Leon Volovici: Iașul lui Leon Volovici

Interviul care urmează se găsea pe o casetă de reportofon pe care o credeam pierdută. Am găsit-o recent căzută într-o cutie cu documente. Pe carcasă scria mare, cu carioca, „VOLOVICI“ și așa am știut imediat despre ce este vorba: o înregistrare făcută cu Leon, la Ierusalim, în 2004, într-o pauză a lucrărilor Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România. Abia îl cunoscusem personal, dar firește că eram prieten vechi cu cărțile lui. Fiind cel mai tânăr membru al Comisiei, m-a luat în grijă de la început și de atunci am tot beneficiat de prietenia, cunoștințele și înțelepciunea cărturarului de la Ierusalim.

Ideea interviului a apărut din interese diferite: eu colectam mărturii de istorie orală privind istoria Holocaustului și comunismului, Leon dorea să lase povestea vieții sale sub forma unui dialog. La Ierusalim nu am apucat să înregistrăm decât puțin din ceea ce vroiam eu să aflu și Leon să transmită. Urma să continuăm altă dată, dar nu am mai apucat. Acesta este motivul pentru care interviul a rămas nepublicat. În 2007, Leon a scos o astfel de carte de memorii sub forma unui dialog cu Sandu Frunză (De la Iași la Ierusalim și înapoi, București, Ideea Europeană).

În 2011, Leon ne-a părăsit pentru totdeauna și, nu știu de ce, am privit interviul din 2004 și cartea din 2007 ca un soi de exercițiu testamentar. Interviul, axat biografic, atinge subiecte precum pogromul de la Iași, efectele războiului, copilăria sub fascism și comunism, identitatea evreiască și antisemitismul, foametea din 1946, iluziile și deziluziile comunismului, 1968 și 1971, Alexandru Zub sau Ion Iliescu. (ADRIAN CIOFLÂNCĂ)

Stimate domnule Volovici, suntem la Ierusalim, în 9 septembrie 2004, vom avea o discuţie despre trecutul dumneavoastră ieşean. Povestiţi-ne despre locurile unde ați copilărit și v-ați făcut studiile.

Sunt ieşean de câteva generaţii, stră-străstrăbunicul era ieşean get-beget. Iașiul este centrul lumii pentru mine. Copilăria mi-am petrecut-o undeva într-o mahala a Iaşiului, între Ţicău şi Ciric, chiar la marginea oraşului. Apoi, pentru că tata avea fierărie în cartierul Podu de Fier, ne-am mutat acolo, în spatele fierăriei, la intersecţia cu Strada Eternitate. Școala cea mai apropiată a fost cea de pe Sărărie, care se chema „Junimea“. Nu mai există pentru că s-a prăbuşit într-o noapte, de bătrâneţe. Din cauza războiului, nu m-am dus la şcoală la 7 ani, ci la 8 ani, în 1946.

Aţi trăit foametea din 1946?

Normal! Cred că acesta a fost şi motivul pentru care nu m-au dat la şcoală la 7 ani, pentru că eram total subnutrit. Mamei i-a fost milă de mine, eram plăpând şi se gândea că am să leşin de foame la şcoală. Dimineața, după plecarea mea la şcoală, mama, dacă reuşea să găsească pe undeva făină de mămăligă, făcea mămăligă, o tăia felii, punea în mijloc povirlă (magiun de prune,
n. r.) făcută de ea şi venea la şcoală. Se ducea direct la învăţătoare şi cerea voie să mă scoată din clasă ca să nu leşin de foame. Ieşeam, mâncam mămăliga şi mă întorceam în clasă. Foametea a fost cumplită atunci în Moldova. Țin minte că fratele meu mai mare şi-a dat bicicleta pentru 1 kg de făină, bicicletă la care ţinea foarte mult. Un aparat de fotografiat s-a dus şi el pe făină şi tot aşa.

Părinţii cu ce se ocupau? Au resimţit evenimentele din 1941 și pogromul?

Da, da! Tata era concentrat la muncă forţată în Iaşi. Când a început războiul era mobilizat la Cercul Militar. Fiind fierar, era folosit la treburile legate de meseria lui, pe lângă Cercul Militar, potcovea caii şi aşa mai departe. Casa s-a stricat de la un bombardament chiar la începutul războiului, chiar în prima săptămână…

Nu eraţi mutaţi în Podu de Fier?!

Nu încă! În Podu de Fier ne-am mutat când am mers la şcoală, în 1946 toamna. Eram la sora mamei, în zona numită Pădurii, la capătul celălalt al bulevardului botezat în timpul comunismului Tudor Vladimirescu, rămas și astăzi cu același nume.

Acolo era o zonă în care locuiau mulţi evrei.

Exact! Pe toată suprafața actualului bulevard. În momentul când a început pogromul, tatăl meu nu era acasă – adică la sora mamei, dar nici nu s-a dus la Cercul Militar, unde ar fi fost obligat să se ducă. S-a dus la Chestură. A intrat în păcăleala organizată...

Când la Chestură se emiteau bilete de „Liber“ și evreii au considerat ulterior că era doar o manevră pentru a fi atrași la sediul poliției...

Da. Și când a început pogromul, pe unii i-au lovit, pe unii i-au omorât. El, fiind un om foarte vânjos prin muncă fizică, a sărit gardul de la Chestură, după el s-au luat şi alţii, s-a tras după ei și unii au căzut înapoia gardului, împuşcaţi. Pe el nu l-au nimerit, a ajuns în partea cealaltă a gardului, s-a ascuns undeva, într-o gospodărie cu animale, cu porci. A stat ascuns până seara când s-a întunecat, s-a dus aşa pe ocolite – cunoştea bine Iașiul – şi s-a băgat la el în atelier, care era închis, cu gândul că nimeni nu va căuta într-un atelier care era închis şi, într-adevăr, a avut noroc.

Să ne întoarcem la pogrom. V-a povestit detalii?

Eu aveam atunci aproape 3 ani. Sunt născut în august 1938, aveam aproape 3 ani, nu am amintiri directe. Totuși, toate detaliile îmi sunt foarte vii, pentru că, la fel ca în multe familii din Iaşi, pogromul a devenit un fel de „saga“ a familiei. Obsesia pogromului a rămas până astăzi la cei care au trăit experienţa direct. Tata ne-a povestit de multe ori cum au fost evreii loviţi, împuşcaţi, că era sânge în curtea Chesturii. El a văzut undeva o porţiune din zid unde se putea sprijini şi trece de partea cealaltă şi a reuşit. Un unchi a murit în trenul morții care a mers spre Călărași. A fost dat jos la Mircești, dar era deja mort. Doi fraţi de-ai tatei care erau şi ei meseriaşi, oameni destul de viguroşi, au rezistat până la Călăraşi. Acolo, unul dintre ei a leșinat, iar celălalt, care era și el fierar, foarte robust, l-a luat pe brațe și l-a salvat. Cei doi frați s-au întors acasă în toamnă. Alte rude au murit împușcate pe stradă. Noi rămăsesem la sora mamei, vă spuneam, în drumul tramvaiului 3 spre Abator, la stația Pădurii, la intersecția cu Bulevardul Tudor Vladimirescu. Vis-à-vis era o casă a unor creștini, din care proprietarii plecaseră și rămăsese doar bătrâna. Mama a avut ideea să o roage să ne ascundă în pivnița lor.

Casa creștinilor era însemnată cu o cruce?...

Se poate, se poate! Şi bătrâna ne-a lăsat. Am intrat în pivniță noi, trei copii, mama, sora cu familia ei. Peste drum mai era o casă de evrei care au cerut şi ei adăpost, așa că în pivniță am stat mai multe familii. Era o pivniță mare. La un moment dat a apărut o echipă – mama le zicea „legionari“, că așa era vorba, dar e posibil să fi fost polițiști sau soldați, pentru că ei făceau perchezițiile. La noi au rupt uşa, au intrat, dar nu era nimeni. Atunci au venit la vecină, au bătut la uşă, probabil că era cruce însemnată pe casă, nu au dat buzna, şi bătrâna, care era o femeie din sat, foarte aspră, a ieşit în prag şi s-a răstit la ei – noi auzeam de jos: „Ce vreţi?“. Ei: „Unde sunt jidanii de alături?“. Ea: „Plecaţi de aicea, au fost alţii înaintea voastră şi i-au luat pe toţi!“. Şi au plecat. Asta a fost!

Cum o chema pe doamna?

Nu mai ştiu, pentru că nu erau vecinii noștri, la sora mamei am stat provizoriu, apoi ne-am întors în zona noastră, aproape de Ţicău.

Care sunt primele amintiri directe din timpul războiului?

Primele amintiri sunt cu bombardamentele. Mergeam într-un adăpost foarte mare, era o pivniță uriașă în care se adăposteau multe familii din zonă. Era în ultimii doi ani ai războiului. Îmi amintesc pivnița, episoade, incidente, câte o figură... Îmi aduc aminte foarte bine bubuiturile, că frontul era aproape. Apoi au intrat rușii. Amintirea mea cu ruşii începe ca într-un film sovietic, realist-socialist. Au intrat zâmbitori, cu tancurile, pe străzile orașului. S-au oprit acolo unde eram noi, au intrat în curte. Era puțin înainte de 23 august 1944, în zilele când sovieticii au rupt frontul la Iași. Eu aveam șase ani. De ce spun că era ca într-un film sovietic? Un ofiţer sovietic m-a luat în braţe, eram şi mic şi slab şi probabil că-i era şi lui dor de copiii lui. Eu eram impresionat de strălucirea decorațiilor, că era ofiţer. Apoi atmosfera s-a schimbat. Au început să caute băutură, au găsit, s-au îmbătat praf, iar atmosfera de idilă sovietică s-a risipit. Au început să ne amenințe cu armele. Din cauza beției, a nesomnului și a atmosferei de război, au început să spună că în pivniță sunt nemți și s-au pornit să-i caute. Până la urmă, au prins un evreu care era blond și au zis că e neamț și că îl împușcă. Femeile au început să plângă, să strige și să explice că nu e neamț, că e evreu, un om de treabă. Așadar, la o oră-două după ce sovieticii fuseseră primiți cu toată simpatia, toată lumea era îngrozită. O altă amintire e cu soldați sovietici întrând prin case, la furat. Din multe case proprietarii plecaseră în refugiu. Evreii nu prea plecaseră, că nici nu aveau voie. De pe atunci tot auzeam poveştile cu „davai ceas“. De la geam, am văzut o scenă cu niște militari ruși care forțau intrarea la vecini ca să fure, moment în care a apărut poliția militară și i-a luat. Cam asta era scena străzii pe atunci.

Cum vă raportați la propria evreitate? Ați fost conștient de identitatea etnică de la început?

Da! Încă de la primele amintiri, din adăpost. În adăpost erau, cred, numai evrei, probabil pentru că românii s-au refugiat din cartier. Nu-mi amintesc să se fi amestecat creștinii și evreii... Părinţii vorbeau idiş între ei şi cu noi, iar copiii între ei vorbeau româneşte, deci limba mea era româna de la început, dar înţelegând perfect idiş. Bunicii vorbeau doar idiș și foarte rău româna. Așadar, cu ei eram obligat să vorbesc idiș. Cartierul unde stăteam, Podu de Fier, era un cartier evreiesc, un cartier sărac, cu mulți meseriași și multe văduve de război. Sora mamei a rămas văduvă cu doi copii mici și s-a mutat la noi din motive de sărăcie, până a putut să plece în Israel. Asta a îngreunat și mai tare situația noastră. Tot din sărăcie, fratele meu, care avea 18 ani când eram eu în clasa I, a plecat singur în Israel. Am făcut școala pe Sărărie, la o școală mixtă, cu elevi și profesori creștini și evrei. Ni s-au introdus lecții de idiș și ebraică încă din clasa I, la care rămâneau doar elevii evrei. Apoi a venit reforma învățământului din 1948 și a fost scoasă ebraica. Am făcut vreo trei ani idiș, cu sincope. Emigrarea evreilor spre Israel s-a făcut simțită imediat și s-a schimbat și compoziția clasei.

Cum ați simțit constrângerile noului regim?

În copilărie n-aş spune că am fost afectat direct, decât că ştiam de persoane, de rude care au probleme din cauza proprietăților. Naţionalizarea se simțea. Noi fiind într-o categorie aşa mai săracă, de meseriaşi, nu aş spune că am simțit prea multe la început.

V-aţi mutat la bloc?

Nu, am rămas la casă. La bloc m-am mutat când eram cercetător.

Sub comunism aţi simţit că identitatea evreiască trece în planul doi?

Evident! Educaţia era în această direcţie, sigur că da, și la şcoala primară, şi la liceu. Identitatea evreiască era foarte puternică acasă pentru că familia mea nu era una asimilată. Cultura idiş era predominantă la ei. Părinții
s-au adaptat doar lingvistic, vorbind românește. Iar educația mea devenea treptat românească...

Ați resimțit ostilitate, v-ați confruntat cu stereotipuri etnice în Iașiul tinereții dumneavoastră?

S-au întâmplat incidente, și mie, și fraților și părinților mei, în anii ‘50. Dar nimic excesiv, în măsură să provoace traume mari.

Cum v-aţi ales facultatea, meseria?

Am făcut Liceul Naţional din Iaşi și acolo a apărut aplecarea mea spre tot ce ține de cultură, cultură românească, literatură, istorie. Visul meu era să fac regie de teatru, dar nu exista la Iaşi, iar ideea că aş putea să plec la Bucureşti mi se părea departe, cam cum e acum Mexicul pentru mine! Nu mi s-a părut realizabil şi din motive materiale, nu avea cine să mă ţină la Bucureşti. În rândul doi de preferințe erau literatura, arta, istoria, și atunci am ales filologia. Printr-o decizie a rectorului am fost repartizat la română-istorie și în anul I am fost coleg cu câțiva viitori istorici din Iași.

Cu cine?

Unul dintre ei era Gheorghe Buzatu, care a fost şi el un număr de ani istoric. Mi-au mai fost colegi Vasile Cristian, Vasile Rusu, Leon Șimanschi și alții. Apoi s-a desfiinţat această secţie după un an şi ne-au pus să optăm între istorie și filologie, eu mergând pe a doua opțiune. În anul I, s-a organizat o întâlnire între noi bobocii şi trei absolvenţi dintre cei mai străluciţi. Era o tradiţie, un fel de predare a ştafetei. Unul dintre ei m-a impresionat. Avea şi o prezenţă fizică impresionantă, semăna la coafură cu Eminescu, blond. A vorbit foarte frumos despre menirea istoricului. Avea un fel de romantism în felul în care privea meseria de istoric și istoria naţională. Mă gândeam eu atunci că așa arată un model de urmat... I-am reținut numele imediat: îl chema Alexandru Zub.

Asta era în 1956?

1956 toamna sau începutul lui 1957. Şi mereu îmi aminteam de el, dar nu îl mai vedeam. Întrebam studenții din anii mai mari dacă știu ceva de Zub și mi se răspundea în doi peri. Până când cineva mi-a spus să nu mai întreb pentru că fusese arestat.

Nu vi s-au spus circumstanţele?

Nu, m-am lămurit treptat. Prin 1964, când eram deja cercetător la Iași, l-am zărit pe stradă, l-am recunoscut imediat și am rămas așa surprins încât m-am trezit ținându-mă după el pe stradă. Pe urmă ne-am cunoscut pe tărâm profesional, am colaborat, l-am prețuit foarte mult. Firește, mi-a povestit despre faimosul discurs de la Putna, despre anchetă, despre cei care l-au turnat.

La facultate cum ați simțit constrângerile ideologice?

De acum eram şi eu trezit. În 1956, după raportul lui Hrușciov despre Stalin și după evenimentele din Ungaria, au început să se audă lucruri. Ascultam și Vocea Americii. Perioada liceului, în ciuda prestigiului Liceului Național, a fost nereușită. Am ieşit din liceu fără ca vreun profesor să pomenească de Arghezi, Maiorescu sau Blaga. La facultate lucrurile începeau să se schimbe de acum, dar încet. În anul II, mi-am luat ca temă de referat polemica dintre Titu Maiorescu şi Dobrogeanu-Gherea. Nu citisem volumele lui Maiorescu, dar vroiam să folosesc prilejul pentru a primi acces la ele. Știam că, dacă ai nevoie pentru tema de referat, îţi aprobă de la sala „S“, cu fondul „Secret“, cărţile pe care nu le găseşti în fondul uzual. Am făcut cerere către directorul de atunci al BCU, Grigore Botez, și i-am înmânat-o unui asistent, nu-i dau numele. Asistentul
s-a oferit să-mi explice cum stă treaba: directorul are pe birou un catastif în care scrie cine ce carte a cerut și cine i-a aprobat. Ca soluție, îmi propunea să utilizez pasajele din Maiorescu citate de Dobrogeanu-Gherea, ale cărui cărți erau disponibile fără restricții. Până la urmă am făcut rost de Maiorescu dintr-o bibliotecă privată. Frica este omenească. Nu aveam așteptări de la politruci care au ajuns profesori, dar vroiam mai mult curaj de la profesorii care știau carte. Au fost unii care au avut curajul să spună că adevăratele cărți nu se găsesc printre cele studiate la universitate. Au fost mai mulți dintre aceștia la București decât la Iași. I-am prețuit foarte mult.

Ce ați făcut după facultate?

Am fost repartizat ca profesor într-un sat de pe malul Prutului, la Bivolari. Acolo am stat doi ani. Un fost coleg de facultate, Liviu Leonte, devenit ulterior profesor universitar și un respectat specialist în secolul XIX, considera că mă irosesc la țară și m-a anunțat de un concurs la Teatrul Național, pe un post de referent literar. A fost un concurs interesant și greu, cu zece candidați. Am luat concursul, dar, surpriză, nu am fost acceptat de la Comitetul Județean de partid. A trebuit să mă întorc în sat, unde m-am îmbolnăvit grav. Apoi a mai apărut un post la Academie, în toamna anului 1964. Am candidat din nou cu mare concurență și opoziție din partea cadrelor, dar am luat postul de cercetător la Institutul de Istorie Literară și Lingvistică din Iași. Acolo am lucrat 20 de ani.

Cum era viaţa Iașiului atunci?

Eu personal m-am simţit bine printre colegi, atmosferă bună, mă interesa ce făceam, eram zilnic la biblioteca universităţii, scriam, publicam în revistele institutului. Am lucrat la proiecte importante, dintre care probabil cel mai cunoscut este Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900.

Cum aţi simţit momentul 1971?

E prima întrebare politică! Întâmplător, în familie nu am niciun fel de antecedente politice, părinții erau foarte simpli. Nici eu nu am încercat să intru în partid, nici nu au fost presiuni să intru, probabil din motive de dosar. La intrarea la doctorat nu au fost condiționări importante, dar mai greu a fost la susținere. Comitetul de partid trebuia să dea aprobarea, iar forul PCR nici nu era împotrivă, pentru că era o lucrare despre secolul XIX care nu ridica mari probleme, dar nici nu-mi aproba susținerea. Se întâmpla în 1975, iar pe atunci prim-secretar la Comitetul Județean era Ion Iliescu. Nu am putut să ajung la el, că nu se putea, dar am vorbit cu diferite persoane ca să transmită că solicit un răspuns. De la Rectorat mi s-a spus că nu au voie să organizeze susţinerea tezei dacă nu există aprobarea. Salvarea a venit de la un membru al comisiei de doctorat, din Bucureşti, care întâmplător îl cunoştea din tinereţe pe Iliescu. A trecut pe la el şi a aprobat...

Fără să vă condiţioneze cu intrarea în partid?

Nu, nu. Într-adevăr, la data aceea, practic numai membrii de partid puteau susţine doctorat, nu ştiu dacă era o regulă scrisă, dar era...

Pe Iliescu l-aţi întâlnit vreodată?

Iliescu avea faimă, pornită de la ideea că a fost trimis în exil la Timișoara și apoi la Iași. La câteva luni de la instalarea lui, s-a organizat o întâlnire cu lumea universitară şi academică în aula Academiei, filiala Iași. Îl mai văzusem şi în anul I de facultate la o adunare a studenţilor, pe când era în conducerea Uniunii Tineretului Muncitor. Câștigase prin postura de activist cordial, zâmbitor, care ştia de glumă. La întâlnirea organizată ca prim-secretar la Iași a făcut o impresie pozitivă. Cred că a vorbit o oră jumătate sau două despre toate problemele învăţământului şi ale judeţului. A folosit puține sloganuri, a fost critic și foarte realist. Uimirea noastră era că un prim-secretar ţine un discurs atât de lung şi nu pomeneşte nici măcar o dată de Ceauşescu.

V-aţi schimbat părerea despre Iliescu?

A avut mereu această reputaţie că este alternativa umană la Ceauşescu, dar nu avea nicio șansă pentru că era în dizgrație...

Puteţi să reveniți la momentul 1971?

Ar trebui să spun întâi despre anul 1968, care a provocat speranță. Atitudinea lui Ceaușescu față de invazia Cehoslovaciei a provocat foarte mult entuziasm. Atunci s-au creat gărzile patriotice, am primit uniformă, am învățat să trag cu pușca. Garda patriotului naționale... Au apărut foarte multe cărți reeditate sau traduse, la care înainte nici nu visai. Moartea realismului socialist era lucrul cel mai important. Liberalizarea în tot ce ţinea de ideologie, de cultură dădea senzaţia înşelătoare de libertate. Apoi a venit 1971 și s-a stricat tot. Ne-a risipit iluziile.