Pe aceeași temă
”KAYA DE VOS predă arhitectura la o universitate din Europa. A publicat până acum câteva cărți, a semnat povestiri și eseuri în mai multe antologii tematice, precum și o serie de texte de specialitate. Are un birou de arhitectură unde proiectează dacă are comenzi și dacă ceea ce i se cere i se pare provocator. Scrisul poveștilor este un cadou pe care și-l face din când în când sieși, pentru că astfel își poate lăsa imaginația să se desfășoare în voie, fără cenzura bugetelor imposibile, fără presiunea termenelor inacceptabile, fără hărțuiala beneficiarilor cu exigențe greșit înțelese.” – aceasta este (o parte din) prezentarea de editură a unei autoare cu un nume atât de neobișnuit. O autoare care are, deja, trei cărți publicate la editura Humanitas. Gabriela Tabacu, invitata acestui dialog, cunoaște, cu siguranță, cel mai bine cine este Kaya de Vos. Și ne spune multe detalii, unele în premieră, – despre autoare, dar și despre sine – în cele ce urmează.
Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu
Doamnă Gabriela Tabacu, în 2019, alături de scriitorii Gabriel Liiceanu și Radu Paraschivescu, ați luat parte la lansarea volumului Jurnalul unei iubiri imposibile, semnat de Kaya de Vos. Erați acolo ca să povestiți despre această autoare. Cine este Kaya de Vos?
GT.: Dacă ar fi să ne luăm după ce scrie pe clapa ultimei ei cărți, Kaya de Vos este arhitectă și predă la o universitate din Europa, având în același timp, lucrări de proiectare la propriul ei birou de arhitectură. Mai înțelegem de acolo că, de o vreme, în timpul ei liber, este autoare de povestiri. Are acum în portofoliul ei literar de la editura Humanitas și, respectiv, Humanitas Fiction, trei cărți. Ultima, Iubire, semne și minuni, a fost lansată acum câteva zile.
Dumneavoastră când ați întâlnit-o pe Kaya de Vos?
GT.: Aici trebuie să mărturisesc ceva ce, de fapt, a ieșit la lumină chiar la lansarea despre care vorbiți. Nu am întâlnit-o pe Kaya, ci am creat-o. Când, în 2011, urma să intre în tipar prima mea carte de beletristică – o nuvelă – mi-am dat seama că faptul de a o semna cu numele meu mă stânjenea din cel puțin două motive. Întâi de toate, acela destul de stresant că, fiind foarte la început, mi-era greu să îmi asum sub nume propriu deschiderea și onestitatea de care un autor are absolută nevoie ca ceea ce scrie să fie autentic, verosimil. Apoi, faptul că apăream deodată în lumea literară cu o povestire despre dragoste, numerologie și sincronicități stranii, având deja în urma mea câteva cărți și multe articole publicate în presa de arhitectură, mi s-a părut că era de natură să creeze ambiguități indezirabile. Am decis atunci să îmi găsesc un nom de plume, un pseudonim.
Ce înseamnă acest nume? Etimologic și (chiar) mai mult decât atât?
GT: Pentru că e un nume inventat, construit, nu am cum să îi stabilesc o etimologie. Pot doar să vă povestesc parcursul străbătut până la momentul definitivării lui. Totul a pornit de la pasiunea mea pentru cuvinte și nume proprii. Întâlnesc câte unul care îmi pică cu tronc și, o vreme, îl folosesc până la refuz. Așa s-a întâmplat și atunci, în 2011, când am dat de Nane de Ru – numele unui arhitect olandez sosit în România să țină niște conferințe. Mi s-a părut excelent, cu rezonanță exotică și puternică în același timp, dar am realizat, firește, că nu mi-l pot apropria integral, ca pseudonim. Așa că am tatonat variante. M-am gândit că Nane ar fi un bun prenume. Apoi am căutat un nume. De Vos s-a insinuat în mintea mea, fără să am idee cum. Deși nu știu ce ar putea însemna în olandeză, mie îmi sună ca o pornire de generozitate, de dăruire. Și-apoi, chiar asta speram, să pot oferi ceva cuceritor și frumos cititorilor mei, aceia care ar fi avut încredere să cumpere o carte apărută fără lansare, fără nici o prezentare, fără nici o cronică, și aparținând unui autor total anonim. Desigur, nu e de pierdut din vedere nici o clipă faptul că girul editurii Humanitas care mă publica, nu era puțin lucru.
Tocmai când mă pregăteam să semnez ca Nane de Vos, fiul meu, bun într-ale informaticii, m-a întrebat dacă avusesem precauția să caut pe Internet posibile suprapuneri. Nu. Ei bine, el o făcuse și văzuse că era numele unui acvariu din Olanda. Trebuia, așadar, să îl schimb. Kaya a aterizat și ea pe căi tainice în peisaj, și așa s-a alcătuit pseudonimul.
Cum e Kaya de Vos mai mult decât o ”ființă de hârtie”?
GT.: Kaya a devenit cumva spiritul tutelar al acestei noi îndeletniciri ale mele, în fond, un alt personaj din poveste, dar nu unul oarecare ci, așa cum spunea Tatiana Niculescu în interviul de lansare a cărții Iubire, semne și minuni, un dublu al meu, pentru că e cea care își asumă senin, tot ce scriu. Spre deosebire de mine, care sunt marcată de preconcepții, de pudibonderii fără noimă, de spaime și timidități diverse, ea, curajoasă și liberă, poate să exprime orice i se pare că ar putea interesa o anumită categorie de cititori: în principiu, cei declarat sensibili la misterul lumii în care trăim.
Cum o ajută Kaya de Vos pe Gabriela Tabacu?
GT.: Personaj universal, Kaya bate lumea în lung și-n lat, fără să trezească mirări ori suspiciuni. Întâlnește oameni de toate felurile, fiecare cu viața lui, cu frustrările, cu bucuriile și cu dramele lui. Și, desigur, cu tolba lui de povești care mai de care mai interesante. Asta explică deschiderea ei către subiecte care pentru Gabriela Tabacu ar putea fi tabu: la limita metafizicului, Kaya scrie (aproape) fără inhibiții exact ce crede despre lucruri; o atitudine, o formatare pe care sper să nu și-o piardă odată cu aceste devoalări și indiscreții din ultima vreme.
Visează mult Kaya? Visează multă literatură?
GT.: Nu o cunosc atât de bine încât să știu ce visează. În ce mă privește, nu cred că literatura se poate visa. Se pot visa lucruri cu sau fără semnificație decriptabilă. Eu visez destul de mult, ba chiar aș zice că sunt de-a dreptul obsedată de visele mele, pentru că simt în ele pulsația unor lumi abia întrezărite, ale căror contururi, dacă nu sunt suficient de concentrată, s-ar putea pierde în secunda treziei. Sunt vise care îmi dau semn despre sensurile unui anumit episod din viitor, dar situarea lor pe axa timpului îmi revine mie, iar asta nu e întotdeauna simplu. Uneori pierd din vedere astfel de avertismente și mi le amintesc abia după ce diferite evenimente deja consumate mă trimit cu gândul înapoi la vise care întruchipaseră în mesajele lor esența faptelor petrecute.
De ce – așa cum mărturisește ea însăși – Kayei de Vos ”îi place să asculte”?
GT: Orice povestitor are un interes neobosit pentru tot ce se întâmplă în jurul lui, findcă și cea mai măruntă întâmplare pe lângă care, sau prin care trece îi poate sugera o nouă poveste. Astfel că o bună capacitate de a asculta activ reverberațiile peisajului uman care îl circumscrie, e obligatoriu să facă parte din echipamentul său. Iar Kaya de Vos a devenit cu adevărat Kaya de Vos, abia când a început să scrie, întorcând lumii povestirile pe care le culegea ascultând și meditând la stranietatea condiției umane. Altminteri, să fii atent, să vezi și să auzi cu toată ființa ta, înseamnă să fii mereu articulat la viața lumii, dar și să îți interpretezi tu însuți partea ta de partitură în concertul general.
De ce iubește Kaya Bucureștiul? Sau, să zic mai bine, Bucureștii?
GT: Din același motiv pentru care și eu iubesc acest oraș brav care, în scurta lui istorie de doar vreo 550 de ani a trecut prin dezastre de toate felurile, a fost pus la pământ și s-a înălțat din nou, a fost mutilat și a izbutit să supraviețuiască, a fost și este neiubit, dar ne iartă. Deocamdată.
Sunt bucureșteancă prin adopție, de la mai puțin de cinci ani, așa că, petrecându-mi aici copilăria, adolescența și, de fapt, aproape toată viața, am ajuns să parcurg odată cu el etape importante din existența lui zbuciumată. Îl cunosc dintr-o epocă în care părea că România se deschide spre lume, că vremurile devin mai bune, că orașul începe să respire din nou aerul de prosperitate avântată de dinainte de cel de al doilea Război Mondial – un dinainte pe care nu îl înțelegeam atunci. Se construia enorm, se realizau lucruri care în ochii mei de copil erau uluitoare: Sala Palatului, Sala Radio, Circul de Stat, Pavilionul Romexpo, blocurile Eva și ONT, blocul Unic și altele, multe, care chiar și pe cei mai bătrâni îi îndreptățeau oarecum să spere într-un viitor mai bun. Au venit însă, tezele din iulie ʹ71[1] cu trena lor de restricții și abuzuri, cu cenușiul care s-a reașternut tenace, peste noi. Apoi Revoluția, apoi zilele noastre, cu orașul sfâșiat, sluțit, murdar, invivabil. Bucureștiul acesta compromis, schizoid, alcătuit din locuri și nonlocuri aproape necomunicante, Bucureștii, cum spuneați, se află în continuare în inima mea, desi de multă vreme nu îl mai recunosc.
Ce fel de literatura caută Kaya de Vos? Octrotitoare, liniștitoare, provocatoare?
GT: Kaya de Vos are răbdare să aștepte semnalele mele. Iar pe noptiera de lângă patul meu se află veșnic un mare teanc de cărți de toate felurile: romane, nuvele, eseuri, memorii, literatură motivațională – ei bine, da, și acest fel de literatură există acolo – apoi o biblie, reviste și cărți de arhitectură, numere din Dilema Veche, prospecte de aparate și de suplimente alimentare, notițe, texte de toate felurile. Citesc când am timp și, de fiecare data, îmi aleg ce cred că mi s-ar potrivi în acel moment. Dacă alegerea nu îmi place sau nu ”mă ține”, las paginile acelea pentru altă dată, iar uneori le abandonez definitiv. De un timp, nu mai pot citi cărți cu subiecte excesiv de dramatice sau tragice. Îmi e deajuns ce văd în jur.
Vreau să spun cu întrebarea anterioară și așa: pentru autoare, literatura e echivalentă unei retrageri sau, dimpotrivă, e un nou – diafan, sofisticat, incitant – teritoriu?
GT: Să vorbesc acum chiar în nume propriu. Pentru mine ca cititor, literatura e o altă lume, una de scăpare din cea în care mă aflu și de întâlnire cu fericirea. Pentru scriitorul care să spunem că sunt, literatura e, în mod evident, un nou teritoriu ce se cere explorat, și anume, cu un instrumentar diferit decât cel al cititorului. Și cu un alt tip de participare. În mod fundamental, mă fascinează ideea că poți spune un lucru în mii de feluri și că ai enorme posibilități să alegi. Fenomenul arhitectural e departe de a oferi o astfel de libertate, căci, deși depliază un domeniu de creație absolut exceptional, devine din ce în ce mai limitativ din cauza multiplelor lui condiționări. Acesta este și motivul pentru care unii arhitecți aleg să experimenteze în diferite zone artistice: pictează, modelează lut, cântă, scriu. Poate ar fi bine să accept că scrisul e mon violon dʹIngres. Dar încă nu sunt sigură care e cu-adevărat poziția acestui spațiu colosal în viața noastră, a Kayei și a mea.
Apelând la o formulă minunată a dlui Gabriel Liiceanu: e literatura, pentru dumneavoastră, o ”patrie mică”?
GT: În mintea mea, scrisul e o casă. Prima casă, cea esențială e, însă, aceea a familiei – o casă ocrotitoare, unde mă adun și încerc să mă recompun după toate tribulațiile mele prin lumile diverse pe care le cutreier.
Mi-am construit apoi casa profesiei, a arhitecturii, o casă complicată și vastă, împărțită cu prieteni și colaboratori și locuită cu pasiune, dar pentru care am adesea, și în chip poate că nemeritat, sentimente contradictorii. Asta findcă viața în această casă, depinzând prea mult de exigențe exterioare, se petrece în salturi, și uneori obosesc să țin pasul cu nebunia timpurilor. Casa scrisului e o a treia casă, una secretă, unde nu intră nimeni altcineva decât eu. Iar când o carte e gata, plecând spre cititori, ea părăsește definitiv acest loc al ei de naștere și merge să își caute destinul pe propriile picioare.
Cum vă ajută arhitectura pentru proza pe care o faceți?
GT: Nu pot să spun care e ponderea arhitecturii în ceea ce scriu. Am pornit să navighez în acest splendid univers, cel al scrisului, având niște daturi și deja niște reflexe venite din profesia mea de arhitect – o anumită percepție a spațiului, un fel particular de înțelegere a orașului, diferite cunoștințe legate de psihologia locuirii, și câte altele, care mai mult ca sigur au lăsat o anumită amprentă asupra minții, a gândirii și acum a scrisului meu. Îmi place enorm să construiesc scenografii urbane, să mobilizez apoi diverse personaje pe teritoriul lor, să descriu în amănunt peisaje, oameni și case, interioare, mobilier, veșminte. În același timp, cred că faptul de a fi avut de organizat compoziții arhitecturale îmi dă posibilitatea să lucrez cu materialul narativ sub formă de tablouri aparent independente, pe care le glisez unele față de altele până când simt că își găsesc poziția cea mai bună în șiragul devenit povestire, o suită coerentă de scene cu puncte de inflexiune, cu dominante și câmpuri de respiro, și chiar cu final. Un final mai mult sau mai puțin definit.
Pentru proza scurtă pe care o scrieți, aveți maeștri?
GT: Când am început să scriu, nu m-am gândit la asta. Am simțit doar că, dacă vreau să convig, trebuie să fiu eu însămi. Kaya, adică. Mai târziu m-am întrebat, am fost întrebată de ce mă pasionează misterul, lucrurile inexplicabile, oglindirile neclare și abia atunci mi-am pus și eu problema de unde mi se trage această aplecare. Și mi-am adus aminte cum, copil fiind, mă lăsasem absorbită cu totul de lumea mirifică a basmelor, care, prin calitatea ei de a ieși din cotidian și de a evolua în sfere inaccesibile muritorilor, crea un echilibru miraculos între bine și rău. Și apoi cum, epuizând-o, la un moment dat, am trait aproape un șoc. Încotro aveam să mă îndrept oare? Răspunsul a venit după mulți ani, odată cu publicarea în România ceaușistă a literaturii fantastice sud-americane care m-a reașezat pe orbita fabulosului, a realismului magic, uneori de o superbă gratuitate, dar întotdeauna extraordinar. Nu am mers însă, atât de departe încât să pot spune acum că am avut vreun maestru. Sau aș putea afirma că am chiar mai mulți.
Dar pentru romance?
GT.: Prima carte a Kayei de Vos a fost socotită un romance. Nu știu prea bine ce e un romance, dar nu cred că noi, Kaya și cu mine, vom mai scrie romance-uri. Ne interesează prea mult vastitatea și misterul lumii în care existăm, ca să rămânem ancorate în simple povești de amor.
Pasionată de arhitectură Kaya de Vos, cum am mai menționat deja. Vede ea, când scrie literatură, altfel spațiul? Cum e altfel spațiul în literatură decât în arhitectură?
GT.: Spațiul în literatură e infinit mai maleabil, mai versatil. Cu el poți face mișcări pe care gravitația din viața reală nu le permite încă. El îngăduie magnanim să fie replicat, multiplicat, pliat, perforat la nesfârșit. Spațiul literaturii se poate întoarce în sine, își poate înghiți coada, poate deveni o înșelătoare și magică bandă a lui Möbius, asfel că, pe suprafețele lui, narațiunea glisează către zone ale inexplicabilului, ale de ne-înțelesului. Spațiul arhitecturii e uluitor. Al literaturii e uluitor cu asupra de măsură.
Dar timpul? Curge el altfel în literatură decât curge în arhitectură?
GT.: Fără doar și poate. Ca și spațiul, timpul literaturii e mult mai elastic și își pierde calitatea de a fi linear. Dacă în arhitectură timpul devine o dimensiune subsecventă spațialității, în literatură, el este un factor în sine, independent și liber să se miște pe traiectorii proprii, dezlegate de orice rigori. Cu timpul literaturii poți să te joci infinit!
De unde vin – din ce lumi vin – personajele care populează literatura Kayei de Vos?
GT.: În povestirile Kayei, personajele au origini diverse. Unele, ca de pildă, câteva din cele care se mișcă în Jurnalului unei iubiri imposibile, sunt personaje fantastice, venite din lumi necunoscute, inaccesibile celorlalți. Altele sunt figuri care par să aparțină realității celei mai banale, dar care, în momente cheie ale narațiunii, ajung în chip tainic să se dedubleze sau să migreze în dimensiuni peralele, vădind calități până atunci ascunse. Dar și în Jurnalul unei iubiri imposibile și mai cu seamă în Iubire, semne și minuni, apar personaje absolut comune, oameni obișnuiți care, în tabloul cotidian, nu ies în evidență prin nimic uimitor. Asta, însă, doar până când aripa vreunui înger, ori puterea vreunui miracol le atinge în chip enigmatic, determinându-le să iasă de pe șina lor și să se reformuleze, să își refacă traseul existential, sau să dispară pur și simplu în mod dramatic. În acest tip de proză, pasionant e că până și cel mai neînsemnat și mai obscur personaj poate deveni, precum calul lui Făt Frumos după ce-și mănâncă porția de jăratec, o mare figură a povestirii care îl conține.
Cu ce personaj din tot ce ați scris până acum ați merge într-o călătorie lungă, lungă, lungă?...
GT.: În aceste povestiri, personajul cel mai consistent și mai atrăgător, care a beneficiat de suficient spațiu narativ ca să poată fi privit din mai multe unghiuri și înțeles în complexitatea lui, se dovedește a fi și un personaj de o calitate umană cu totul aparte, fără pereche în lumea în care se mișcă. E vorba de Carina din povestirea Jurnalul unei iubiri imposibile. Mi-ar fi plăcut să am o fiică așa cum e Carina: senină, puternică, fără umbre și total dedicată pasiunii ei pentru pictură și pentru găsirea adevărului vieții. Mi-ar plăcea să o întâlnesc și să pot călători cu ea. Cred că ar fi un foarte bun tovarăș de explorat și descifrat lumea largă.
Dacă ar fi să caracterizați în două vorbe fiecare din cele trei cărți ale Kayei de vos, care ar fi acelea?
GT.: Dacă ar fi să pun subtitluri celor trei volume ale Kayei, cred că acestea ar suna cam așa:
* Toate femeile vor 7 – Povestea reîntregirii cercului.
* Jurnalul unei iubiri imposibile – Dialog cu fabulosul.
* Iubire semne și minuni – Sub semnul Providenței.
La ce lucrează Kaya de Vos? Ce proiecte are?
GT.: Asta chiar nu pot să vă spun. Deja am deconspirat o mulțime de secrete din lumea ei intima. Să vorbesc despre proiectele ei de viitor ar fi prea mult. Și-apoi, viitorul a devenit în ultima vreme încă și mai impredictibil decât era înainte…
Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu
Foto: Radu Sandovici
[1] Cunoscute și ca ”Tezele din iulie”, acestea consemnează ideile cu care, în 1971, Ceaușescu s-a întors dintr-o vizită de lucru în R.P.Chineză, R.P.D. Coreană și R.P. Mongolă. Acestea vor organiza sub forma a 17 puncte direcțiile de revenire la politica de control absolut al conducerii de partid, prin aparatul său represiv, asupra întregii lumi românești, dar în mod deosebit, asupra culturii și artei.
