KATHY KAVALEC: "Aparatul de fotografiat iti ofera intalniri minunate cu oamenii"

Intre 2-31 iulie, la Caffé Museo din incinta Muzeului de Geologie au fost expuse o serie de 21 de fotografii realizate de Kathy Kavalec, atasat cultural pe langa Ambasada Statelor Unite ale Americii. Pentru un diplomat de cariera, care, anterior biroului de la Bucuresti, a lucrat in Rusia, Ucraina si Brazilia, fotografiile expuse surprind datorita expresivitatii imaginilor. Portrete de oameni simpli, preoti, copii, momente din vietile lor, peisaje cu sau fara personaje - toate redand o imagine idilica a unei Romanii parca neatinse de o jumatate de secol confuz. Sunt fotografii care surprind sinceritatea si puritatea lucrurilor simple si care ar fi o solutie binevenita pentru paginile cartilor cu basme romanesti.

Fotografia a depasit de mult timp statutul de hobby si, desi imaginile realizate de ea au fost publicate in diverse ghiduri de calatorie, Kathy Kavalec se pozitioneaza cu modestie undeva la mijloc, spunandu-si "semiprofesionista". A primit primul aparat de fotografiat la 9 ani, pentru ca la varsta de 12 o fotografie-peisaj cu Cascada Iguazu (Brazilia) trimisa revistei American Girl Magazine (cea mai citita revista din Statele Unite pentru segmentul de varsta 8-12 ani) sa castige un concurs de profil si sa apara pe coperta celebrei publicatii dedicata fetelor cercetas.

Fotografiile expuse au fost oferite spre vanzare vizitatorilor, banii obtinuti fiind donati Asociatiei "Ovidiu Rom" care sprijina copiii expusi riscului de abandon scolar.

Care este povestea celor 21 de fotografii care au alcatuit expozitia Romania?

De cand am ajuns in Bucuresti, peste tot pe unde am calatorit, am dus si aparatul foto cu mine. Si am calatorit mult, datorita obligatiilor care deriva din pozitia mea. Dar am calatorit si in timpul meu liber, alaturi de familie. Cand am ajuns in Romania, aveam un aparat obisnuit, mic, care, insa, s-a dovedit nesatisfacator pen­tru intentiile mele, asa ca l-am schimbat cu un apa­rat performant, care cred ca mi-a imbunatatit abilitatea de a face fotografii si astfel am devenit mai serioasa si, unii ar putea zice, chiar obsedata de fo­to­grafie, mereu avand aparatul de fotografiat la in­demana. Asa ca, oriunde am mers, am facut fotografii, ca sa pas­trez vii locurile pe care le-am vizitat.

De ce ati amanat aceasta expozitie pana acum, cand va incheiati misiunea in Romania?

In primul rand, nu am planuit niciun fel de expozitie. Proprietarul de la Caffé Museo, Amargit Sidnu, mi-a propus sa expun cateva dintre lucrarile mele acolo si am fost de acord. De mult timp ma gandeam ca ar fi interesant ca asa ceva sa se intample pana nu plec; prin urmare, am raspuns invitatiei facute. A fost o po­tri­vire de moment de care ma bucur. Amargit Sidnu este fotoreporter, freelancer, lucrand in principal pentru The New York Times. Asa ca am avut incredere in ce urma sa se intample. El mi-a propus sa aleg 20 de fo­to­grafii, iar eu am venit cu 35 pe care le-am considerat demne de un asemenea eveniment. Dintre acestea, pana la urma, au fost alese 21.

Ce ati descoperit despre Romania si romani prin obiectivul aparatului de fotografiat? Cum e Romania reala si cea transpusa de dumneavoastra in fo­tografii?

Cand calatoresc, lucrurile pe care le exprim in fotografiile pe care le fac sunt surpriza si bucuria des­coperirii unui loc nou. Imi place sa calatoresc, sa caut, sa vad ce se poate vedea. Recunosc ca vad lumea romaneasca cu un ochi proaspat, nu al celui care e obisnuit deja cu ce gaseste in jur. Imi place sa ca­la­toresc pentru ca mereu descopar ceva nou. Si acest ceva nou inseamna locuri, oameni - pentru ca si pei­sajul, si portretul ma intereseaza. Aparatul de fotografiat iti ofera intalniri minunate cu oamenii. Cand intalnesc pe cineva il rog sa se lase fotografiat si acesta, de cele mai multe ori, e inceputul unei conversatii despre cine sunt ei, despre vietile lor. Multi spun ca in fotografiile mele ofer o viziune pozitiva asupra Romaniei; multi ro­mani imi spun asta. Tin minte ca am avut cateva fotografii publicate intr-un ghid de calatorie in imagini,  dedicat Romaniei si realizat de o editura britanica. Unul dintre colegii romani cu care lucram la Centrul Cultural American din Bucuresti l-a rasfoit si mi-a spus: "Mi-ar placea sa merg aici". Fotografiile ii trezisera interesul pentru propria sa tara! Cred ca, daca traiesti intr-un spa­tiu invadat si de problemele de zi cu zi, pierzi din vedere frumusetea care te inconjoara. Asa ca sper ca foto­grafiile mele vor aminti romanilor ca au multe locuri minunate de vizitat, motiv pentru care multi turisti straini aleg de ceva vreme Romania.

Cum de vorbiti limba romana?

Inainte de a ma prezenta la post aici, Departamentul de Stat mi-a oferit sapte luni de cursuri intensive de lim­ba romana. M-a ajutat si faptul ca vorbesc fluent, de asemenea, spaniola si franceza. Asa ca mi-a fost destul de usor sa invat si limba romana. Nu-mi place sa lucrez intr-un loc unde nu pot intelege ce vorbeste lumea din jurul meu. Asta ma motiveaza tocmai pentru a sti, in ace­lasi timp cu toata lumea, ce se intampla. Cand am ajuns aici, am continuat sa invat, desi la inceput nu mi-a fost tocmai usor: toata lumea imi raspundea in engleza. Asa ca a trebuit sa insist ca sa fie folosita limba romana. Cred ca am facut progrese, pentru ca acum ma adresez in romaneste si mi se raspunde la fel, ceea ce inseamna ca vorbesc suficient de bine pentru ca interlocutorul meu sa nu se simta obligat sa se faca inteles apeland la engleza.

Avand aceasta expozitie in palmaresul dum­nea­voastra, de asemenea fotografii vandute editurilor - toate acestea va recomanda ca artist, ca fotograf profesionist? Sau il considerati in continuare un hobby?

Cred ca e mai mult decat un hobby. A devenit o activitate riguroasa, dar nu cred ca voi ajunge vreodata sa ma dedic ei exclusiv. Asa ca ma consider o semi­profesionista. Dar la fel de sigur pot spune ca vreau sa continui sa-mi dezvolt latura artistica prin fotografii si fotografiat. Si tocmai de aceea sufar putin ca plec din Romania. Nu cred ca am vizitat toate locurile pe unde mi-ar fi placut sa trec cu aparatul de fotografiat. De ase­menea, simt ca odata cu plecarea voi pierde o impor­tanta sursa de inspiratie pentru fotografiile mele. Asa ca va trebui sa-mi gasesc repede un nou spatiu-reper.

Cum apreciati timpul petrecut in Romania? Si va intreb si in calitatea de functionar oficial al unui stat strain, dar si ca artist.

In primul rand, as vrea sa precizez ca exista pro­grese vizibile, chiar daca ma refer la scurtul timp pe care l-am petrecut aici. Cred ca lucrurile se imbu­natatesc continuu. Mai sunt o serie de dificultati cu care inca oamenii se confrunta in viata lor de zi cu zi, mai ales in ceea ce priveste sistemul medical, nivelul sala­riilor, care, insa, pare sa creasca. Oamenii incep sa aiba din ce in ce mai multe oportunitati, se investeste se­rios in infrastructura. De asemenea, se aloca bani pen­tru noi scoli, biblioteci si institutii culturale. Asa ca toate acestea pe care le-am vazut cu ocazia diverselor mele deplasari prin tara ma fac sa fiu optimista in mai multe privinte. De asemenea, cred ca Romania are un mare po­tential economic si poseda un puternic sentiment de sine care se manifesta prin cultura. Imi aminteste foarte mult de situatia Spaniei din urma cu 30 de ani, inainte de a fi parte din UE si inainte de a se dezvolta. Spania era o tara saraca, iar oamenii uita acest lucru. Dar a avut acelasi potential pe care Romania il are acum. Iar spaniolii au inteles sa se adapteze, speculandu-si avantajele. Sunt constienta si de dezavantajele Roma­ni­ei, ca tara care inca nu si-a rezolvat problema coruptiei, care are o infrastructura depasita, faptul ca se depo­puleaza cu fiecare an. Sper insa ca romanii se vor uni si vor face front comun pentru a depasi aceste probleme. Multi straini care viziteaza Romania devin constienti de faptul ca romanii sunt destul de duri cu ei insisi si foarte cri­tici cu propria lor tara. Si eu pot sa inteleg de ce se in­­tampla asa, dar ca cetatean american incerc sa fiu optimista si sa ma concentrez asupra schimbarilor po­zitive, la fel cum fac toti conationalii mei. Asa ca sper ca exemplul oferit de Statele Unite este unul al posibilitatii de schimbare si imbunatatire, asa cum intelegem noi progresul.

Datorita pozitiei pe care ati detinut-o, ati intrat in legatura cu multi artisti, oameni din sfera culturii romanesti. Ce impresie v-au facut si cum resimtiti valorificarea culturii americane in lumea roma­neasca?

Am fost foarte impresionata de intalnirile pe care le-am avut cu elita culturala romaneasca - oameni ta­lentati cu adevarat. Datorita lor Romania incepe sa fie vizibila pe plan international, incepe sa conteze, sa aiba impact in primul rand datorita succesului din lumea fil­mu­lui, dar si din randul altor arte. Arta romaneasca incepe sa fie cautata si cumparata. Sunt impresionata de a­ceas­ta nota de libertate care ii invita pe creatori sa expe­ri­men­teze lucruri noi. De asemenea, dorinta de deschidere spre exterior si de a intra in contact cu di­ferite zone culturale - si nu ma refer aici numai la Ame­rica, ci si la spatiul cultural european. Cred ca acest fapt este fantastic, iar pe mine, ca american, m-a interesat mereu cum este interpretata si inteleasa cultura ame­ricana. Si, din acest punct de vedere, Romania mi-a oferit mo­men­te importante. Pot spune chiar ca m-am simtit minunat ca american la Bucuresti, in special datorita faptului ca exista respect si atitudini pozitive fata de Statele Unite in general. Un exemplu in acest sens este spectacolul Teatrului de Comedie: Biloxi Blues (de Neil Simon, regia Iarina Demian), un text profund american, cu situatii americane, pe care pu­blicul romanesc l-a inteles foarte repede, gratie unei foarte bune traduceri si care a starnit reactii pozitive.

Daca ar trebui sa amintiti numele a 2-3 persoane pe care le-ati intalnit si a caror activitate o apreciati, care ar fi acestea?

Primul nume ar fi Cristi Mungiu, care a reusit acel film pe care personal in consider extraordinar. Am citit multe cronici la filmul 4 luni, 3 saptamani si 2 zile ina­­inte sa-l vad, asa ca stiam la ce sa ma astept. A avut un mare impact asupra mea. As aminti numele domnului Mihai Oroveanu, directorul Muzeului de Arta Con­tem­porana a Romaniei, domnul Theodorescu - oameni a caror activitate este legata de incercarea de a dezvolta si produce cultura, dar nu numai in Bucuresti, ci si in alte orase din tara. Ei sunt acei oameni care anima viata culturala si o fac accesibila, iar acest fapt m-a im­presionat.

Peste ani si ani, cum veti evalua timpul petrecut aici in Romania?

E o intrebare interesanta. Tatal sotului meu a fost di­plo­mat, iar sotul meu a locuit aici trei ani, de cand avea sapte ani pana cand a implinit noua. De cand ne-am ca­satorit stiu ca Romania a fost cea mai frumoasa tara in care socrii mei au lucrat ca diplomati si ca a ramas tara lor preferata. A fost interesant pentru mine sa aflu ca dupa o viata intreaga inca se gandesc la Romania, inca nu s-au desprins de ea. Copiii mei amandoi vorbesc lim­ba romana, ne-am facut o multime de prieteni aici si cunoastem si in State oameni care sunt legati profund de Romania. Cred, asadar, ca si eu voi fi mereu, cumva, legata in continuare de tara dumneavoastra.

Interviu realizat de Ioana Moldovan