Kuni Miyake: Între SUA și China este o rivalitate hegemonică

Octavian Manea | 03.11.2020

Interviu cu Kuni Miyake, președinte al Foreign Policy Institute și director de cercetare la Canon Institute for Global Studies din Tokyo.

Pe aceeași temă

Fost diplomat de carieră, Miyake este, de asemenea, consilier special al cabinetului premierului Yoshihide Suga. Opiniile exprimate aici nu reflectă neapărat opiniile guvernului japonez.

Cum se vede ecosistemul de securitate din Indo-Pacific de la Tokyo? Care sunt implicațiile post-COVID pentru regiune?

Un lucru este sigur: pandemiile facilitează, accelerează și, în multe cazuri, deteriorează tendințele deja existente. Din acest motiv, mă concentrez asupra marilor tendințe. În cazul Asiei de Est există mai multe tendințe. Prima, China este în creștere. În al doilea rând, SUA se uită tot mai mult spre interior, fiind chiar predispusă spre izolaționism. Ceea ce se întâmplă acum este destul de similar cu ceea ce am văzut în anii 1930. Există o mare asemănare între anii 1930 și 2020: o nouă putere regională în ascensiune; puterea în ascensiune vede statu-quo-ul ca pe ceva ce trebuie ajustat și, prin urmare, poate fi schimbat chiar prin forță. Pe acest fond, puterea în ascensiune provoacă și contestă hegemonia americană în Pacificul de Vest. Exact asta a făcut Japonia în anii ‘30, dar China o face la o scară de 10 ori mai mare. În cazul Japoniei, am atacat Pearl Harbor și am început un război. China nu este atât de stupidă. Însă naționalismul este un drog. Odată ce începi să-l utilizezi, nu mai poți fi oprit până nu te autodistrugi. Asta s-a întâmplat cu Japonia și mă tem că s-ar putea întâmpla ceva similar cu China.

Aceasta este o tendință despre care vorbeam înainte de a începe pandemia. Aceste tendințe au fost exacerbate și accelerate. Acum cadența schimbărilor este mult mai rapidă decât înainte.

Care sunt pilonii-cheie ai politicii externe post-Abe? Ce se va schimba? Care vor fi elementele de continuitate?

Shinzo Abe este unul dintre puținii politicieni din țara mea care înțeleg cu adevărat mediul strategic global și imperativul de a maximiza interesele naționale în mijlocul unor circumstanțe dificile. Din fericire, a stat la putere vreme de opt ani. Dacă ai acest timp, poți crea un fel de moștenire care ar putea să dăinuie. Domnul Suga nu are de ales, deoarece a făcut parte din politica externă a lui Abe. Întotdeauna spun că politica externă este și politică internă. Dacă vrei să îți iei un angajament în politica externă, cel mai mare adversar nu îl reprezintă străinii, ci concetățenii din țară care se opun ideilor noi. Prin urmare, pentru a atinge un obiectiv diplomatic, trebuie mai întâi să îi convingi pe adversarii interni. Asta au făcut atât Abe, cât și domnul Suga. De aceea îl consider pe domnul Suga parte a politicii externe a lui Abe. El va continua să o practice. Dar Shinzo Abe era un Ferrari, o supermașină și chiar dacă conduci o supermașină, dacă străzile sunt aglomerate, nu poți ajunge nicăieri. Domnul Suga nu este un Ferrari sau un Lamborghini, dar dacă găsește traseul și străzile potrivite, poate ajunge oriunde. Abe a creat un mediu excelent pentru Japonia, pentru a-și maximiza interesele naționale. Moștenirea lui Abe va continua.

Cea mai îngrijorătoare chestiune ține de rezultatul alegerilor din SUA. Vorbim de un wild card. Dacă Trump este reales, știm cum să interacționăm cu acesta. Dacă Biden devine președinte, probabil că politica sa nu ar fi dramatic diferită de actuala administrație.

Principalul motiv ține de faptul că transformarea geopolitică din Asia de Est a fost atât de drastică, încât s-a inițiat o adevărată competiție strategică între SUA și China. Aceasta este mai mult decât un război comercial, este o rivalitate hegemonică. În anii ’30, i-am provocat pe americani și i-am speriat de moarte. De aceea au decis să distrugă Japonia. China este de 10 ori mai mare decât a fost Japonia. Americanii sunt speriați acum. Nu este îngrijorare, nu este preocupare, ci teama că într-o zi China ar putea contesta hegemonia americană în Pacificul de Vest și chiar să înlocuiască SUA în Asia de Est. Aceasta este teama care se resimte acum în Washington D.C. Această realitate nu este episodică, trecătoare, ci o tendință strategică și structurală pe care pandemia a accelerat-o.

O componentă-cheie a politicii externe a lui Abe este Cvartetul (SUA, India, Japonia, Australia). Cum vede Japonia viitorul Cvartetului? Care este următoarea etapă în dezvoltarea sa?

Prea frecvent ne referim la China și la Partidul Comunist Chinez. Cvartetul nu este o alianță, nu este NATO. Este un fel de forum mult mai flexibil, deoarece nu vrem să-l definim clar. Dacă este definit foarte clar, atunci doar un număr limitat de țări vor putea participa. Deci ar trebui să îl deschidem. India s-a alăturat, în cele din urmă, dar acest proces a durat 14 ani.

Am început să vorbim despre Cvartet în 2006. Ministrul de externe Taro Aso i-a spus secretarului de stat american Condoleezza Rice, la Hanoi în noiembrie 2006, că este important ca Japonia, Australia, India și SUA să se reunească pentru a dezbate problemele de securitate din zona Asia-Pacific, dar la acea vreme, doamna Rice nu a răspuns pozitiv.

Este posibil să nu vedem o extindere a Cvartetului în viitorul apropiat, dar ceea ce este mai important este să păstrăm Cvartetul unit, să îl facem cât mai flexibil posibil, astfel încât mai multe țări să poată adera în viitor. Cvartetul este o idee bună, dar nu este NATO și nu ar trebui să devină un alt NATO.

În vară, Japonia a anulat implementarea sistemului antirachetă Aegis Ashore. În același timp, există în prezent o dezbatere majoră în Japonia dacă armata niponă ar trebui să dezvolte capabilități de contraatac, în special rachete de atac. Ce spun aceste tendințe despre politica de securitate națională?

Aici adevărata problemă ține de modul în care ne definim politica de apărare. Există o dezbatere veche despre ceea ce înțelegem prin politică defensivă „exclusiv orientată spre apărare”. O politică de apărare exclusiv defensivă nu înseamnă nimic. Este o tautologie. Este o dezbatere ciudată pe care am continuat-o din 1956. Este timpul să o regândim, deoarece potențialii adversari au astăzi mai multă capacitate militară decât înainte și această nouă realitate impune o mai mare capacitate de descurajare din partea noastră. Prin urmare, nu este o dezbatere între dacă ar trebui sau nu să putem ataca bazele inamice. Nu este atât de simplu. Mai important, este o discuție despre catalogarea posturii exclusiv defensive a politicii noastre de apărare.

Argumentul meu este foarte simplu, deoarece politica de apărare constă din două elemente: descurajare și capacități de atac. Deci, trebuie să încercăm să descurajăm potențialul adversar și, dacă descurajarea eșuează, ar trebui să putem ataca. În ceea ce privește Japonia, în conformitate cu actuala constituție, ar trebui să punem mai mult accent pe latura de descurajare decât pe elementul de atac. Este timpul să adoptăm o postură de apărare „orientată spre descurajare”.

Pe parcursul ultimului an, China s-a remarcat printr-o serie de crize regionale - ciocniri de frontieră cu India, eliminarea libertăților din Hong Kong, exercitarea de presiuni asupra Taiwanului. Ce spun astfel de episoade despre planurile și ambițiile Beijingului?

Motivele care stau la baza acestei efervescențe internaționale sunt următoarele.

În primul rând: China este acum o putere majoră. Nu mai este slabă. Are suficientă putere militară pentru a-și realiza ambițiile militare și politice.

În al doilea rând, nu trebuie să uităm de componenta naționalistă, ca parte a legitimității Partidului Comunist Chinez. Legitimitatea PCC constă din trei piloni: China întregită; victoria asupra Japoniei în războiul patriotic și dezvoltarea economică începută la sfârșitul anilor 1970. Acest ultim element a fragmentat cu adevărat națiunea, mărind diferența dintre bogați și săraci. Acesta este un lucru care în timp va distruge legitimitatea PCC. De aceea, astăzi au devenit excesiv de dependenți de propaganda naționalistă. Pericolul este că aceasta este ca opiul - odată ce începe să fie utilizat, nu mai poate fi oprit.

În al treilea rând: personalitatea imperială a lui Xi Jinping. Consideră că a sosit momentul ca Beijingul să contraatace. Reunind toate cele trei elemente, ajungem la concluzia că China nu se poate opri din a-și asuma o postură asertivă în viitorul previzibil.

Biden sau Trump? Cine este mai bun pentru sistemul de alianțe al SUA?

Ironic vorbind, Japonia este o excepție. Japonia este singura națiune dintre aliații SUA care a beneficiat cel mai mult de pe urma administrației Trump. Europenii au suferit mai mult decât au câștigat. Desigur, am suferit și noi din cauza imprevizibilității inerente a administrației. O președinție Biden va fi mult mai previzibilă. Dar dacă Donald Trump este ales din nou, Shinzo Abe poate juca din nou un rol. Dacă aș fi domnul Suga, l-aș nominaliza pe Abe ca trimis special.

Interviu realizat de Octavian Manea

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22