-ți fi indiferent rezultatul acțiunilor tale asupra altora, a semenilor tăi, a celorlalți asemenea ție. De a avea, spun eu, tranzitivitatea gestului propriu, de a-ți reprezenta ce produce el în cel pe care-l vizează. Conștiința e modul prin care oamenii au reușit să învingă comportamentul egoist cel mai cras (care poate merge de la însușirea hrăpăreț-animalică a bunului celuilalt până la uciderea lui) și să-l înlocuiască cu un comportament compasiv: mila, venirea în ajutor, binefacerea, grija, iubirea, facerea deliberată a binelui, punerea în slujba celorlalți etc. Conștiința morală a apărut în Vechiul Testament (vezi legământul de pe muntele Sinai) și s-a rafinat și sistematizat în Noul Testament. Iar apoi, când s-a secularizat, în iluminismul secolului XVIII, și a devenit conștiința morală a filozofilor, ea a rămas înscrisă în fibrele comportamentului uman într-o formă laică, dar păstrând în conținut urma originii ei explicit-religioase. Altfel spus, Dumnezeu a continuat să existe chiar și după ce a fost ucis. Asta înseamnă că, atunci când facem ceva rău, ne perpelim chiar și dacă nu credem că există un tribunal extramundan în fața căruia vom da seama.

Acest tribunal, fictiv sau nu, a dispărut în comunism. În comunism „s-a dat drumul la crimă“ în numele unei ideologii a urii. Dacă celălalt nu mai e seamănul, ci dușmanul, a-l ucide e un lucru bun, nu unul rău și condamnabil. Ăsta, cred eu, este mecanismul răului care a făcut cu putință răul în comunism și care a permis apariția unei categorii de mutanți: oamenii care nu se mai perpelesc interior când fac răul. Ba chiar îl fac sistematic. Uneori, convinși că excluzând, prigonind, ucigând fac binele (comunismul fanatic, mânat de crez ideologic). Alteori, nefiind vorba de niciun crez (și acesta e cazul comunismului în România, unde n-a existat o cultură politică a stângii), dar aliniindu-se răului istoric și făcând răul din lichelism, fără nicio altă credință decât credința în binele propriu obținut pe spezele răului făcut altora.

 

Să înțeleg că așa ați explicat în Dragul meu turnător funcționarea întregii instituții a Securității și comportamentul informatorilor, cel puțin al celor cu care ați avut dumneavoastră de-a face?

Întocmai. Am pornit de la cazul particular al informatorului din dosarul lui Noica și din dosarul meu (Octavian Chețan) și de la faptul, interesant simbolic, că era „specialist în ateism științific“.

Mie mi se pare că nimeni dintre cei care s-au întâlnit cu imaginea lor pusă pe masa de disecţie a Securităţii n-ar trebui să tacă. Fiecare bucăţică din această experienţă satanică, oricât de măruntă ar fi ea, ar trebui adusă în conştiinţa celorlalţi, împreună cu cei care, pierzându-şi calitatea de «seamăn», au făcut-o cu putinţă.

Ce v-a șocat cel mai tare citind dosarul?

Faptul că angajații Securității își permiteau să-ți studieze viața în toate detaliile cu lupa, ca a unei gâze mizerabile, pe care nu dai doi bani. Făcând asta, se așezau foarte sus, își arogau drepturi infinite, de supraoameni, în vreme ce pe tine te așezau foarte jos, undeva unde erai la totala lor discreție. Și că asta era o practică care se putea exersa împotriva oricărui membru al societății. Disprețul în numele puterii, un dispreț ucigător. Gândiți-vă în ce schemă a societății ne băgaseră pe toți: în mintea celor câtorva sute de mii de oameni care aveau puterea, societatea se împărțea în două categorii: pe de o parte ei, deținătorii absoluți ai puterii, care-și puteau deci permite orice, pe de altă parte, noi, 20 de milioane de indivizi care își pierduseră complet demnitatea umană și cu care se putea face orice. Și cu care s-a făcut orice.

În rest, prin dosar circulau prostia, absurdul, limba de lemn, ticăloșia. Și îți săreau în ochi disproporția dintre mijloacele folosite și caracterul derizoriu al „obiectivului“, uriașa risipă de bani pe care o presupunea instituția Securității, măcinarea absurdă a vidului vieților noastre etc. etc.

 

Doar pentru dumneavoastră, un „prăpădit“ de filozof, s-a pus în mișcare un colosal angrenaj. Care era utilitatea finală? Supraviețuirea sistemului? Securitatea demonstra „Stăpânului“ că e utilă, că își merită răsplata?

Era și asta. Securitatea avea nevoie în permanență de „dușmani“ ca să-și justifice existența. Dar în cazul meu, al nostru, al celor care-l frecventam pe Noica, mai era ceva: Noica te învăța „gândirea pe cont propriu“ și asta spre deosebire de „gândirea prin delegație“, gândirea standardizată a Partidului, însoțită de o limbă de lemn corespunzătoare, de la care, în mod oficial, nu era permisă nicio abatere. Gândirea și expresia care nu mai purtau uniformă erau periculoase, trebuiau sancționate. Erau forme de stridență care atrăgeau atenția și care deranjau. La Institutul de Filozofie la care lucram eu, aceste stridențe erau ușor de perceput, iar „dragul meu turnător“ și ceilalți câțiva ca el cu asta se ocupau: erau agenți ai „gândirii prin delegație“ și semnalau Securității abaterile de la canonul ideologic și de la limba de lemn. Aceste abateri erau numite, cu un termen generic și care în dosar are o funcție „tehnică“ și, în final, penală, idealism. Iar cine era „idealist“ în pasul al doilea devenea „dușman“. Și asta independent de faptul că scrierile noastre apăreau cu voia cenzurii. Era vorba de lumi paralele. Publicam articole și cărți trecute prin filtrul cenzurii (al Consiliului Culturii și Educației Socialiste), dar în culise, în dosarele Securității, luam note proaste și deveneam „dușmani“, reacționari și cu „manifestări ostile la adresa orânduirii sociale și de stat“.

 

„Personajul“ Pătrulescu, securistul care vă „gospodărea“ dosarele, prin vocea căruia vorbiți, spune că „domnișorul Lungeanu cu tot grupul lui de la Păltiniș“ să fie mulțumit că a scăpat doar cu dosar și cu o amenințare care nu făcea decât să „planeze“. „Am făcut-o discret, fără să-i tulbur viața“. Ce v-a „tulburat“ cel mai mult viața atunci?

Asta nu spune el, ci spun eu că spune el, când îi dau, în mod ficțional, cuvântul. Și dacă reușesc să-i dau bine cuvântul, adică „reușit artistic“, înseamnă că ar fi putut foarte bine să spună toate astea. Le spune, ca să zicem așa, în logica personajului. Dar atenție, tot ce spune Pătrulescu, judecat cu dreapta măsură a logicii și moralei, este fie sofistic, fie reprezintă o suită de măgării. Ce-nseamnă că a făcut-o discret? Căci un viol rămâne un viol, chiar dacă victima e tranchilizată.

Și altceva. Problema gravă, în cazul acestor replici inventate, dar verosimile, este că ceea ce se petrecea la Pătrulescu în culisele invizibile ale unui dosar putea oricând să „iasă“ din dosarul de urmărire, să vireze către Direcția Anchete a Securității – așadar să devină „vizibil“ și să se termine cu niște ani de detenție cât se poate de vizibili. Potențialul era lucrul teribil în cazul acestor dosare. Iar „lotul Noica 2“, cum îl numesc, era posibil și plauzibil la o simplă „schimbare de linie“ a Partidului.

Pe de altă parte, „felul discret“ în care se jucau Pătrulescu, Securitatea și informatorii cu viața noastră avea urmări în plan practic. Oricât de discret își întindeau plasa asupra vieții tale, simțeai că erai marginalizat, că „ceva nu era în regulă“ cu tine în social, că fiecare pas profesional se făcea greu. Exista o relație între ce mi se pregătea în culise și felul, de pildă, în care-mi erau oprite articole și cărți la publicare, felul în care, după predarea lucrării de doctorat, mi se amâna cu anii susținerea doctoratului. În institut, în jurul meu, era o atmosferă de hărțuială permanentă. Nu întâmplător, după 25 de ani de cercetare științifică, anul 1989 m-a prins cu ultimul grad în cercetare: cercetător științific gradul III. Nu-mi păsa prea mult, pentru că-l aveam pe Noica și aveam prietenii mei. Altminteri m-aș fi sufocat. Altfel spus, efectele a ceea ce-ți făceau, discret, în culise, se repercutau urât în viața ta. Într-un fel sau altul, îți frângeau destinul. În cel mai bun caz erai îngăduit, erai tolerat, în vreme ce lichelele și mediocrii beneficiau de promoția socială.
 

„NAE“ (Andrei Pleșu), „NICU“ (Constantin Noica) și „NOE“ (Gabriel Liiceanu) în fața vilei de la Păltiniș, în pauza uneia dintre întâlnirile în care, potrivit benzilor de ascultare, discutau „despre mâncare, băutură și femei“ și uneori „despre problema morții și creștinism“.

Același „personaj“ Pătrulescu mai spune că Securitatea nu era pregătită pentru etapa „pașnică“ a luptei de clasă. Totuși, în această etapă „pașnică“ se pregătea, la o adică, cum spuneți, un nou „lot Noica“. Ce se urmărea? Putea reprezenta o mână de intelectuali un pericol real pentru sistem?

A reprezentat lotul „Noica – Pillat“, în 1968, un pericol pentru sistem? „Pericolul“ era un cuvânt foarte vag pentru comuniști. Când ai puterea și te simți ilegitim, vezi pericole la tot pasul. În esența lui leninistă, comunismul este necruțător și veghează. Dușmanul pândește la tot pasul, pericolul este prezent peste tot și, de aceea, trebuie să fii mereu în stare de veghe. Iar „dușmanul“ trebuie „zdrobit“ în mod necruțător. Altminteri, ce regim politic cât de cât normal se poate teme de niște intelectuali umaniști care, prin chiar natura profesiunii lor, se strâng în mici grupuri și citesc sau comentează texte, fie ele poetice, antic-filozofice sau teoretic-literare? Dar, cum spuneam, pe de altă parte, nevoia de uniformă a regimului comunist cere ca totul, absolut totul, să fie sub control. Și mai ales ideile și formularea lor. Andrei Cornea a explicat foarte bine într-un comentariu recent al cărții mele publicat în revista 22 superstiția ideocratică a ideologiei comuniste: credința că ideile au o forță extraordinară, că ele „schimbă“ lumea și că, prin urmare, puterea lor trebuie ținută sub control și monopolizată. Așadar, făcând ce făceam, traducând din Platon sau Heidegger și scriind despre tragic independent de un canon ideologic anumit, eram periculos (și vinovat) fără să știu.

 

Teroarea virtuală – cum funcționa ea? Credeți că era ea resimțită ca atare la „nivel de mase“ sau a devenit doar un argument pentru a justifica lipsa de reacție, colaboraționismul de toate felurile, inclusiv tăcerea?

Nu știu dacă era resimțită „la nivel de mase“, dar sigur fusese indusă la nivel de mase. În masa țărănimii, de pildă, prin colosala brutalitate cu care fusese făcută colectivizarea. Cu țărani schingiuiți, atunci când refuzau să dea de bunăvoie ceea ce agonisiseră o viață. În anii ᾽50, închisorile erau pline de ei. După ce vreme de un deceniu te culci în fiecare seară întrebându-te dacă noaptea oprește în fața casei o mașină cu tipi îmbrăcați în haine de piele care vin și te iau din așternut, frica se instalează în toți porii societății. Ea devine apoi reziduală. Ceaușescu a moștenit de la Dej o societate bine dresată de „perioada violentă a luptei de clasă“ și gata înspăimântată. România de după ᾽65 era o țară în care protestul nu mai putea coagula. Iar făcut individual, el era ineficace, reprezenta o formă de răbufnire repede înăbușită.

Tăcerea? Tăcerea era cu totul altceva decât colaboraționismul, iar la limită, ea ar fi putut deveni și o formă de eroism. Dacă toată lumea ar fi tăcut, nu am fi arătat așa cum arătăm astăzi. O grevă a tăcerii este o imensă manifestație a neparticipării. Grav e că la noi prea mulți au prostituat cuvintele, au devenit activi verbal, s-au grăbit, cum se spunea, „să-și exprime adeziunea“. Partidul avea nevoie tot timpul de „adeziunea oamenilor muncii“, de „angajamente“ și „jurăminte“, de semnături individuale și colective, de „ședințe deschise“ în care ridicai mâna pentru a aproba ceea ce-ți repugna. Diavolul te pune la tot pasul să semnezi, să-ți lași urma olografă a siluirii tale, a schingiuirii tale morale. Pe acest fundal, cel care vine să-și ofere serviciile, care semnează de bună voie, care devine „turnător“ își exhibează toată mârșăvia. Am zis „cel care vine să-și ofere serviciile de bună voie“, în afara oricărui șantaj sau constrângeri nemaipomenite. Căci acesta a fost cazul informatorilor din cartea mea, „Cristian“ sau „Marian“. Făceau răul neconstrânși în vreun fel, îl făceau în vederea binelui propriu. Îl făceau pe spezele răului provocat altuia în mod conștient.

La doi ani de când a început să lucreye la dosarul de Securitate al lui Gabriel Liiceanu, Ion Pătrulescu a fost promovat la gradul de locotenent-colonel.

Așa se explică puținătatea disidenților?

Da. Pentru ca disidenții să existe, este nevoie de o minimă masă critică de fundal, o masă critică latentă a protestului. Nu-ți dai foc în piață în mijlocul unei societăți care ridică din umeri la gestul tău. Sau îți dai pentru că pur și simplu nu mai vrei sau nu mai poți să trăiești, pentru că te sufoci și gata. O faci solitar, cu disperarea ta, cu Dumnezeu în fața ochilor și singur complet pe lume.

 

Ofițerilor de Securitate le acordați ceva mai multă înțelegere, parcă, decât turnătorilor. Îi transformați în personaje, îi umanizați, le dați astfel privilegiul argumentării, justificărilor. Locotenentul major C.A., cel de la capătul kilometrilor de benzi, de exemplu, sau maiorul Ion Pătrulescu, căruia îi dedicați un capitol, În apărarea maiorului Pătrulescu. Turnătorii, în schimb, „Cristian“, alias Octavian Chețan, și „Marian“ sunt judecați aspru, mai rece, nu le acordați circumstanțe atenuante. Căutați să-i înțelegeți, dar nu reușiți. Sunteți „rău“ cu ei, mai rău decât cu securiștii. Îi considerați mai vinovați pe unii decât pe alții?

Există două capitole în carte în care ofițerii de Securitate vorbesc la persoana I. „Înțelegerea“ pentru ei, simpatia despre care-mi vorbiți este simpatia lor pentru ei, nu a mea. Este modul lor (pe care l-am făcut cât mai plauzibil) de a se justifica. Altminteri, ei trebuie să rămână pentru cititorul atent personaje hidoase. Ce dacă-l fac pe locotenentul care transcrie benzile din Intrarea Lucaci să se „îndrăgostească“ de victimele lui? Și eu pot să mă îndrăgostesc de un miel înainte de a-l tăia. Faptul că în carte el ajunge să-i „simpatizeze“ pe cei cărora le violează în permanență viața nu-l face mai puțin ticălos. Am ales, din calcule literare, să-i fac pe cei doi să se denunțe singuri, expunându-și rece și justificativ ticăloșiile. Le-am dat, în mod fictiv, dar verosimil, cuvântul. Despre locotenentul major care ne asculta, pe soția mea și pe mine, în casa noastră, 24 de ore din 24, nu știu nimic. Afară de transcrierile existente în dosar, totul, despre el, este inventat. În capitolul în care-i dau cuvântul lui Pătrulescu, există colaje de elemente reale din biografia lui (i-am putut citi dosarul de ofițer de Securitate la CNSAS) cu lungi discursuri inventate de mine, după lectura unor documente sau manuale de uz intern ale MAI-ului comunist și publicate tot de CNSAS. Au existat câțiva cititori de până acum ai cărții care m-au întrebat cum de am obținut paginile confesive ale celor doi. Mi le-au dat ei? I-am cunoscut, așadar? În ce împrejurări? Se aflau aceste confesiuni în arhiva CNSAS? Scriitoricește vorbind, aceste întrebări m-au flatat.

 

Dar lui Chețan nu i-ați dat cuvântul la fel ca celor doi ofițeri decât la început, când vine să-și vândă acțiunile la Humanitas.

Cum să nu? I l-am dat primul, sub forma dialogului care are loc în biroul meu la începutul cărții. Tot ce a avut de spus se află acolo, și de data asta spus în chip real, nu inventat de mine. Doar „punerea în pagină“ îmi aparține, pe când, în cazul celorlalți doi, totul, până la urmă, este „invenție“, fantezie literară, construcție proprie. Cred că asta ar trebui să sară în ochi, pentru simplul motiv că gradul de cultură al unui ofițer de Securitate de la noi nu permitea construcția unui discurs atât de fluent și elaborat. Deși, uneori, în cazul lui Pătrulescu, am păstrat masiv elemente din limba de lemn. Însă discursul despre demnitate, de pildă, nu putea ieși, formulat așa, din gura unui personaj cu opt clase de liceu și cu o diplomă de drept la fără frecvență luată „pe puncte“.

Mostră de transcriere a unei înregistrări din locuința lui G.L. (Intrarea Lucaci), din care rezultă că „Gabi“ și musafirii lui joacă popice (?!).

Spuneați la începutul interviului că tot sistemul era răul absolut. Credeți că exista, atunci, această conștientizare a răului, așa cum îl vedeți dvs.? Întreb pentru că observăm că nici comunismul, nici Securitatea nu au fost percepute după revoluție ca răul suprem. Să fie unul dintre motivele pentru care nu s-a reușit decomunizarea? Populația nu a simțit nevoia unei exorcizări. Dacă ar fi simțit-o cu adevărat, lustrația se făcea, în pofida clasei politice. Nostalgia e în floare, securiștii sunt aleși în mod democratic.

Este exact cum spuneți, și lucrul acesta este perfect explicabil. În cazul Securității, este explicabil în două feluri. Pe de o parte, activitatea de supraveghere atotcuprinzătoare și cotidiană, despre care vorbesc eu în Dragul meu turnător, era ocultă. „Munca“ Securității este depozitată în arhivele CNSAS, ceea ce nu înseamnă însă că „toată lumea“ se îndeletnicește cu cititul în general și cu cititul în special al acestor arhive. Ea e consultată de cei direct interesați. Iar aceștia nu-și fac neapărat publice incursiunile lor prin dosare. De aceea lumea nu are conștiința întinderii acestei activități și a ceea ce eu am numit supravegherea totală. Iar Televiziunea Publică, condusă de consilii alcătuite după algoritme politice, nu s-a grăbit niciodată în acești 23 de ani să facă din activitatea criminală și infracțională a Securității un punct constant în programele ei. Accentul a fost pus în câteva rânduri pe „latura spectaculoasă“ a activității Securității, pe cea care se consuma în anchete și torturi și care se solda cu condamnări politice. Rutina răului, activitatea „liniștită“ din birourile în care se fabricau dosarele în proporție de masă și care ocupa pe cei mai mulți angajați ai Securității, nu a ajuns la conștiința „maselor“ și nici, odată cu ocultarea ei, esența malefică a întregii Securități. La urechile maselor a ajuns doar discursul securiștilor, repetat la nesfârșit, că ei au fost „patrioți“, că l-au slujit pe Ceaușescu, care la rândul lui era „patriot“ și că, deci, ne aflăm în fața unui front compact de patriotism. (De aici și abila întreținere postumă, căci lipsită de orice pericol pentru ei, a unui cult al „patriotului Ceaușescu“, și nicidecum a adevăratei imagini istorice, cea a coborârii întregii Românii în infern.) Nimeni nu le-a spus maselor că rostul Securității era să scaneze întreaga populație a României, s-o supravegheze clipă de clipă ca pe o adunătură de răufăcători. Nimeni nu le-a spus pe șleau că ne tratau pe toți ca pe niște deținuți într-o vastă închisoare. Cum să fie patriotică o instituție care reprima populația propriei patrii?

 

Cum vedeți actuala „campanie“ cu torționarii? Este vorba de o altă manipulare, prin care adevărații vinovați - securiștii, nomenklaturiștii – să scape?

Știți prea bine că Eichmann a fost un „nazist de birou“. El nu gaza, ci se ocupa, într-un birou, cu alcătuirea listelor celor care urmau să plece în lagăr. În marginea unuia ca el a creat Hannah Arendt faimoasa sintagmă „banalitatea răului“. Pătrulescu nu e ofițerul care l-a omorât în închisoare pe Gheorghe Ursu. Nici nu a fost director de penitenciar. Nici nu bătea la anchete. El stătea într-un birou și făcea „dosare de urmărire informativă“. Îi agăța pe prietenii sau pe rudele celui urmărit și le propunea să devină turnători. Citea și sublinia întreaga corespondență a „obiectivului“. Dispunea montarea „tehnicii de ascultare“ în locuința obiectivului. Conducea uneori personal operațiunea. Îi viola domiciliul. Dispunea filarea lui. Îl branșa la „masa de ascultare“ și îi cunoștea, grație „tehnicii operative“, fiecare gest și vorbă de peste zi și de peste noapte. Nu făcea nimic altceva. Eventual, obiectivul nu simțea nimic. Dar unul ca Pătrulescu e cel care hrănea apoi, prin activitatea lui „pașnică“, de birou, activitatea anchetatorilor, a angajaților penitenciarelor etc. El e prototipul ofițerului de Securitate. Marea masă a „lucrătorilor“ Securității arăta ca el. Erau, cu toții, potrivit evaluărilor cercetătorilor, 14.300. Vă dați seama că nu erau cu toții „torționari“ și directori de penitenciare politice. Unde s-au evaporat după 1989? Parte dintre ei au murit, parte s-au pensionat, parte au ocupat locurile de vârf ale clasei politice, cum spuneți, fiind aleși democratic, prin vot, de populația care ignoră esența oribilă a activității lor de dinainte de ᾽90.

 

Vedem că niciun fost securist nu „se perpelește“. Trageți o concluzie amară, din cauză că lucrurile nu au fost făcute la timpul lor? Spuneți: „Nu mai sunt apți pentru pedeapsă“; „Niște carapace goale care nu mai pot fi pedepsite“. Ar trebui societatea să renunțe la pedeapsă, la a face dreptate? E inutil, tardiv?

Spun că acesta e comportamentul lor. Dar asta nu înseamnă că un răufăcător este pedepsit în funcție de cum își conștientizează sau nu fapta. Justiția funcționează – cum să spun? – „exemplar“. După ce spun despre Chețan că nu mai avea conștiință și că stătusem de vorbă „cu o păstaie goală“, adaug: „Dar nu de dumneavoastră era vorba, până la urmă. Se spune că pedeapsa e pilduitoare în primul rând pentru ceilalți, că funcția ei e una de purgare a conștiinței colective“. Dar dacă este așa și la noi nu se întâmplă nimic sau mai nimic reparatoriu, înseamnă că stăm prost cu „conștiința colectivă“, care manifestă, iată, intens împotriva cianurii de la Roșia Montană, dar care, dacă lăsăm deoparte Timișoara (faimosul „punct 8“) și Piața Universității, nu a manifestat niciodată în 23 de ani împotriva celor care s-au instalat în posturile-cheie ale societății, după ce au vărsat și varsă în continuare cianură în creierele și sufletele noastre.

 

Și totuși, spuneți în carte, prin vocea lui Pătrulescu, că „fiecare lucrător de Securitate care a ajuns la pensie trebuie să se socotească norocos, căci nici acum nu poți fi sigur pe liniștea anilor care ți-au mai rămas de trăit“. Credeți că le este frică? Că măcar atât, nu au certitudinea că vor muri liniștiți? Poate fi asta forma de pedeapsă rămasă? În cazul torționarilor, al lui Vișinescu, de pildă, vedem totuși că perspectiva pedepsei îl „tulbură“. Îi este frică.

Sigur că le este frică. Pentru că au învățat, cu ocazia lui 1989, că nu știi niciodată cum cad zarurile istoriei. Pătrulescu, de pildă, nu și-a imaginat niciodată că va ajunge să fie „atestat“ în calitatea de „lucrător al Securității“ (asta însemnând, de fapt, ca angajat al unei poliții politice) de către un tribunal din România și că, astfel, se va deschide drumul dării lui în judecată de către fostele sale victime.

Adresă a Securității prin care se previne „introducerea unor concepții împotrva orânduirii socialistie“ ca urmare a posibilei publicări de către Editura Academiei a unei traduceri din greaca veche.

Dumneavoastră o să-l dați în judecată?

L-am dat deja. Prin acțiunea introdusă la Tribunalul București în data de 8 noiembrie 2013. Întâmplarea face că era de Sfântul Mihail și Gavril.

 

M-ați luat pe nepregătite. E o premieră această dare în judecată a unui fost ofițer de Securitate?

Nu, cred că este al doilea proces de acest fel. Anul trecut, la 23 martie, Tribunalul Neamț a admis acțiunea medicului Octavian Huianu și a obligat trei foști ofițeri ai Securității, în solidar cu Ministerul de Interne și IPJ Neamț, la plata sumei de 150.000 lei, cu titlu de „despăgubiri civile către reclamant“.

 

Dumneavoastră ați cerut așa ceva?

Da. Am cerut, lui Ion Pătrulescu, în solidar cu Ministerul Afacerilor Interne și cu Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, daune morale în valoare de 500.000 de lei, „pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale subsemnatului în cadrul urmăririi mele informative, desfăşurată în perioada 1971 – 1976“. În cazul în care voi câștiga, voi dona banii unei asociații care-i protejează pe foștii deținuți politici. În speranța că s-ar putea complini astfel pensiile mizerabile ale acestora.

 

O ultimă întrebare. Calitatea clasei politice pare că s-a prăbușit, prin comparație chiar cu ceea ce era imediat după 1989, valorile sunt mai bulversate ca oricând, deși generațiile s-au schimbat. Ponta, Antonescu și alți lideri de vârsta lor sau mai tineri sunt mai cinici, mai mincinoși și mai lipsiți de orice urmă de principiu, de conștiință morală decât predecesorii lor. Cum se explică?

Aici e vorba totuși de un continuum pe care n-ar fi bine să-l ignorăm. Mai tinerii politicieni de care vorbiți se înscriu într-o genealogie foarte precisă, care urcă până la formațiunea politică pusă pe picioare de Ion Iliescu în 1990, cu resursele umane pe care le știm. Nu cred că ceva din acești 23 de ani se poate compara, în cinism și minciună, cu acel moment începător al „teroriștilor“ și al mineriadei. Vorba lui Lucian Boia: orice rău prezent își are explicația într-un precedent istoric. Cât despre viitor, știm, tot de la el, că e bine să tăcem. Nimeni nu are competența imprevizibilului. Tot ce putem face în privința viitorului e să sperăm.

 

Interviu cu GABRIEL LIICEANU, realizat de ANDREEA PORA

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22