Gáspar Miklós Támás: Despre stânga eternă

Radu Uszkai | 08.12.2009

Pe aceeași temă

Prezent la Colocviul internaţional de la Paris având ca temă L’intellectuel public en Europe, 1989-2009, organizat de ICR Paris (6-7 noiembrie a.c.), Gáspar Miklós Támás a acordat revistei noastre un interviu; intelectual strălucit şi provocator, Gáspar MiklósTámás va strârni, în discuţia despre actuala stângă, şi de această dată, reacţii.

O idee mai veche a dvs., asupra căreia aţi revenit în discuţia noastră recentă, este că intelectualitatea din România nu a ştiut să transforme în mit fondator – aşa cum mit fondator au devenit ‘56 în Ungaria şi ‘68 în Cehoslovacia – revoluţia din decembrie 1989. Dar cum putea deveni o lovitură de stat mit fondator?
Într-un fel, revoluţia din decembrie 1989 (care totuşi a dat titlul revistei dvs., când mai credeaţi în ea) a devenit în fapt un mit fondator: datorită eforturilor pe care intelectualitatea română n-a precupeţit să le facă, ea a devenit un mit negativ. Toate popoarele est-europene au avut eroii lor, numai bieţii români, care, totuşi, şi-au vărsat sângele în decembrie ‘89, n-ar fi putut să aaibă decât securiştii, complotiştii şi nomenklaturiştii (şi, desigur, faliţii) lor? Nu credeţi că dispreţuiţi puţintel naţia română? Toate revoluţiile din istorie au fost uzate de diverse grupuri de forţă. N-ar fi fost „paşoptul“ franţuzesc autentic numai pentru că liberalii au fost prea slabi şi proşti să-l prevină pe Louis-Napoléon Bonaparte să le distrugă republica? Ar fi fost Solidarność o minciună, o organizaţie care a preconizat iniţial o republică proletară autogestionară şi a sfârşit prin a pune la putere o coaliţie de catolici autoritari şi de liberali ultracapitalişti, uniţi într-un cult al măsurilor de austeritate financiară? Ar fi fost Evanghelia trucată numai pentru că Sfântul Pavel a transformat Biserica într-o organizaţie militantă de tip leninist? Sigur, revoluţia română – o răscoală spontană a plebei, o jacquerie – a fost acaparată de un grup de profesionişti ai aparatelor din regimul precedent. Dar Republica Socialistă România a Ceauşeştilor – slavă Domnului! – nu mai există. Revoluţia a învins. Şi eu aş fi preferat-o pe Doina Cornea lui Ion Iliescu pe post de prim preşedinte al României postrevoluţionare, dar acestea sunt detalii. În ciuda tuturor porcăriilor şi a prezenţei unor oameni în viaţa publică, care ar fi fost mai bine să fie sfătuiţi să se retragă acum douăzeci de ani, România nu mai este aceeaşi. Căpşunarii care trimit mandate poştale bunicii determină mai mult soarta României decât toţi foştii agenţi şi activişti de partid laolaltă.

Ce ar fi trebuit să rezulte în România din acel mit fondator? Cum a funcţionat în Ungaria mitul ‘56?
Pentru o democraţie, un anumit cult al poporului e indispensabil. El poate crea un cadru mitopoetic pentru demnitatea omului comun. În Ungaria, trebuie să vă mărturisesc, mitul ‘56 nu mai funcţionează. El a fost în ultimii trei-patru ani instrumentalizat de extrema dreaptă ca o simplă baie de sânge anticomunistă şi antievreiască (ceea ce, istoric, este cu totul fals: revoluţia ungară din 1956 a fost inspirată şi condusă de comunişti antistalinişti şi n-a fost deloc antisemită). În acelaşi timp, în sondaje, János Kádár, liderul contrarevoluţiei de inspiraţie moscovită, este considerat omul de stat cel mai mare al modernităţii ungureşti, iar Imre Nagy, primul ministru revoluţionar, asasinat de Kádár, e pe locul 11-16. Aceasta este opinia publică, solid anticomunistă, de azi... Dar, timp de vreo cincisprezece ani, mitul ‘56 a jucat un rol important în înrădăcinarea unui concept de democraţie bazată pe civism, pe participare populară şi supraveghere populară. Acest concept e desuet, acest proiect a fost înfrânt, deci şi ‘56 dispare din memoria publică devenită antidemocratică.

Spuneaţi că dvs. şi colegii dvs. de disidenţă, în regimul comunist, eraţi marxişti. Dar nu marxismul v-a ajutat să înfruntaţi opresiunea comunistă. De ce?
Aici vă înşelaţi. Am spus că majoritatea intelectualilor disidenţi erau foşti marxişti. Diferenţa e enormă! Eu, de altfel, nu eram nici măcar un fost marxist, eu am ajuns marxist de-abia prin 2000. Am fost anarhist, deci un om de stânga (vezi cartea mea, L’Oeil et la main, Geneva, 1985, publicată în ungureşte ilegal, ca samizdat, în 1983), dar nicicum un marxist. Dar este bine cunoscut că antemergătorul disidenţei a fost revizionismul marxist. Nici nu putea să fie altfel. În Europa Răsăriteană, singura teorie lucidă care stătea la dispoziţie şi care avusese energia critică de a ataca sistemul pe baze normative – în afara umanismului generic care protestase împotriva terorii arbitrare şi împotriva suferinţei milioanelor de inocenţi şi care n-a avut niciodată o prezenţă politică – era marxismul. Când eram student la Cluj şi la Bucureşti, îi citeam pe Boris Souvarine, pe Victor Serge, pe Ante Ciliga, pe Ervin Sinkó etc., toţi critici marxişti ai sistemului sovietic. Înainte de anii 1970, critica liberală şi chiar conservatoare a acestui sistem a fost extrem de slabă. Tradiţia unui marxism de opoziţie a fost însă puternică. Se uită astăzi că 1968, în Occident, a fost o răzvrătire nu numai împotriva capitalismului occidental, dar şi împotriva bolşevismului tradiţional. Partidul Comunist Francez a fost aliatul generalului de Gaulle în faţa rebeliunii stângiste.

Nu e de mirare că nu maoiştii, ci troţkiştii au supravieţuit politic perioadei 1966-1977, pentru că ei au rămas neîncrezători în ceea ce priveşte poststalinismul de gen Hruşciov sau Mao sau Tito. Liderul troţkist, Olivier Besancenot, este astăzi cea mai populară figură a opoziţiei franceze împotriva oribilului Sarkozy. În Europa de Est, disidenţa vine de la stânga, în Germania de Est, tradiţia lui Bloch, Havemann, Bahro, în Polonia, ex-troţkiştii Kuroń, Modzelewski, socialistul radical Michnik, în Ungaria, discipolii marxişti ai lui Georg Lukács, în Iugoslavia Djilas, grupul Praxis ş.a.m.d. Lipsa unei disidenţe veritabile româneşti se datorează, istoric, absenţei unei tradiţii marxiste demnă de acest nume. Majoritatea acestor marxişti critici, de opoziţie („duşmani înrăiţi ai democraţiei populare“) au devenit liberali – o altă teorie seculară şi raţională –, dar atitudinea intelectualului angajat, jertfa personală pentru cei asupriţi şi umiliţi vine din moştenirea revoluţionară. A fi de stânga n-a însemnat şi nu înseamnă nici astăzi blândeţe faţă de regimul trecut, din contră. De ce să ne înduioşăm asupra unui sistem de producţie de mărfuri, de muncă salariată, de schimb mediat prin bani, de un stat radical separat de societatea civilă, de ierarhie, sclavaj, teroare, paternalism, homofobie, cenzură, şovinism şi tâmpenie generală? Capitalismul de stat numit (paradoxal) „socialism“ n-are nimic de-a face cu intenţiile primordiale ale tradiţiei critice şi radicale. Deci pentru noi: nu Lenin, ci Adorno, nu Troţki, ci Guy Debord.

La colocviul de la Paris, Tomas Sedlacek din Cehia spunea că în mod greşit sunt comparate cele două regimuri, socialist şi capitalist, pentru că nu poţi compara o utopie cu o realitate. Dvs. ce credeţi?
Eu nu mă exprim în acest stil. Dar există aici un element de adevăr: socialismul – încă – nu a existat niciunde, capitalismul domină tot peisajul. Mişcarea muncitorească (de la social-democraţie la anarho-sindicalism) a fost un corectiv, o opoziţie sistemică care a fost învinsă nu numai de regimurile de piaţă, dar mai ales de sine însăşi, de Lenin, de Léon Blum, de Stalin, de Mao, de Mitterrand şi de Willy Brandt. E o poveste sângeroasă, tragică, de mare grandoare, care-ţi sparge inima.

De ce marxismul n-a murit odată cu prăbuşirea sistemelor socialiste în ţările central şi est-europene, aşa cum a murit nazismul după înfrângerea Germaniei naziste?
De ce să fi murit? Aceste sisteme n-au fost socialiste (ceea ce nu înseamnă că socialiştii n-au nici o vină în nenorocirea care s-a numit „socialismul real“), n-au fost marxiste, mai ales în România, unde regimul a fost plin de elemente fascistoide, cvasilegionare, iar ideologia n-a fost marxismul, ci protocronismul românesc, cultul lui Burebista şi toate cele. Iar fascismul este viu şi el, plimbaţi-vă puţin pe străzile Budapestei sau Romei, sau Copenhagăi sau pe cele din Bradford sau Birmingham. Secolul XX nu s-a terminat încă, orice ar spune Francis Fukuyama sau Eric Hobsbawm.

Sunt întrebări, probleme ale zilelor noastre care să-şi găsească răspunsul, soluţia în marxism?
Cum să nu. Înflorirea teoriei marxiste, proliferarea revistelor, seriilor de cărţi marxiste care apar pretutindeni este o consecinţă firească a dominaţiei fără precedent a capitalismului cel mai neruşinat. Ceea ce în Capitalul lui Marx a fost o abstracţie hiperbolică este astăzi o realitate cotidiană. Exploatarea totală, fără rezistenţă, lipsa unei contraculturi, a unei contrahegemonii, în sensul gramscian, ne prezintă cu o urgenţă nemaipomenită nevoia organizării forţelor disidente. Avem nevoie de o nouă disidenţă, şi o vom avea.

Alegerile europarlamentare din acest an au arătat o degringoladă a stângii. De ce într-un moment, cel al crizei economice mondiale, în care stânga ar fi putut fi un refugiu pentru mulţi cetăţeni, lucrul acesta nu s-a întâmplat?
Aceasta a fost o înfrângere a social-democraţiei „trădătoare de clasă“, eu nu regret acest lucru. Social-democraţia germană, franceză, britanică a devenit o forţă cu adevărat reacţionară, s-a alăturat neoliberalismului, neoconservatorismului dominant. N-au prezentat nicio alternativă viabilă, trebuia să piară. Oricum, parlamentarismul e mort, ceea ce este alarmant. Eu prefer democraţia burgheză haosului neproductiv sau ispitelor de dictatură, de la înfricoşătorul Putin la cabotinul primejdios Berlusconi, de la Lega Nord la politicieni xenofobi, fascizanţi à la Brice Hortefeux. Nu, situaţia politică în Europa este teribilă, forţa stângii e numai intelectuală, schimbările tehnice, sociale, culturale, de habitat etc. au distrus clasa muncitoare tradiţională, revolta e fără direcţie, haotică, munca trebuie reîncepută de la zero, formele sindicale sau leniniste (partid de avangardă, de revoluţionari de profesie) aparţin trecutului. Eu rezist şi voi rezista reabilitării bolşevismului.

Nu cumva dreapta a ştiut să înglobeze o bună parte din problematica stângii (protecţie socială ş.a.), lăsând stânga fără conţinut? Ce ar fi azi o stângă modernă? Şi unde în lume se manifestă?
Dacă cineva crede că stânga este identică cu tradiţia social-democrată sau bolşevică, atunci da. Dar nu e nimic nou. Protecţia socială a fost totdeauna o posibilitate a dreptei, începând cu Bismarck. Statul redistribuitor sau planificarea n-au nimic inerent stângist. În ceea ce mă priveşte, n-am fost şi nu voi fi niciodată un etatist, dimpotrivă. În ultimă analiză, ideea comunistă şi ideea anarhistă sunt identice. Ea se opune unei idei patriarhale, de putere separată şi supremă ca statul. Stânga modernă, adică stânga eternă se opune şi astăzi, ca şi în zilele lui La Boétie, oricărei dominări a fiinţei umane. Unde se manifestă astăzi în lume? Dragă doamnă, ea se manifestă peste tot, aproape de dvs., la Cluj, în minunata revistă şi editură IDEA, o podoabă a stângii moderne europene, şi, acum, de exemplu, în revista 22, în această secundă. //

Interviu realizat de RODICA PALADE

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22