ION CARAMITRU: „Guvernanții au tratat cultura disprețuitor“

Înainte să intrăm în problemele Teatrului Național, subiectul principal al vizitei noastre chiar aici în biroul renovat al directorului general, vă rugăm, domnule Ion Caramitru, să faceți o „repede ochire“, cum ar spune cronicarul, asupra celor 25 de ani care au trecut de la trecerea la democrație, prin prisma culturii. Apelăm la experiența dvs. de om de cultură de anvergură care a îndeplinit importante funcții în stat, dar și la aceea artistică. Vă cer un diagnostic: ce puteți spune despre eșecurile și succesele acestei perioade?

A fost un sfert de secol de așteptări justificate care nu s-au petrecut, de schimbări minore care mai mult au încurcat, 25 de ani în care uniunile de creatori s-au structurat în speranța apărării lor în fața unei piețe comerciale tot mai violente. Pentru teatru au fost 25 de ani de schimbări mai ales în privința repertoriului, de selecție și de orientare spre cultura teatrală occidentală, cenzurată în trecut, dar, deși UNITER organizează un concurs de dramaturgie, alte teatre și festivaluri de asemenea, încercând să asfaltăm drumul spre capodoperă, ea nu a apărut. Au apărut texte, unele remarcabile, dar foarte puține pentru un sfert de secol de libertate și lipsă de cenzură.

Aveți o explicație pentru asta?

Dacă, într-adevăr, teatrul e oglinda lumii, atunci oglinda societății românești de azi e una strâmbă, cu distorsiuni vizuale și cu o reflectare lipsită de realism. Și dacă un sfert de secol a fost necesar ca să fim spectatori între coperte, pe de o parte, de la evenimente dramatice, teatrale, cu CPUN și personajele lui, cu televiziunea având programe 24 din 24 ore, cu agitația străzii, cu mineriadele, cu refuzul monarhiei, ajungând, pe de altă parte, la coperta zilelor de azi, altă formă de teatru al vieții, în care personajele care au confiscat puterea și au încercat să dea lecții de morală în plin jaf organizat sunt descoperite și încătușate... Și tot nu putem vorbi de o trăsătură clară, definitorie, cu spațiu de protecție a societății românești de azi.

Răspunsurile în artă vin mai târziu. Așa ne învață parcă istoria.

Shakespeare a scris în miezul evenimentelor, Cehov la fel. Erdman, autorul piesei Sinucigașul, interzisă în Rusia bolșevică, și-a riscat viața, dar a scris.

Să fie o lipsă de curaj?

Și de talent.

Sunt totuși tineri care abia acum descoperă încet, încet ce a fost în acea perioadă și scriu. Avem câteva exemple bune în acest sens.

Da, dar adevărul crimelor revoluției e încă ascuns. Cei mai ortodocși comuniști de ieri sunt cei mai sălbatici capitaliști de azi și tot ei dau lecții de morală. Iată unul dintre motivele exodului de talente tinere, de intelectuali și oameni de calitate spre țări mai primitoare.

„Când totul va fi gata, vom organiza vizite de grup prin întregul edificiu, care merită văzut de la subsol până la acoperiș.“

Să trecem la lucruri mai frumoase, domnule Caramitru, respectiv la renovarea Teatrului Național și transformarea acestuia într-un centru cultural complex, după modelul Teatrului Regal din Londra, cum ați afirmat de atâtea ori. V-ați luptat mult pentru acest proiect care vă e la suflet. Peste o lună și ceva se va încheia și ultimul capitol - Sala Mare. Sunteți mulțumit?

Mai spun o dată un lucru care trebuie știut, anume că această lucrare scumpă și însemnată trebuia făcută din motive obligatorii. Expertizele ne-au spus că întregul edificiu s-ar fi prăbușit la un cutremur de 6,5 grade pe scara Richter. De aici a plecat totul, de la consolidarea și întărirea rezistenței întregii clădiri. Aceasta a însemnat și înlăturarea fațadei care acoperea Sala Mare și cântărea 1.500 de tone, sprijinindu-se pe planșeul superior al parcării subterane a Intercontinentalului. Adică pe gol.

„Amintiți-vă ce se spunea pe vremea lui Ceauşescu: nu mă sperie ministrul Culturii, ci cultura ministrului. Acum avem oameni de cultură, dar degeaba.“

Aceasta fusese adăugată la refacerea clădirii după incendiul din anul 1978.

Da și era periculoasă, din cauză că structura de rezistență fusese slăbită inconștient și criminal de intervențiile în arhitectură ale lui Ceaușescu. Acesta a fost motivul pentru care s-au investit bani și din împrumutul realizat de guvern în 2005-2006 de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei, și din fonduri guvernamentale. Cu această ocazie, s-a regândit întregul edificiu și interior, și exterior, a fost modernizat, au fost create patru spații de joc în plus, inclusiv un teatru în aer liber pe acoperiș, întreaga construcție fiind gândită a fi accesibilă publicului de dimineața până seara. Au fost prevăzute foaierele cu galerii, librării, cafenele, restaurant, chiar un club de jazz, ca la fosta Lăptărie a lui Enache.

Modelul englez...

În cea mai mare parte, da, am luat acest model. Teatrul funcționează deja, mai puțin Sala Mare, care va fi redeschisă în aprilie. În tot acest răstimp, pregătim cadastrul clădirii și caietele de sarcini pentru licitații la spațiile despre care am vorbit, cafenea, restaurant, terasă, librărie, galerii etc. Trebuie știut însă că în toată perioada de șantier, de patru ani și jumătate, teatrul nu și-a întrerupt activitatea. În 2012, Anul Caragiale, Teatrul Național a avut un vârf de formă, propunându-și și reușind creații de valoare numai din opera patronului său, I.L. Caragiale.

Într-adevăr, această performanță a fost răsplătită și cu premii, fiindcă nu doar că ați acoperit exemplar evenimentul, dar ați reușit și cele mai aplaudate spectacole Caragiale - Două loturi, Năpasta, Conu Leonida, D’ale noastre - cu regizori și actori din toate generațiile. Ce alte proiecte teatrale ați inițiat? V-aș ruga să ne vorbiți mai cu seamă despre acel proiect dedicat tinerilor, care și-a încheiat recent o etapă.

Am fost preocupat de când sunt aici de dramaturgia românească clasică și contemporană. Deși această sarcină de repertoriu nu e prinsă în contractul de management, e de la sine înțeles că un teatru național cu asta trebuie să se ocupe în primul rând. Am jucat piese uitate. Am redescoperit piese ce păreau nejucabile. Am înființat programul Teatrul nou cu piese vechi sau ciclul Condamnarea comunismului prin teatru, care a debutat cu Inimă de câine, de Bulgakov. Și, în mod fericit, de curând am prezentat în premieră pe țară Dumnezeu se îmbracă de la second hand...

... debut bucureștean al dramaturgului Iulian Margu, în regia dumneavoastră. Vă rog să ne vorbiți și despre trupă.

Cum bine știți, sunt opt ani de când legea interzice angajări în sistemul bugetar și n-am putut realiza contracte de muncă cu actori tineri, absolut necesari unui teatru ca acesta. Am putut lucra cu o parte dintre ei pe colaborare la proiecte și iată de ce, în așteptarea unor vremuri mai bune, am dedicat Sala Mică, de 130 de locuri, exclusiv pentru experimentele tinerilor actori, regizori și scenografi până la 35 de ani, care nu au angajamente stabile. Acest program a fost botezat 9G, Noua Generație, făcând relația mai în glumă, mai în serios cu telefonia digitală marcată de litera G. Au venit 42 de proiecte, din care am selecționat şapte, iar şase dintre acestea au văzut lumina rampei, fiind incluse într-un repertoriu permanent. Proiectul continuă în 2015 cu un regulament nou care poate fi consultat pe site.

Care ar fi, domnule director, evenimentul de vârf al acestei stagiuni?

Redeschiderea Sălii Mari, care va avea loc în curând cu un concert al Angelei Gheorghiu și premiera Înșir-te mărgărite, după Victor Eftimiu, în regia lui Dan Puric și scenografia Doinei Levintza. Apoi, până la sfârșitul anului, vor urma tot aici Visul unei nopți de vară de Shakespeare, în regia lui Petrică Ionescu.

Regizorul controversat care vine de la Paris cu ideile lui, cred, la fel de năstrușnice...

Vom duce înapoi la Sala Mare spectacolele care au fost jucate între timp la Studio – Dineu cu proști, Revizorul. Vom relua Vizita, Toți fiii mei, Livada de vișini. În cel mai fericit caz, am putea face opt premiere la patru săli concomitent în această stagiune. Când totul va fi gata, vom organiza vizite de grup prin întregul edificiu, care merită văzut de la subsol până la acoperiș. Tot după modelul Teatrului din Londra.

Dar cu ce bani veți face toate acestea? În general, teatrele se vaită că nu au bugete îndestulătoare pentru producții.

Despre Teatrul Național se spune că ar avea cel mai mare buget din toate teatrele din România. Este inexact. TNB găzduiește patru teatre într-unul, cu cheltuielile aferente pentru producții artistice, la care se adaugă cheltuielile cu utilitățile: căldura, apa, ventilația, aerul condiționat, curățenia, care sunt uluitor de mari. Amprenta la sol a edificiului este de un hectar și jumătate, iar suprafața construită de peste 60.000 de metri pătraţi. Sunt şase etaje - de trei ori cât Titanicul.

Nu vă obosesc cifrele, nu vă sperie?

Sunt bine antrenat de la UNITER și de la Ministerul Culturii. Importantă e coordonarea și prioritățile. Pentru mine, prioritar a fost să nu întrerupem activitatea în timpul reconstrucției și am reușit. Ce-i drept, cu sacrificii mari, zgomot, praf, frig. S-a repetat în condiții grele. S-a și jucat tot așa. Dar lumea a venit.

Aveți publicul cel mai numeros. TNB e foarte solicitat.

Odată cu redeschiderea Sălii Mari, numărul de locuri va crește spre 2.300 pe seară. Ar trebui să realizăm spectacole care să atragă publicul la o capacitate de ocupare de 60-70% din total, ceea ce până acum, fără Sala Mare, am reușit. Doar că Sala Mare e cât toate la un loc. Ce pot anunța de acum e că, între 28 august și 3 septembrie, Teatrul Național va găzdui un mare festival european în colaborare cu NETA (New European Theatre Action).

Din câte știu, NETA este o asociație care reunește teatre naționale, companii private, festivaluri, personalități din 19 țări, TNB fiind, prin dvs., printre membrii fondatori. S-a dezvoltat în jurul festivalului ExPonto de la Ljubljana și a reprezentat la început teatrul din Balcanii de Vest.

Între timp și-a lărgit sfera de preocupare, cuprinzând și Europa de Sud-Est și ambiționând schimburi culturale, un dialog productiv de tipul teatrului fără frontiere, bazat pe specificitate culturală. Este în prezent cea mai amplă asociere de acest fel din Europa. Festivalul va aduce la București 12 spectacole, cu ocazia împlinirii a 10 de ani de existență a acestei rețele. La propunerea noastră, titlul evenimentului și totodată tema festivalului va fi Teatrul – erou al timpului prezent. Selecția o va asigura un juriu internațional din care face parte și criticul și academicianul George Banu. Dorim ca prin acest eveniment TNB să se facă mai bine cunoscut și să intre într-un circuit internațional la vârf.

Nu pot să pierd ocazia și să nu vă întreb despre recenta dezbatere privind Legea timbrului cultural în care v-ați aflat implicat de jure și de facto, ca președinte al UNITER și lider de opinie. Care mai e situația în această problemă, până mai ieri atât de controversată?

Timbrul cultural funcționează din 1990 printr-o decizie a parlamentului provizoriu de atunci și a fost structurat ca lege în 1994. De atunci și până acum, a funcționat fără conflicte, a născut doar nemulțumiri la adresa plății din partea celor care trebuiau s-o facă. Inițiativa parlamentară actuală a venit doar cu două amendamente în ceea ce privește timbrul literar, respectiv aplicarea unui timbru fizic de un leu pe carte și sancțiuni mai clare pentru cei care eludează plata. Toate aceste dispute, în special între edituri și Uniunea Scriitorilor, au la bază nemulțumiri vizavi de instituții, dar și dispute personale. Dar legea trebuie respectată. Iar negarea existenței uniunilor de creatori, de care vedem că uzează cei care atacă Legea timbrului, e neavenită, având în vedere că activitatea acestora poate fi urmărită cu ușurință prin calitatea de utilitate publică pe care o au toate cele care beneficiază de timbru. Uniunile sunt obligate să înainteze ministerului bilanțuri anuale care explică modul de folosire a timbrului, precum și întreaga activitate. Cu publicarea obligatorie în Monitorul Oficial a rapoartelor anuale și a bilanțurilor. Cei interesați pot afla de pe site-urile uniunilor care este activitatea acestor uniuni. Totul e foarte transparent. Așa-zisa folosire nejustificată a timbrului cultural e o intoxicare. În ce privește valoarea celorlalte timbre, nu s-a schimbat nimic. După calculele economiștilor, nu crește prețul cărții, dar crește obligativitatea de a declara tirajele. Și se pare că asta nu convine unora.

Ați invocat legalitatea, dar sunt ele sigure, legile, în țara asta?

E adevărat, legile sunt parcă făcute ca să nu fie respectate. De pildă, una dintre slăbiciunile acestei Legi a timbrului cultural este că ea, neproducând venituri pentru buget, Ministerul de Finanțe nu dorește să urmărească respectarea ei. Dar în cazul în care se dovedește că nu plătesc, cei în cauză pot fi supuși la amenzi, care se duc însă spre bugetul de stat, nu spre uniuni. A doua chestiune e că, în acești 20 de ani de „evoluție“, atenția față de cultură a scăzut. Se vede din cota alocată de la buget, care începe mereu cu 0, scăzând de la 0,33%, pe vremea lui Andrei Pleșu, la 0,10% azi. Rămâne valabilă spusa lui Pleșu despre buget: „nimic virgulă ceva“. Plecând de la acest considerent, ceea ce am reușit în perioada mea de ministeriat (buget mai mare pentru monumente) confirmă ideea că există bani pentru cultură și mă face să cred că guvernele care s-au succedat, formate din oameni de cultură în general, fiindcă din cultură fac parte și profesorii, și inginerii, fizicienii, chimiștii și alte profesii ca acestea, nu doar artiștii și scritorii, guvernanții aceștia au tratat cultura disprețuitor. Nu vreau să fac comparație cu nivelul intelectual al guvernelor de pe vremea lui Ceaușescu, ca să nu ne facem de râs. Amintiți-vă ce se spunea pe vremea lui Ceauşescu: nu mă sperie ministrul Culturii, ci cultura ministrului. Acum avem oameni de cultură, dar degeaba. Apoi, s-a păstrat sistemul vechi comunist al contractelor pe termen nedeterminat. Asta anulează competiția în artă și creează conflicte. Ar trebui făcută reforma și adusă în regimul ei firesc, al competiției de valori.

În încheiere, având în vedere că pe 9 martie v-ați sărbătorit ziua de naștere, vreau să vă întreb, domnule Ion Caramitru, ce așteptări aveți în plan artistic, personal - spectacole, roluri, cărți...? Dar să nu-mi vorbiți iar despre TNB.

Ba da. Să inaugurez Sala Mare. Mai am de tras, până la realizarea contractelor de închiriere cu spațiile noi. Roluri? Niciodată n-am visat la roluri. Mi s-au oferit.

Totuși ?

Aș vrea să joc o piesă românească puternică. Am jucat Shakespeare, marele repertoriu universal, dar dintre români, dacă mă gândesc bine, Răceala, de Marin Sorescu, și cam atât... Nu am în acest sens o ofertă, dar aș dori foarte mult și visez la așa ceva. Cred că mai am putere să joc și să pun în scenă. Parafrazând, nimic din ce aparține teatrului nu-mi e străin și, până la urmă, fiecare om trebuie să facă ceva în viață de care să nu-i fie rușine. Cea mai mare parte a lucrurilor pe care mi le-am propus ca actor, ca manager, ca ministru nu sunt lucruri de care să-mi fie rușine. Că era loc de mai bine, evident, că am făcut și greșeli – e normal... Marele meu regret e că ce m-a scos în stradă în ’89 a fost o profundă nemulțumire față de sistemul comunist, față de criminalitatea lui, disprețul față de om și drepturile lui, lipsa unei democrații minimale, ca să văd că, la 25 de ani, nu pot spune că sunt bucuros. Aș putea spune și eu ca alții, că tinerii or să facă... dar uitați-vă că odraslele lupilor bătrâni împart pușcăria cu părinții lor, iar fascinația banilor fără muncă și furați își face loc și în generația tânără. E nevoie de reforme, de o justiție adevărată și sancțiuni pe măsură, ca să se pună stavilă corupției, acestei stări de fapt, îngrijorătoare.