Ioan Stanomir: Majoritatea PSD-ALDE transformă România într-o oligarhie parlamentară

Interviu Realizat De, Ramona U. & Octavian M. | 19.12.2017

Tocmai ați lansat cartea Rusia, 1917, în care ideea de bază este teroarea. De ce teroarea?

Pe aceeași temă

 

Teroarea este parte integrantă a proiectului comunist, care are nevoie de ea pentru a fi realizat. Este o viziune pe care neomarxiștii de astăzi nu o pot îmbrățișa, de unde și reacția lor virulentă nu neapărat față de carte sau față de autorul ei, ci față de principiul pe care se bazează viziunea ei. Proiectul comunist, atât sovietic, cât și cel global, nu ar fi fost posibil fără apelul la violență. Nu o violență direcționată împotriva unei persoane, ci împotriva unei clase de persoane văzute ca indezirabile din perspectiva unei idei mai mari decât ideea comunistă.

 

Avem atâtea exemple, dacă ne uităm inclusiv la istoria noastră, care ne arată cât de nociv a fost și încă mai este comunismul. Dacă privim, însă, spre România de acum, pare că tot spre comunism ar vrea o parte a societății, dar și unii lideri politici să ne îndreptăm. Ce ne mai trebuie ca să înțelegem că nu e calea cea bună?

Nu aș spune că ne îndreptăm spre comunism, ci că există o parte din intelectualitatea noastră care tinde să reevalueze și să reîmbrățișeze aceste teze ale stângii radicale. Și nu e un secret pentru nimeni că există platforme, printre care Critic Atac este cea mai importantă și cea mai veche, care își propun să regândească ipoteza comunistă după vorbele clasicilor din Occident. Modul în care ei o fac este unul esențialmente leninist, pentru că ei nu doresc să vadă politica în modul în care o vede un spirit democrat, de luptă în cadre democratice și de acceptare a necesității unui compromis care să salveze niște valori, ci o văd ca pe o confruntare care are ca scop anihilarea inamicului. Acești neomarxiști nu sunt apărători ai claselor exploatate, ei vorbesc în numele unei umanități abstracte, care poate fi de la minoritățile LGBT la muncitori, dar ei nu apără aceste persoane. Ei au nevoie de o ficțiune, la fel cum Lenin avea nevoie de ficțiune pentru a-și întemeia Partidul Revoluționar. Aceste lucruri trebuie spuse apăsat, pentru că, ori de câte ori ești critic față de neomarxism, ești automat catalogat drept un spirit reacționar și fascist. Or, acest tip de etichetări este departe de a fi o invenție a colegilor noștri neomarxiști, este ceva ce s-a făcut cu asupra de măsură în perioada interbelică, atunci când orice rezervă față de Comintern însemna alianța cu fascismul, deși nu era adevărat în multe cazuri. Dar mai cu seamă s-a făcut în perioada postbelică, atunci când Jean-Paul Sartre folosea cuvinte prea puțin generoase la adresa celor care erau anticomuniști și îi descria cu precădere în registrul animalier. Așa că eu mă simt onorat să fiu catalogat drept impostor și animal de către aceste cercuri de extremă stângă, fiindcă am fost descris la fel de cercurile de extremă dreapta, iar acest lucru mă face să mă simt sigur pe mine și încrezător, în sensul în care sunt detestat de extremele pe care și eu le detest.

 

Ce influență credeți că are Rusia, acum, în Europa, în general, și asupra României?

Dacă ar fi să ne referim la ideea comunistă și la cea a noii stângi, aș spune că aceste două idei sunt mai influente în afara Rusiei decât în Rusia. Ceea ce Rusia face este să le sprijine logistic și simbolic și să se folosească de aceste idei, ca și de ideile de extremă dreaptă, pentru a destabiliza Occidentul. Regimul putinist nu este un regim marxist-leninist clasic, este un regim în care întâlnim elemente de tipul țarismului autocratic și al stalinismului. Este un regim marxist-leninist în măsura în care are ideea de control social, de poliție politică, de luptă împotriva pluralismului. Este un regim stalinist, pentru că mizează pe măreția Rusiei și are cam aceiași adversari pe care i-a avut și regimul stalinist în epoca sa de glorie. Și este un regim autocratic-țarist, pentru că preia o parte din celebra triadă reciclând ideile de ortodoxism și de naționalism. În România, Rusia este prezentă prin cei de extremă stângă și cei de extremă dreaptă. Iar în ceea ce privește tovarășii de drum ai Rusiei, sunt toți aceia care apără suveranitatea României împotriva Occidentului. E un aspect foarte important, dacă te uiți la discursurile unor politicieni din PSD și ALDE. Ei nu vorbesc diferit de cum ar fi vorbit Nicolae Ceaușescu. Ideea de suveranitate, neamestecul în treburile interne, toate aceste idei înseamnă, de fapt, neamestecul în opresiunea pe care un regim o realizează asupra propriului popor.

 

Concret, în ce ar consta, acum, pericolul rus asupra României?

Pericolul rus înseamnă, în primul rând, vecinătatea cu o Rusie agresivă. Rusia de astăzi nu mai este Uniunea Sovietică, nu mai are nici anvergura militară, nici cea ideologică, dar ea nu este mai puțin periculoasă pentru țările din vecinătate. Noi avem multe conflicte înghețate care sunt în vecinătatea noastră imediată, de la estul Ucrainei la Crimeea și la Transnistria, și e clar că suntem, după o formulă preferată de comuniștii din anii ’80, o țară de primă linie. Suntem în prima linie a confruntării cu Federația Rusă și principala noastră datorie transpartinică este să fim loiali angajamentelor față de NATO, fiindcă nu apărăm organizația, ci ne apărăm pe noi înșine apărând această organizație.

 

Cum se explică tentația unor state din jurul nostru, Turcia, dar paradoxal și Ungaria, de a se uita spre anumite trăsături care vin dinspre regimul Putin?

Există o diferență de regim și de avengură între Ungaria și Turcia. Ungaria este un regim cu accente iliberale, în care dominația partidului aflat la putere depășește limitele acceptabile într-o democrație, iar controlul asupra societății este inacceptabil de ridicat. Viktor Orbán are trăsături autocratice, fără a fi un autocrat de categoria lui Erdoğan. Lipsește din arsenalul ungar exterminarea inamicilor, asta nu se produce, dar se produce o recădere într-un stadiu pe care l-aș numi de autocrație interbelică. Este o memorie a regimului precomunist, a regimului hortist, care are o influență decisivă asupra regimului maghiar. Turcia este un caz de o cu totul altă magnitudine, fiindcă aici este simultan un atac asupra statului secular și un atac împotriva alianțelor tradiționale ale Turciei postbelice. Și aici este miza fundamentală a regimului Erdoğan, aceea de a fi un regim iliberal sultanistic. Sultanistic în modul literal, nu doar din perspectiva teoriei clasice politice, pentru că este în același timp un regim sultanistic clasic și unul sultanistic din perspectivă otomană. Ce oferă Rusia acestor regimuri este o alternativă la democrația liberală, concentrarea și fuziunea puterilor, ostilitate față de ideea de pluralism și confruntare cu Occidentul. Aceste ingrediente sunt, în special, foarte utile Turciei, pentru că ea se redefinește chiar civilizațional și strategic, iar această redefinire este de rău-augur pentru acea parte europeană și euroatlantică a Turciei.

 

Vedeți un pericol faptul că România este, geografic vorbind, prinsă între orbanizare și erdoganizare?

Rusia, în sens tradițional, nu ne poate ocupa pe noi militar, dar subversiunea politică este probabilă și abandonarea principiilor statului de drept în favoarea autocrației și a oligarhiei reprezintă o astfel de formă în care Rusia ar putea să triumfe. Rusia triumfă oriunde e vorba de renunțare la principiile statului de drept și la garanțiile acestuia. Turcia nu este un aliat necondiționat al Rusiei, dar slujește cauzei Rusiei prin slăbirea flancului sudic al NATO. De fapt, orice politică de acum cu caracter antiamerican slujește în mod obiectiv Rusiei.

 

Am asistat, recent, la două evenimente istorice, vizita Patriarhului Rusiei în România și vizita Patriarhului Daniel în Rusia. Ce fel de semnal reprezintă aceste evenimente pentru poporul român, cum să le privim din punctul de vedere al apropierii celor două state?

În România, statul este separat de Biserică, astfel încât Biserica poate face tot ceea ce dorește, dar asta nu angajează statul român. Acest lucru este în Constituție. Al doilea lucru ține de încercările Rusiei de a folosi ortodoxia ca vehicul de influență politică. S-a făcut și înainte de 1917, și după 1945. Să ne amintim de vizitele sovietice la nivel ecleziastic imediat după 6 martie 1945. Să ne aducem aminte că, sub presiunea Uniunii Sovietice, se produce desființarea Bisericii Române Unite cu Roma, este o consecință directă a sovietizării statului român și a sovietizării Bisericii Ortodoxe. Ceea ce se întâmplă astăzi trebuie privit cu calm și cu luciditate. Biserica Ortodoxă poate promova ideile pe care le dorește, noi, cetățenii, avem opiniile noastre, unii dintre noi suntem credincioși, alții nu, trăim într-un stat laic și pluralist și cred că nici biserica nu poate impune ceva statului, nici invers. Ceea ce trebuie spus de la început este că acest tip de diplomație a lupului în blană de oaie este prea transparent pentru a nu fi înțeles și Rusia lui Putin nu este o apărătoare a valorilor creștine, nu este o apărătoare a valorilor conservatoare, este o tiranie condusă de un fost ofițer KGB, iar de la acest stat România nu are de luat lecții nici eceziastice, nici politice. Însă cred că românii cunosc prea bine Rusia pentru a nu înțelege că ea este exact contramodelul perfect la care avem să ne raportăm.

 

Vorbeați despre virtuțile prezenței noastre în NATO. Pe de altă parte, vedem o parte a clasei politice tot mai obraznică față de partenerii din NATO. Vedem reacția față de mesajul Departamentului de Stat.

În PSD, la ora actuală triumfă curentul PRM-ist. Este ceea ce cred că putem constata cu toții (de la Șerban Nicolae la Lia Olguța Vasilescu și Florin Iordache). Este o relație simbiotică între PRM-ism și FSN-ism încă din anii ’90. Să nu uităm că fondarea revistei România Mare s-a făcut cu complicitatea lui Ion Iliescu și a FSN pentru a lovi în opoziția democratică. Ulterior, PRM a fost parte din „patrulaterul roșu“ în timpul guvernării Văcăroiu. Ca atare, există niște legături istorice, iar declarațiile antiamericane de acum ale exponenților PSD de astăzi sunt declarații PRM-iste clasice. PRM-ismul a fost o forță politică importantă, un curent populist xenofob, antisemit și antiamerican de la începutul anilor ’90 până astăzi. El și-a căutat diferite forme de exprimare, nu neapărat PRM. A fost, de exemplu, Partidul Poporului Dan Diaconescu, dar partidul populist autentic și care preia aceste teme și le face teme mainstream este PSD. De aceea, Florin Iordache și Șerban Nicolae sunt membri PSD. Sub Liviu Dragnea, PSD este un partid care, din perspectiva exponenților săi semnificativi, este contaminat și modelat de această ideologie PRM-istă. Iar ideologia PRM-istă este antioccidentală, izolaționistă, autarhică și xenofobă. Eu nu sunt mirat de ascensiunea domnului Șerban Nicolae. El este un element de nădejde atât al PDSR, cât și al PSD de pe vremea lui Ion Iliescu. Iliescu este, paradoxal, mai adaptabil decât colegii săi, pentru că la el am putut constata din rațiuni oportuniste o atenuare a discursului și o îndrumare spre Occident cu precădere în mandatul 2000-2004, atunci când Ion Iliescu își scrie într-un fel pagina de istorie pe care vrea să o rețină ca fiind definitivă. Nu pagina cu minerii, ci intrarea în NATO.

 

Intră reconcilierea cu Regele în această pagină de istorie?

Reconcilierea cu Regele s-a făcut în termenii comuniștilor. Nu în termenii pe care noi îi doream în 1990. Nu este o reconciliere, ci o înfrângere a principiilor monarhice și o anexare a moștenirii monarhice la atelajul FSN. Este cu totul altceva. Cei care au fost monarhiști în anii ’90 nu pot să fie încântați de alianța contra naturii dintre Casa Regală și PSD. Pentru mine, Regele Mihai I înseamnă cel care a luptat cu nazismul și comunismul și cel care a menținut, în exil fiind, ideea de demnitate națională, precum și cel care a venit la începutul anilor ’90 pentru a ne aminti despre această idee a României demne. Acesta este Regele pe care eu îl am în minte, pe care îl prețuiesc și Regele pentru care eu sunt astăzi întristat și pe care îl plâng. Atât și nimic mai mult. Nu eșafodajul mediatic pe care îl ridică Antena 3 și foștii denigratori ai principiilor monarhice din anii ’90. Ion Iliescu nu are niciun drept moral să fie astăzi elogiator al Regelui. Unii dintre noi mai au memorie și își aduc aminte că, înainte de a fi cel care îl înfrânge pe Rege și capturează Casa Regală, este cel care îl aleargă și îl alungă pe Rege din țară în 1990. Exact atunci când Regele era cu adevărat inamicul FSN. Regele pe care astăzi domnul Iliescu îl plânge cu lacrimi de crocodil este un Rege diferit de cel pe care îl veneram și îl credeam în anii ’90. Există o linie fundamentală de demarcație între monarhia luptătoare a anilor ’90 și metamorfozele contemporane care îl propulsează pe principele Radu Duda ca exponent al acestei Case Regale. În această Casă Regală nu mă pot regăsi. În Casa Regală cu Regele Mihai în frunte mă voi regăsi până la sfârșitul zilelor mele. Asta nu înseamnă că sunt un monarhist militant, ci că sunt un patriot român care își aduce aminte de modul dezonorant și ilegitim prin care monarhia a fost înlăturată pe 30 decembrie 1947.

 

Deci putem considera că prin moartea sa Regele a luat cu el și ceea ce înseamnă ideea de monarhie?

Trecerea la cele veșnice a Regelui Mihai este un punct de răscruce. Cei care îi urmează nu mai au și nu mai pot avea legitimitatea predecesorului lor.

 

Cum caracterizați mesajul recent al Departamentului de Stat față de România, precum și scrisoarea transmisă de președinţii celor două Camere, în care spun că a fost un atac la suveranitatea poporului român?

Cei doi președinţi nu aveau îndrituirea constituțională să adreseze mesaje sub semnătură privată în numele Parlamentului României. Singura modalitate prin care se pot exprima Camerele este aceea a unor declarații votate de către membrii lor. Ca atare, acesta a fost un tip de impostură constituțională și politică în care cei doi domni s-au instalat. Ei au vorbit în nume propriu. Ei nu au vorbit și nu pot vorbi în numele poporului român sau al Parlamentului României. Cât despre suveranitate, îmi aduc aminte că Nicolae Ceaușescu era îndrăgostit de această idee. Pentru el suveranitatea era un fel de jug pe care îl așezase pe gâtul nostru și pe care nu-l mai dorea ridicat. La fel cum îndrăgostit de suveranitate este și Putin, așezând jugul pe grumazul poporului rus. Și Viktor Orbán este mult prea îndrăgostit de puterea proprie pentru a fi un politician democratic. Pentru cineva care a fost cândva un anticomunist democrat, ipostaza de acum este dezonorantă și inacceptabilă. Să nu uităm că Viktor Orbán era la nivelul anilor ’90 unul dintre cei în care se întruchipau speranțele Ungariei democratice. Autocratul de astăzi nu mai are nimic în comun cu anii ’90. Punctele de vedere pe care le apără pot fi unele la un moment dat corecte, dar modul în care le apără este de natură să submineze justețea pozițiilor lui.

 

Ca atare, cu suveranitatea trebuie să fim prudenți. Suveranitatea poate fi în timpurile și părțile noastre doar democratică. Iar asta nu înseamnă tiranizarea poporului de către o majoritate parlamentară. Președinţii Camerelor vorbesc despre parlament ca despre un organ suprem al poporului român. Asta ne amintește de organele supreme de dinainte de 1989 - Marea Adunare Națională și de Consiliul de Stat prezidat de Nicolae Ceaușescu. Într-un stat bazat pe separația și echilibrul puterilor în stat, respectul drepturilor individuale și al principiilor statului de drept trece înaintea oricăror majorități. Asta este ceea ce domnii Tăriceanu și Dragnea par să nu înțeleagă.

 

Mai avem un parlament legitim?

Asistăm la un puci parlamentar pe care această majoritate îl dă împotriva opoziției, împotriva Constituției și a principiilor statului de drept. Nimeni nu neagă dreptul unei majorități de a revizui, de a amenda, de a regândi, dar a mutila și afecta în mod dramatic până la eliminare principiul separației și al echilibrului puterilor în stat este cu totul altceva. Puciul parlamentar este de două ori periculos: pe de o parte, forțează limitele parlamentarismului însuși și, în al doilea rând, forțează limitele Constituției, transformând România într-o oligarhie parlamentară unde președintele este marginalizat, văzându-și prerogativele serios afectate. Instituția prezidențială este un garant al statului de drept și este implicată direct în procesul de menținere a acestor echilibre constituționale. Majoritatea actuală periclitează dramatic și irevocabil aceste echilibre. Asistăm la un puci parlamentar care are ca scop transferarea întregii puteri în mâinile unei majorități care ignoră atât exigențele partenerilor euro-atlantici, cât și ale cetățenilor pe care pretinde că îi reprezintă. Vorbește în nume propriu, uzează de proceduri în mod discreționar, sfidează opoziția, sfidează națiunea, pe președinte, puterea judecătorească. Deputații și senatorii nu au libertatea de a sfărâma Constituția. În momentul în care orchestrezi asemenea măsuri, te situezi de facto, dacă nu cumva și de jure în afara Constituției. Chiar și Curtea Constituțională, prin actuala ei compoziție, pare să fi devenit un aliat obiectiv al acestor măsuri parlamentare îndreptate împotriva statului de drept.

 

Riscăm să fim marginalizați și chiar alungați din UE?

În ciuda a ceea ce ne spun liderii majorității PSD-ALDE-UDMR, România nu-și permite să trăiască în afara sistemului internațional. Noi, fără cooperarea partenerilor occidentali, ne prăbuşim economic. Cursul euro, ca și ROBOR-ul sunt doi indicatori foarte preciși, două hârtii de turnesol care ne dovedesc unde putem ajunge. Putem ajunge la incapacitate de plată, putem ajunge să fim că în Zimbabwe. Asta este ceea ce ne pândește, dacă trecem de anumite limite. Liviu Dragnea poate să încerce să fie Robert Mugabe. Dar România nu poate să intre într-o stare economică disperată fără ca pacea socială să se prăbușească. Acesta va fi momentul în care majoritatea parlamentară se va confrunta cu reacția cetățenilor. În momentul prăbușirii totale, se va prăbuși și edificiul lor.

 

Ce urmăresc Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu? Un regim autocratic, întoarcerea în timp înainte de 1989 sau vor doar să-și scape propria piele?

Alternativa putinistă și autocratică de care vorbeam nu este niciodată foarte departe. Și începe de obicei cu lucruri mici, meschine. Ca, de exemplu, lupta împotriva presei libere, a justiției, lupta împotriva propriilor cetățeni. La fel a început și în Rusia, la fel a început și în Turcia. Închizi un cont de Facebook, închizi un cont de Twitter, îi intimidezi pe ziariști, pe cetățeni,  pe oamenii din sfera business-ului, legi businessul de stat. Toate fac parte dintr-o rețeta. Ca atare, este foarte posbil ca domnul Dragnea să fie interesat în primul rând de supraviețuirea personală, dar din acest obiectiv se poate dezvolta proiectul politic pe care îl putem vedea. Majoritatea parlamentară pune la cale înfăptuirea unui alt tip de regim politic, un regim oligarhic parlamentar, în care aleșii dintr-o majoritate procedează așa cum doresc, fără să țină seama nici de contraponderile instituționale, nici de voința opoziției. Este un regim oligarhic, autocratic parlamentar, în care tiranizarea populației se realizează de către un grup de cetățeni care se autoînvestește cu misiunea de a conduce țara. Este un subterfugiu la care au recurs multe regimuri. Ceaușescu pretindea că vorbește în numele poporului român. Putin și Erdoğan pretind că vorbesc  în numele națiunilor lor. Toți sunt adepții unui regim în care națiunea este amuțită prin chingi, prin intimidare și prin mită. Mita este un element important. Întrebarea este până când vor mai putea mitui? Scenariul unui colaps economic înseamnă și sfârșitul mitei. Mita de acum pe care o realizează regimul PSD-ALDE-UDMR este o mită rezultată dintr-un capitalism încă funcțional. Dacă îl vom face disfuncțional, nu vom mai avea de unde mitui. Disfuncționalitatea înseamnă ruinarea multinaționalelor, noul dușman de clasă, impozitarea aberantă, fiscalizarea impredictibilă, limbajul demagogic îndreptat împotriva celor care reprezintă segmental dinamic al acestei țări.

 

Interviu realizat de RAMONA URSU și OCTAVIAN MANEA

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22